ICCJ. Decizia nr. 1172/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1172/2010
Dosar nr. 8122/2/2007
Şedinţa publică din 24 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, la data de 20 noiembrie 2007 doamna C.A. a formulat în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) contestaţie la executarea silită pornită de intimată împotriva sa solicitând ca prin hotărârea instanţei să se constate împlinit termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţei izvorâte din titlu executoriu, sentinţa penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, şi pe cale se consecinţă să se respingă executarea silită ca fiind stinsă prin prescripţie.
Potrivit contestatoarei la data de 9 noiembrie 2007 intimata A.V.A.S. i-a comunicat cu adresa din 18 octombrie 2007 titlul executoriu pentru creanţa de 1.320.412,42 ron stabilită prin sentinţa penală nr. 1650/2003 în vedere executării sumei, în temeiul art. 21 şi urm.din OUG nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului.
Susţine contestatoarea că executarea pornită de intimată nu este supusă dispoziţiilor legii speciale, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 38 lit. a) – e) din Ordonanţă de natură să atragă incidenţa actului normativ.
Potrivit contestatoarei în cauză se aplică legea civilă generală în raport de care termenul special de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită este de 3 ani de la data naşterii dreptului, termen care în opinia contestatoarei a început să curgă la data de 8 octombrie 2004 şi s-a împlinit la 7 octombrie 2007 înainte de momentul la care intimata a pornit executarea respectiv 9 noiembrie 2007.
În sfârşit, susţine contestatoarea că şi în ipoteza în care s-ar aprecia că este incident termenul de prescripţie al dreptului de a cere executarea de 7 ani prevăzut de OUG nr. 51/1998 şi acest termen este împlinit în raport de data naşterii prejudiciului – octombrie 1995.
În drept contestatoarea şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 399 şi următ. C. proc. civ., art. 38 – art. 40 din OUG nr. 51/1998 şi art. 3, art. 7 şi art. 16 lit. e) din Decretul nr. 167/1958.
Prin întâmpinarea depusă în cauză la data de 7 decembrie 2007 intimata A.V.A.S. a solicitat respingerea ca nefondată a contestaţiei la executare, arătând, în esenţă că, dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită are la bază contractul de cesiune de creanţă din 24 iunie 1999 încheiat cu SC B. SA prin care a preluat creanţa neperformantă a debitorului cedat SC A.I. SRL Timişoara.
Susţine intimata că în baza acestui contract de cesiune s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. 7787 al Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, finalizat prin sentinţa penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 ce reprezintă titlul executoriu.
Potrivit intimatei participarea procesuală a instituţiei publice în dosarul penal în care s-a pronunţat titlul executoriu a fost determinată de contractul de cesiune de creanţă încheiat cu SC B. SA privind creanţa neperformantă deţinută împotriva debitorului SC A.I. SRL ceea ce atrage aplicarea dispoziţiilor OUG nr. 51/1998, iar potrivit art. 13 alin. (5) din Ordonanţă, termenul de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită este de 7 ani, termen care nu s-a împlinit faţă de data rămânerii definitive a sentinţei penale respectiv 8 octombrie 2004.
Prin sentinţa comercială nr. 20 din 22 februarie 2008 Curtea Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca primă instanţă, a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de contestatoare.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut din materialul probator administrat că prin contractul de cesiune încheiat de A.V.A.S. cu SC B. SA din 24 iunie 1999, intimata a preluat creanţa stabilită prin sentinţa penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003, iar la data de 22 octombrie 2007, intimata A.V.A.S. a pornit executarea silită împotriva contestatoarei prin comunicarea titlului executoriu în baza procedurii speciale prevăzute de OUG nr. 51/1998, procedură care nu limitează sfera creanţelor supuse executării fiind aplicabile şi pentru creanţele rezultate din hotărâri judecătoreşti civile şi penale.
Cu privire la termenul de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită, Curtea constată că, în raport de dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Ordonanţă, termenul de 7 ani aplicabil în cauză, a început să curgă de la data naşterii dreptului de a cere executarea, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii penale ce constituie titlu – 8 octombrie 2004 – astfel încât executarea silită pornită împotriva contestatoarei la 22 octombrie 2007 nu este prescrisă.
Împotriva acestei sentinţe contestatoarea a declarat recurs la data de 6 mai 2008, în termen legal solicitând, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii contestaţiei la executare astfel cum a fost formulată.
