ICCJ. Decizia nr. 1166/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1166/2010
Dosar nr. 6823/2/2007
Şedinţa publică de la 24 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 2941 din 3 mai 2006, pronunţată în Dosarul nr. 3522/3/2006, a fost admisă cererea formulată de către reclamanta SN A.M. SA în contradictoriu cu pârâta SC R.D. SA , aceasta din urmă fiind obligată să plătească reclamantei suma de 2.191.501.620 lei cu titlu de diferenţă preţ, suma de 1.479.350.600 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, precum şi suma de 113.379.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Sentinţa a fost atacată cu apel, iar prin Decizia comercială nr. 553 din 27 octombrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul, considerând că termenul de prescripţie s-a întrerupt prin plata parţială a facturilor, aceasta reprezentând o recunoaştere a datoriei. S-a mai reţinut că în ce priveşte preţul stabilit de la 1 martie 2002, acesta este urmarea unei norme imperative, respectiv O.U.G. nr. 36/2001, astfel încât nu mai era necesar acordul părţilor.
Recursul formulat de pârâtă împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia comercială nr. 1942 din 22 mai 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi hotărârea a fost casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, deoarece reclamanta nu mai putea supune voinţei cumpărătorului un preţ mai mic decât cel prevăzut de O.U.G. nr. 36/2001, care a modificat şi contractul părţilor în privinţa preţului, contractul continuându-şi însă efectele în forma acceptată de cumpărător prin actul adiţional din 1999, la preţul de 17 lei/litru fără T.V.A.
Faptul plăţii parţiale a facturilor numai la nivelul convenit de părţi prin actul adiţional, nu justifică însă interpretarea extinctivă a dispoziţiilor articolului 16 din Decretul nr. 167/1958. Pentru debitor, plata sumelor reprezentând preţul convenit de părţi, cu ignorarea prevederilor legale speciale în acest domeniu, nu a reprezentat o recunoaştere parţială a datoriei, chestiunea condiţiilor imputaţiei plăţii făcută de creditor excedând cadrului procesual stabilit de reclamantă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat, astfel, că în mod greşit, instanţele de fond au analizat întreruperea cursului prescripţiei pentru datoriile existente în sarcina pârâtei, peste termenul de 3 ani de la data introducerii acţiunii.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a pronunţat Decizia comercială nr. 348 din 2 iulie 2009 şi a respins, apelul ca nefondat, obligând apelanta - pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel a reţinut, pe baza expertizei judiciare efectuată în această fază procesuală şi în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 din contractul părţilor, ca nefiind prescrise un număr de 4 facturi fiscale din cele 8 indicate prin cererea de chemare în judecată, din 31 decembrie 2002, din 31 ianuarie 2003, din 28 februarie 2003 şi din 31 martie 2003, pentru diferenţa de preţ facturată şi neachitată şi a penalităţilor de întârziere.
Astfel, din concluziile raportului de expertiză judiciar contabilă, întocmit în cauză, au rezultat următoarele diferente de preţ pentru 4 facturi fiscale anterior menţionate: 19.956,3 lei pentru F.F. din 31 decembrie 2002 (fila 81 din dosarul Curţii Apel Bucureşti), 20.549,87 lei pentru F.F. din 31 ianuarie 2003 (fila 83 din dosarul Curţii Apel Bucureşti), 27.846 lei pentru F.F. din 28 februarie 2003 (fila 83 din dosarul Curţii Apel Bucureşti), 28.655,2 lei pentru F.F. din 31 martie 2003 (fila 83 din dosarul Curţii Apel Bucureşti). Total = 276.614,07 lei.
Cum însă, totalul diferenţei de preţ reprezintă o sumă mai mare decât s-a cerut prin acţiunea introductivă, respectiv 219.150,16 lei (21.191.501.620 lei), instanţa de apel a constatat că nu se poate da mai mult decât s-a cerut şi a apreciat că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică.
Sub aspectul penalităţilor de întârziere, instanţa de apel a apreciat că acestea au fost calculate corect până la momentul executării silite a sentinţei comerciale pronunţate de instanţa de fond, respectiv 15 februarie 2008, aşa cum rezultă din raportul de expertiză (fila 82 din dosarul Curţii de Apel Bucureşti), totalul penalităţilor fiind de 702.028,31 lei (fila 84 din dosarul de Curţii de Apel Bucureşti).
În ce priveşte suplimentul la raportul de expertiză cu obiecţiuni, instanţa de apel a ţinut cont de aceasta motivat de faptul că penalităţile trebuiau calculate la 0,4 %/zi întârziere, conform contractului din 1996 şi nu conform Legii nr. 469/2002 şi a actului adiţional din 2005, care nu sunt aplicabile.
Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs pârâta susţinând că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi s-au nesocotit dispoziţiile contractului, toate aceste critici subsumându-se motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A susţinut, în esenţă, că deşi instanţa de apel a avut în vedere, dispoziţiile instanţei de casare în ceea ce priveşte prescripţia, eliminând din totalul de 8 facturi invocate prin cererea introductivă, acele facturi care depăşesc termenul de prescripţie de 3 ani, totuşi nu a pronunţat o soluţie de admitere în parte a apelului formulat în sensul schimbării în parte a sentinţei şi a respingerii acţiunii introductive, ca prescrisă pentru pretenţiile derivate din facturile emise anterior datei de 20 ianuarie 2003, ceea ce echivalează cu o încălcare a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
De asemenea, potrivit cererii precizatoare a petitului 2 al cererii de chemare în judecată, intimata- reclamantă a limitat cuantumul penalităţilor de întârziere solicitate la cuantumul debitului principal.
Or, în varianta omologată, în mod nelegal de instanţa de apel, expertul nu a avut în vedere această precizare când a calculat penalităţile, încălcându-se astfel principiul disponibilităţii şi a limitelor învestirii instanţei, prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Totodată, instanţa de apel a ignorat şi dispoziţiile contractuale care au prevăzut prin actul adiţional din 21 decembrie 2005 ca începând cu anul 2006, penalităţile de întârziere să fie de 0,05 % pentru fiecare zi de întârziere în loc de 0,4 % cât fusese iniţial stabilit prin art. 25 din contract.
Or, expertul nu a avut în vedere la calculul penalităţilor prevederile actului adiţional, penalităţile de întârziere calculate fiind cu mult mai mari decât cele convenite de părţi, respectiv de 702.028,31 lei, în loc de 124.350 lei.
Susţinerea instanţei în sensul că actul adiţional din anul 2005 nu se poate aplica facturilor din 2002 şi 2003 este nelegală, în condiţiile în care modificarea intervenită în relaţiile contractuale este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi se aplică de la data semnării actului adiţional, pentru toate facturile neachitate după această dată.
Intimata- reclamantă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul se găseşte fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Prin decizia de casare, aşa cum s-a arătat, instanţa supremă a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel în vederea administrării probelor privind datoria pârâtei în condiţiile în care, însă, a dezlegat problema de drept privind prescripţia, reţinând că, în cauză, s-a stabilit greşit, iniţial, că a intervenit o întrerupere a cursului prescripţiei pentru o parte dintre facturi prin recunoaşterea datoriei, în realitate dreptul la acţiune în aceste situaţii fiind prescris, încât s-a impus casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru refacerea calcului.
Or, în rejudecare instanţa de apel a respins din nou apelul, reţinând potrivit unui raţionament bazat pe aplicarea greşită a legii dar şi urmare a unor erori de calcul că, nu se justifică admiterea apelului şi reducerea sumei acordate de prima instanţă, atât timp cât totalul valorii celor 4 facturi fiscale neprescrise este chiar mai mare decât s-a pretins prin acţiune pentru toate cele 8 facturi.
Or, totalul diferenţei de preţ neachitat pentru cele 4 facturi fiscale nu este de 276.614,07 lei, cât a reţinut instanţa de apel, ci de 96.413,8 lei, deci, mai mic prin raportare la valoarea de 219.150,16 lei pretinsă prin cererea de chemare în judecată, rezultând astfel că instanţa de apel a luat în considerare, contrar deciziei de casare şi valoarea facturilor prescrise, confirmând hotărârea instanţei de fond, inclusiv pentru facturile emise anterior datei de 20 ianuarie 2003 afectate de prescripţie, deşi în cazul acestora intimata - reclamantă a pierdut ocrotirea dreptului său pe calea acţiunii în justiţie şi odată cu aceasta şi posibilitatea de a obţine executarea silită, ceea ce în cauză s-a şi produs, prin punerea în executare a hotărârii primei instanţe, potrivit deciziei de casare.
Ceea ce instanţa de apel avea de verificat şi stabilit era răspunderea intimatei-pârâte pentru facturile neprescrise în limitele învestirii instanţei de fond sub acest aspect, cu respectarea, evident, a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce nu a făcut, situaţie care atrage, potrivit art. 312 alin. (5) C. proc. civ. admiterea recursului şi casarea hotărârii cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului.
Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere şi celelalte critici care vizează fondul litigiului, formulate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC R.D. SA Rieni , împotriva Deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 348 din 2 iulie 2009, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1151/2010. Comercial. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1167/2010. Comercial. Acţiune în anulare a... → |
|---|
