ICCJ. Decizia nr. 1143/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1143/2010
Dosar nr. 5585/100/2007
Şedinţa publică din 19 martie2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii T.G., A.A., P.I., B.I., V.G., P.S. şi B.A., prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se anuleze hotărârea A.G.A. din cadrul SC V. SA din data de 26 aprilie 2007.
Prin încheierea din data de 9 octombrie 2007 Tribunalul Maramureş a încuviinţat efectuarea expertizei solicitate de către reclamanţi şi a obligat pârâta SC V. SA să achite onorariul provizoriu în cuantum de 500 lei către Biroul de expertize de pe lângă Tribunalul Maramureş.
La data de 6 noiembrie 2007 reclamanţii au învederat instanţei că renunţă la judecata acţiunii în anulare, iar Tribunalul prin încheierea nr. 3538 din aceeaşi dată a luat act de renunţarea la judecată şi a disjuns capătul de cerere vizând efectuarea expertizei contabile.
Prin încheierea nr. 1156 din data de 28 aprilie 2009 pronunţată în dosarul nr. 5585/100/2007 Tribunalul Maramureş a constatat că s-a efectuat raportul de expertiză contabilă, că raportul de expertiză a fost predat societăţii pârâte SC V. SA Vişeu de Sus prin director D.G., care a fost obligată să achite în contul B.E.J. din cadrul Tribunalului Maramureş, suma de 3.077 lei reprezentând onorariu pentru expertul C.D.
Instanţa de fond a reţinut că deşi i s-a pus în vedere pârâtei, prin reprezentant, să achite diferenţa de onorariu pentru expertiza efectuată în sumă de 3.077 lei, în condiţiile în care onorariul provizoriu a fost achitat de reclamantul T.G., pârâta nu s-a conformat dispoziţiilor art. 136 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
Apelul declarat de pârâta SC V. SA împotriva încheierii nr. 1156 din data de 28 aprilie 2009 a instanţei de fond, a fost admis de Curtea de apel Cluj care prin Decizia civilă nr. 129 a schimbat în parte încheierea apelată în sensul că au fost obligaţi reclamanţii, în solidar, să achite B.E.J. din cadrul Tribunalului Maramureş suma de 3.077 lei reprezentând onorariu cuvenit expertului C.D., au fost menţinute dispoziţiile încheierii apelate şi a fost admisă cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată.
În argumentarea acestei decizii, Curtea de Apel a reţinut că instanţa a dispus efectuarea unei expertize care, aşa cum a remarcat şi expertul C.D., investit cu efectuarea lucrării de specialitate, obiectul dosarului se identifică cu obiectul expertizei şi l-a constituit analiza modului de folosire a disponibilităţilor băneşti de către actuala conducere a SC V. SA.
S-a mai reţinut că neînţelegerile dintre părţi sunt generate de existenţa unor interese aparţinând a două grupări, una compusă din foştii salariaţi iar alta compusă din actualii salariaţi ai SC V. SA iar din acest amestec de responsabilităţi s-a diluat responsabilitatea administrării patrimoniului fapt care a condus la înregistrarea eronată, în contabilitate în 2005, a unui debit al PAS V. SA către societate, fapt constatat de Inspecţia Fiscală prin procesul - verbal de control din 20 septembrie 2006.
În urma acestor constatări, instanţa de control judiciar a apreciat că sesizarea reclamanţilor se circumscrie tezei finale a art. 136 din Legea nr. 31/1990, antrenarea de cheltuieli judiciare făcându-se doar în scopul şicanării taberei adverse (a noii conduceri a SC V. SA) şi nicidecum pentru elucidarea unor împrejurări legate de cheltuirea banilor firmei, aceste împrejurări fiind îndeobşte cunoscute reclamanţilor implicaţi direct sau indirect în operaţiunile juridice contestate.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamanţii T.G., A.A., P.I., B.I., V.G., şi B.A. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând admiterea acestuia şi schimbarea hotărârii recurate în sensul obligării pârâtei SC V. SA Vişeu de Sus la plata onorariului expertului C.D.