Recurenta contestatoare şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. cu aplicarea şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. potrivit cărora, hotărârea pronunţată în prima instanţă fiind supusă numai recursului poate fi examinată sub toate aspectele.
Argumentele recurentei subsumate criticilor de nelegalitate invocate au vizat următoarele aspecte:
Sub un prim aspect recurenta a susţinut că sentinţa penală în baza căreia a fost pornită executarea silită de A.V.A.S. nu face parte din categoria titlurilor executorii prevăzute de art. 39 din OUG nr. 51/1998, în mod limitativ, respectiv contractele şi convenţiile de credit dintre bancă şi debitorul cedat, actele prin care s-au constituit garanţii reale sau personale, şi alte titluri constatatoare ale creanţei, în această ultimă categorie intrând toate actele juridice încheiate de bancă cu debitorul cedat în legătură cu creanţa neperformantă preluată de A.V.A.S.
Or, susţine contestatoarea, prin sentinţa penală a fost obligată la despăgubiri civile către A.V.A.S. în temeiul art. 998 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Potrivit recurentei concluzia privind natura juridică contractuală a creanţelor bancare neperformante este întărită şi de dispoziţiile art. 13 din Ordonanţă, care stabilind reguli speciale pentru executarea silită a acestora, se referă expres la contractele de credit, sau cesiune.
Sub un al doilea aspect recurenta a arătat că nu se încadrează în categoriile de persoane indicate în art. 38 din Ordonanţă ce pot fi subiecte ale raportului juridic execuţional reglementat de actul normativ.
Recurenta nu a fost acţionată în judecată de A.V.A.S. pentru atragerea răspunderii sale civile aşa cum prevăd dispoziţiile înscrise în art. 39 alin. (2) din Ordonanţă, iar sentinţa penală nu se referă la un debit care nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale faţă de bancă, distinct de faptul că raportul juridic civil este diferit de cel penal prin aceea că părţile se găsesc în primul caz pe picior de egalitate, în vreme ce în al doilea caz, sunt într-un raport de putere prin care se urmăreşte restabilirea ordinii de drept în plan material urmând a se angaja responsabilitatea delictuală a făptuitorului.
Potrivit recurentei argumentele invocate conduc la concluzia că titlul executoriu în discuţie fiind o hotărâre penală, executarea lui se face conform prevederilor art. 466 C. proc. pen. care face trimitere la dispoziţiile legii civile în raport de care termenul de prescripţie a executării este de trei ani, termen care s-a împlinit.
La data de 29 noiembrie 2008 recurenta şi-a completat motivele de recurs invocând, ca motiv de ordine publică, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ. (încălcarea competenţei altei instanţe).
În susţinerea acestui motiv recurenta a arătat că în condiţiile în care sentinţa penală ce constituie titlu executoriu nu face parte din categoria titlurilor executorii prevăzute de art. 39 din OUG nr. 51/1998, iar recurenta, debitoarea din titlu nu se încadrează în categoria debitorilor prevăzuţi de art. 38 din Ordonanţă, punerea în executare a titlului fiind supusă dispoziţiilor legii generală pe cale de consecinţă şi competenţa de soluţionare a contestaţiei revine instanţei de drept comun, respectiv Judecătoriei ca instanţă de executare determinată conform art. 373 alin. (2) C. proc. civ.
Intimata A.V.A.S. a formulat întâmpinare la cererea de recurs solicitând respingerea recursului şi menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa fondului ca legală şi temeinică.
Intimata a reiterat apărările formulate în faţa primei instanţe subliniind faptul că din conţinutul titlului executoriu rezultă că instanţa penală a reţinut calitatea instituţiei publice de parte civilă în baza contractului de cesiune de creanţă din 1999 încheiat cu SC B. SA prin care s-a preluat creanţa neperformantă a debitorului cedat SC A.I. SRL.
Arată intimata că în aceste condiţii executarea silită nu poate fi făcută decât în temeiul OUG nr. 51/1998 cu aplicarea dispoziţiilor art. 13 cu privire la termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, termen care nu s-a împlinit faţă de data rămânerii definitive a sentinţei penale din 8 octombrie 2004.
Cu privire la competenţa de soluţionare a contestaţiei intimata a susţinut că potrivit art. 45 din Ordonanţă competenţa în primă instanţă aparţine Curţii de apel, sentinţa penală pusă în executare încadrându-se în categoria alte titluri constatatoare ale creanţelor A.V.A.S.
