ICCJ. Decizia nr. 1200/2010. Comercial. încuviinţare efectuare expertiză (art.136 - L.31/1990; art.7 alin.1 OG.94/1999). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1200/2010
Dosar nr. 272/104/2009
Şedinţa publică de la 13 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 613 din 29 septembrie 2009, Tribunalul Olt, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea formulată de reclamanta SIF O. SA împotriva pârâtei SC R. SA Caracal, acţiune prin care a solicitat - în temeiul art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 - desemnarea unui expert independent care să întocmească un raport prin care să verifice operaţiunile din gestiunea pârâtei, încheiate cu SC I.R.S. SA Luxemburg şi societăţile afiliate.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a dovedit motivele concrete care să determine dispunerea măsurii solicitate câtă vreme nu a solicitat, în prealabil, conducerii societăţii informaţii, care să fi fost refuzate.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost admis ca fondat de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, care a schimbat sentinţa şi a admis cererea reclamantei. Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 136 din Legea nr. 31/1990, a fost desemnat un expert contabil independent - în persoana d-nei B.F. - care să analizeze operaţiunile încheiate de SC R. SA cu SC I.R.S. SA Luxemburg şi societăţile afiliate pe perioada 2004 - 2008, stabilindu-se un onorariu de 1.000 lei.
De asemenea, s-a dispus ca expertul să întocmească şi să înmâneze raportul organelor de conducere, de control şi supraveghere spre a fi analizat şi pentru a dispune măsuri corespunzătoare, notificând reclamanta SIF O. SA în legătură cu depunerea raportului.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că art. 136 din Legea nr. 31/1990 reglementează o procedură specială destinată a asigura garanţia dreptului la informare a acţionarilor, procedură ce nu este subsidiară, ci complementară altor mijloace de informare a acţionarilor, iar admisibilitatea ei nu este condiţionată de o solicitare prealabilă adresată consiliului de administraţie.
De asemenea, s-a mai avut în vedere că sunt îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile legale evocate, iar dreptul acţionarului (al reclamantei) este actual deoarece suspiciunile sale sunt deja născute, date fiind dificultăţile economice ale pârâtei.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta care a invocat următoarele critici:
- Deşi cererea adresată instanţei are caracter contencios ceea ce ar fi impus analizarea temeiniciei şi legalităţii ei, instanţa de apel a soluţionat-o ca pe o cerere necontencioasă, verificând doar condiţiile strict formale ale art. 136 din Legea nr. 31/1990.
- Dreptul de informare al reclamantei nu este actual şi este exercitat cu rea - credinţă, în scop şicanator, în condiţiile în care reclamanta nu face dovada unei încălcări a dreptului său la informare şi nici a unui refuz privind acordarea de informaţii ori a accesului la datele din gestiunea societăţii, suspiciunile sale relative la operaţiunile din gestiunea societăţii fiind false.
- Instanţa nu a făcut o analiză a caracterului necesar sau adecvat al mijlocului de informare utilizat de petentă şi nu a observat că dispoziţiile art. 136 pot fi folosite ca o ultimă variantă de realizare a dreptului la informare.
- Reclamanta avea posibilitatea ca să contracteze ea însăşi o expertiză de specialitate pe cheltuiala sa, pentru a obţine informaţiile de natură a-i confirma sau infirma suspiciunile.
- Greşit s-a reţinut buna - credinţă a reclamantei în exercitarea dreptului la informare atâta timp cât, la dosar, s-au depus probe ce dovedesc că reclamanta a acţionat cu rea - credinţă.
- Reclamanta nu a solicitat în prealabil informaţii de la societate şi avea posibilitatea de a obţine nemijlocit datele necesare prin administratorii săi din Consiliul de Administraţie.
- După enumerarea actelor existente la dosar, recurenta conchide că acestea dovedesc reaua credinţă a pârâtei în promovarea acţiunii.
- Instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 136, reţinând că acţiunea este admisibilă în orice condiţii întrucât - din dispoziţiile evocate - rezultă că dreptul în discuţie se exercită cu caracter de excepţie, ca o ultimă modalitate de garantare a dreptului la informare.
Prin întâmpinarea depusă la 18 martie 2010, intimata a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei ca fiind temeinică şi legală.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) Legea nr. 31/1990 - unul sau mai mulţi acţionari, reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 10% din capitalul social al unei societăţi vor putea cere instanţei să desemneze unu sau mai mulţi experţi, însărcinaţi să analizeze anumite operaţiuni din gestiunea societăţii şi să întocmească un raport, care să le fie înmânat şi totodată predat oficiului consiliului de administraţie, respectiv directorului (...) spre a fi analizat şi a se propune măsuri corespunzătoare.
În mod corect s-a constatat de către instanţa de apel că în cazul dat, condiţiile impuse de textul envocat anterior sunt îndeplinite, făcând o interpretare şi aplicare corectă a acestuia.
Aşa fiind, nu pot fi primite criticile recurentei prin care se susţine că dreptul la informare ar fi exercitat cu rea - credinţă, în scop şicanator şi că nu ar fi actual, în condiţiile în care art. 136 reglementează o modalitate indirectă de exercitare a dreptului de informare şi de control asupra gestiunii societăţii, prin intermediul unor persoane specializate şi independente numite de instanţă.
Pe de o parte, susţinerile recurentei apar ca nefundamentate întrucât Legea nr. 31/1990 nu condiţionează în vreun fel exercitarea acestui drept de refuzul societăţii de a pune la dispoziţia acţionarului documente ce vizează anumite operaţiuni din activitatea acesteia, aspect reţinut în mod corect de către instanţa apelului, iar pe de altă parte dreptul prevăzut de dispoziţiile arătate nu vine decât să completeze dreptul la informare al acţionarului aşa cum acesta este reglementat în cuprinsul art. 1172 şi art. 1641 din Legea nr. 31/1990, nefiind reglementat ca o ultimă opţiune a acţionarului care doreşte să verifice doar anumite aspecte din gestiunea societăţii.
Nici critica prin care se susţine necesitatea verificării oportunităţii exercitării acestui drept nu poate fi primită întrucât textul de lege stabileşte în mod clar care sunt cerinţele necesare pentru a se putea dispune o asemenea măsură şi anume: calitatea de acţionar/acţionari, care să deţină cel puţin 10% din acţiunile societăţii, determinarea operaţiunilor ce urmează a fi verificate, exercitarea dreptului cu bună - credinţă.
În privinţa celorlalte critici ale recurentei prin care se susţine reaua - credinţă a reclamantei, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs întrucât se raportează la probatoriul administrat în cauză, vizând o pretinsă netemeinicie a deciziei atacate, nefiind permis instanţei de control judiciar să se aplece asupra aprecierilor date probelor pentru că s-ar încălca dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC R. SA Caracal împotriva Deciziei nr. 249 din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1189/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1213/2010. Comercial. Obligatia de a face.... → |
|---|