În motivarea recursului, reclamanţii au susţinut că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile finale ale art. 136 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în sensul că sesizarea instanţei a fost făcută cu rea credinţă şi că expertiza nu trebuie suportată de către societate ci de către reclamanţi. În opinia recurenţilor dispoziţiile art. 136 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 sunt imperative în sensul că onorariul expertului trebuie suportat de către societate.
De asemenea, susţin recurenţii, instanţa a apreciat în mod greşit că dacă reclamantul P.S. a deţinut funcţia de director în perioada în care s-au desfăşurat operaţiunile juridice contestate, acest fapt se reflectă asupra tuturor reclamanţilor despre care se apreciază că au fost de rea credinţă şi au promovat acţiunea în scopul şicanării taberei adverse, când, de fapt cei 6 acţionari deţinând împreună mai mult de 10% din societate erau pe deplin îndreptăţiţi şi de bună credinţă să solicite efectuarea expertizei judiciare pentru evidenţierea neregulilor de gestiune.
Recursul este nefondat.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Critica de nelegalitate vizează aplicarea art. 136 din Legea societăţilor comerciale, care reglementează expertizarea unor operaţiuni din gestiunea societăţii şi condiţiile de declanşare şi plată a acestei proceduri.
Potrivit art. 136 alin. (1) din Legea societăţilor comerciale unul sau mai mulţi acţionari reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 10% din capitalul social vor putea cere instanţei să desemneze unul sau mai mulţi experţi, însărcinaţi să analizeze anumite operaţiuni din gestiunea societăţii şi să întocmească, un raport care să le fie înmânat, totodată, predat oficial consiliului de administraţie, respectiv directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi cenzorilor şi auditorilor interni ai societăţii, după caz, spre a fi analizat şi a se propune măsuri corespunzătoare.
Textul mai sus redat reglementează o chestiune de control a acţionarilor care deţin o anumită cotă de capital singuri sau împreună.
Exercitarea acestui drept trebuie să se realizeze cu bună credinţă, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari. Or, în cauză, aşa cum a reţinut instanţa de apel această procedură a fost declanşată în scopul şicanării taberei adverse (a noii conduceri a SC V. SA) şi nicidecum pentru elucidarea unor împrejurări legate de cheltuirea banilor firmei.
În plus este de reţinut că nu rezultă din actele dosarului faptul că această procedură de verificare a gestiunii prin expertiză a fost valorificată în condiţiile Legii nr. 31/1990 pentru a se reţine eficienţa declanşării şi punerii în aplicare a prevederilor art. 136. Nedemonstrând eficienţa acestui drept de control pus la îndemână de lege, dar în condiţii de bună credinţă şi cu scopul vădit ca rapoartele întocmite de experţi să aibă finalitate în constatarea sau îndreptarea unor eventuale nereguli, instanţa de apel a stabilit corect, dar în alţi termeni, din analiza împrejurărilor care au declanşat această procedură, că demersul respectiv nu a servit interesului societar.
În aceste condiţii se va reţine că s-au aplicat bine prevederile art. 136 alin. (2) din Legea societăţilor comerciale criticate de recurentă.
În adevăr, art. 136 alin. (2) stabileşte că onorariile experţilor se suportă de societate, cu excepţia cazurilor în care sesizarea a fost făcută cu rea credinţă prin antrenarea unor cheltuieli care se reflectă nejustificat în patrimoniul societăţii, de vreme ce, în speţă, nu s-a demonstrat şi finalizat eficienţa constatărilor expertizei solicitate.
Celelalte susţineri nu vor fi analizate întrucât nu se înscriu în motivul de nelegalitate invocat.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. recurenţii reclamanţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii T.G., A.A., P.I., B.I., V.G., şi B.A. împotriva deciziei civile nr. 129 din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenţii - reclamanţi la 490 lei cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă SC V. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1142/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1144/2010. Comercial → |
|---|