Excepţia de necompetenţă materială a Curţii de apel ca primă instanţă invocată de recurentă ca motiv de ordine publică, nu subzistă.
Competenţa specială a Curţii de apel ca primă instanţă în litigiile în care A.V.A.S. este parte, în legătură cu creanţele neperformante preluate la datoria publică, vizează,,cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele preluate.
Obiectul prezentului litigiu îl constituie o contestaţie la executarea pornită de A.V.A.S. împotriva contestatoarei în temeiul art. 39 şi art. 40 din Ordonanţă, contestaţie în cadrul căruia toate apărările şi susţinerile părţilor cu privire la natura creanţei valorificate, calitatea de debitoare a contestatoarei sunt întemeiate pe examinarea dispoziţiilor Ordonanţei aşa încât, verificarea acestor aspecte se înscrie în sintagma „cereri de orice natură prevăzute de art. 45 din Ordonanţă".
Altfel spus, chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea prezentei cauze, constă în a stabili dacă titlul executoriu ce face obiectul executării pornite de A.V.A.S. împotriva contestatoarei C.A. şi anume sentinţa penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti se integrează domeniului de aplicare al OUG nr. 51/1998, privind valorificarea unor active ale statului, respectiv dacă creanţa valorificată de A.V.A.S. se înscrie în categoria celor enumerate în art. 1 din Ordonanţă şi definite în art. 3 în sensul de creanţă neperformantă preluată de la bănci, persoane juridice rămâne cu capital parţial de stat, sau creanţe comerciale asociate creanţelor neperformante preluate.
Sub acest aspect considerentele sumare ale sentinţei fondului, lipsite de claritate şi în bună măsură contradictorii nu răspund susţinerilor şi apărărilor formulate de părţi şi nu explicitează în fapt şi în drept, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, raţionamentul care a impus adoptarea soluţiei pronunţate.
Argumentul instanţei potrivit căruia creanţa stabilită prin sentinţa penală nr. 1620 din 20 decembrie 2003 a fost preluată de A.V.A.S. de la SC B. SA prin contractul de cesiune încheiat la 24 iunie 1999, este lipsit de orice suport juridic fiind evident, că o creanţă stabilită sub aspectul întinderii şi al existenţei sale în anul 2003 nu putea face obiectul cesiunii încheiate în anul 1999, distinct de faptul că în contractul de cesiune debitorul cedat era SC A.I. SRL, iar sentinţa penală a vizat-o pe contestatoarea din prezenta cauză în calitate de inculpată pentru modul în care şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu în calitate de prepus al societăţii bancare. Cu alte cuvinte, afirmaţiile instanţei nu sunt susţinute de o analiză a raporturilor juridice astfel cum au fost stabilite între părţi.
Şi cel de-al doilea considerent al instanţei potrivit căruia dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din OUG nr. 51/1998 nu limitează sfera creanţelor supuse procedurii speciale, este greşit faţă de conţinutul celor două texte de lege care enumeră limitativ creanţele ce fac obiectul reglementării, distinct de faptul că din această susţinere ar rezulta că instanţa nu a avut în vedere o creanţă neperformantă, ci o creanţă de altă natură pe care însă nu o explicitează.
Aşa fiind, Înalta Curte în analiza ce urmează a criticilor aduse soluţiei adoptate având în vedere şi dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. va porni de la semnificaţia acestei categorii de creanţe „neperformante" ce face obiectul reglementării Ordonanţei astfel cum este definită în art. 3 „credite sau plasamente reprezentând principal şi dobânzi acordate sau efectuate de către bănci clasificate în categoria îndoielnic sau pierdere".
Faţă de susţinerea intimatei în sensul că, prin contractul de cesiune de creanţă încheiat cu SC B. SA la 24 iunie 1999 a preluat creanţa neperformantă a debitorului cedat SC A.I. SRL, contract care a justificat calitatea sa de parte civilă în procesul penal pornit împotriva contestatoarei şi finalizat prin sentinţa penală ce constituie titluri executorii, ceea ce ar circumscrie creanţa de recuperat dispoziţiilor OUG nr. 51/1998, Înalta Curte apreciază că se impune, ca o premisă a analizei sale, un examen al considerentelor relevante din sentinţa penală ce constituie titlu executoriu, cu atât mai mult cu cât prima instanţă nu face nicio referire la conţinutul său.
În acest sens, Înalta Curte constată că, prin sentinţa penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003, contestatoarea C.A., inculpata în cauză a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice reţinându-se că în calitatea sa de director al sucursalei Lipscani a SC B. SA, în perioada 1994-1995 şi-a îndeplinit în mod defectuos atribuţiunile de serviciu prin acordarea de plafoane de lucru, credite şi deschideri de acreditare SC A.I. SRL.
Rezultă cu privire la latura civilă că, în cauză s-a constituit parte civilă SC B. SA, care la termenul din 16 noiembrie 1998 şi-a precizat cuantumul despăgubirilor solicitate, iar la data de 6 ianuarie 2000 A.V.A.S. a intervenit în cauză comunicând instanţei că B.C.R. este succesoarea în drepturi a SC B. SA ca urmare a fuziunii prin absorbţie a acesteia din urmă cu B.C.R., iar potrivit actelor normative emise în procesul de fuziune, A.V.A.S. se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile B.C.R.
În cursul procesului A.V.A.S. s-a constituit parte civilă (23 aprilie 2001) cu sumele ce reprezentau soldul contractului de cesiune din 1999.
Cu privire la cererea de constituire de parte civilă instanţa penală reţine în considerente următoarele: „va admite în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă având în vedere că inculpaţii răspund doar pentru prejudiciul cauzat prin acordarea facilităţilor SC A.I. SRL în perioada 1994 – noiembrie 1995 care echivalează cu debitul conturilor societăţii până la 30 noiembrie 1995", instanţa urmând să aibă în vedere adresa emisă de SC B. SA în dosarul de urmărire prin care se detaliază prejudiciul creat de cei doi inculpaţi, având în vedere că A.V.A.S. nu a depus la dosar decât situaţia debitului SC A.I. SRL conform contractului de cesiune de creanţă.
Concluzionând pe acest aspect, Curtea reţine din considerentele care explicitează şi fundamentează admiterea în parte a acţiunii civilă că instanţa penală prin hotărârea adoptată a obligat pe cei doi inculpaţi la plata prejudiciului produs SC B. SA prin infracţiune şi nu în baza contractului de cesiune de creanţă din 1999 încheiat între A.V.A.S. şi SC B. SA privind pe debitorul cedat SC A.I. SRL iar substituirea A.V.A.S. în locul SC B. SA nu este rezultatul contractului de cesiune susmenţionat ci efectul actelor normative emise în procesul de preluare a SC B. SA de B.C.R. (Ordonanţa nr. 39 din 29 iulie 1999 publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 363 din 30 iulie 1999 privind finalizarea procesului de restructurare a SC B. SA şi fuziunea prin absorbţie a acestei bănci cu B.C.R. SA.) potrivit cărora A.V.A.S. se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile B.C.R. şi reprezintă statul în calitate de garant în toate procesele şi cererile în legătură cu angajamente, pretenţii, răspunderi izvorâte din activitatea SC B. SA până la radierea acesteia din Registrul Comerţului.
Aşa fiind, raportul dintre SC B. SA şi inculpata C.A. statuat prin sentinţa penală nr. 1650/2003 are ca temei răspunderea civilă delictuală a inculpatei pentru prejudiciul produs băncii prin săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi este distinct de raportul dintre SC B. SA şi debitorul SC A.I. SRL cu privire la rambursarea creditelor restante, raport care a făcut obiectul contractului de cesiune de creanţă din 1998 încheiat cu A.V.A.S. prin care creanţa neperformantă în sensul art. 3 din Ordonanţă a fost preluată în vederea valorificării.
Altfel spus, creanţele izvorâte din cele două raporturi juridice creditoare sunt distincte, deoarece au temeiuri juridice diferite, respectiv răspunderea civilă delictuală printre prejudiciul creat băncii prin săvârşirea infracţiunii, stabilită prin sentinţa penală şi creanţa de natură obligaţională în temeiul legii în raport cu debitorul cedat SC A.I. SRL care a făcut obiectul contractului de cesiune de creanţă supus dispoziţiilor OUG nr. 51/1998.
Cum creanţa constată prin sentinţa penală nu se încadrează în niciuna din categoriile de creanţe enumerate limitativ de art. 1 şi art. 2 din Ordonanţă rezultă că nu îi sunt aplicabile regulile speciale stabilite prin actul normativ cu privire la executarea silită.
În sprijinul acestei concluzii şi al raţionamentului juridic expus sunt şi dispoziţiile înscrise în art. 38 din Ordonanţă care enumeră expres şi limitativ categoriile de debitori respectiv: debitori cedaţi în temeiul contractelor de cesiune; persoane juridice rezultate din divizări cu scop fraudulos; giranţi; anumite categorii de persoane cu răspunderi în conducerea societăţilor debitoare şi persoane care au dobândit bunuri sau avantaje financiare în dauna obligaţiilor de restituire a creditului, categorii în care contestatoarea nu poate fi inclusă.
De altfel, intimata nu a susţinut în cadrul apărărilor sale că, recurenta contestatoarea s-ar încadra în vreuna din categoriile de debitori prevăzute expres în art. 38, întreaga sa apărare fiind construită pe teza că în procesul penal s-a constituit parte civilă în temeiul contractului de cesiune de creanţă pentru creanţa neperformantă preluată de la SC B. SA, ori această susţinere examinată în considerentele de mai sus nu corespunde realităţii deoarece creanţa preluată prin contractul de cesiune încheiat în anul 1999 nu putea include prejudiciul produs prin infracţiune a cărui existenţă şi întindere a fost stabilită prin sentinţa pronunţată la 20 decembrie 2003.
Prin urmare prima critică a recurentei potrivit căreia creanţa ce face obiectul executării de către A.V.A.S. este distinctă juridic atât ca titlu de creanţă cât şi din punct de vedere al debitorului, (care ar putea răspunde alături de debitorul cedat) de creanţa neperformantă preluată de A.V.A.S., se vădeşte de deplin întemeiată.
Pe cale de consecinţă, dreptul de a cere executarea silită a acestei creanţe este supus dispoziţiilor dreptului comun în materie, cuprinse în codul de procedură civilă – art. 405 alin. (1) potrivit cărora dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, termen care începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită.
În cauză, titlul executoriu – sentinţa penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 a rămas definitivă la 8 octombrie 2004 prin Decizia penală nr. 1811 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Cum potrivit, art. 376 – art. 378 C. proc. civ. dreptul de a cere executarea silită a sentinţei penale s-a născut la data de 8 octombrie 2004, data rămânerii definitive, iar comunicarea titlului executoriu s-a făcut la data de 9 noiembrie 2007, după împlinirea termenului de 3 ani, rezultă că în cauză a operat prescripţia dreptului de a cere executarea silită a titlului executoriu.
Ca atare la data punerii în executare a sentinţei penale, după împlinirea termenului de prescripţie, titlul executoriu îşi pierduse puterea executorie, astfel încât formele de executare întreprinse sunt nule.
Intimata A.V.A.S. a susţinut prin întâmpinare depusă la fond, că în cauză termenul de prescripţie s-a întrerupt prin cererea sa de constituire de parte civilă în dosarul penal, invocând ca temei al întreruperii dispoziţiilor art. 16 din Decretul nrt.167/1958, în sensul că cererea de constituire de parte civilă echivalează cu o cerere de chemare în judecată în procesul penal în conformitate cu dispoziţiile art. 16 lit. b) din actul normativ.
Apărarea intimatei se vădeşte însă vădit nefondată, în raport de dispoziţiile legale pertinente în această materie, cuprinse în Codul de procedură civilă – cartea a V-a – referitoare la întreruperea cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, respectiv art. 4052 care enumeră cauzele de întrerupere, între care nu se regăseşte şi ipoteza avansată de intimata, care confundă cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune cu prescripţia dreptului de a cere executarea silită.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate Înalta Curte constatând întemeiate motivele de nelegalitate invocate, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. va admite prezentul recurs, va modifica sentinţa atacată şi constatând prescris dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită împotriva debitoarei C.A. în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, va anula formele de executare silită efectuate în baza acestui titlu care şi-a pierdut puterea executorie ca efect al prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de contestatoarea C.A., împotriva sentinţei comerciale nr. 20 din 22 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, modifică sentinţa atacată în sensul că admite contestaţia la executare formulată de contestatoarea C.A.
Constată prescris dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită împotriva debitoarei C.A. în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa penală nr. 1650 din 20 decembrie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 în dosarul nr. 7787/1998.
Anulează formele de executare silită.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1155/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 125/2010. Comercial → |
|---|
