ICCJ. Decizia nr. 1218/2010. Comercial. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1218/2010
Dosar nr. 6329/3/2007
Şedinţa publică de la 14 aprilie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată prin sentinţa comercială nr. 14219 din 29 noiembrie 2007 pronunţată de, secţia a VI-a comercială, a Tribunalului Bucureşti a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată şi a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC R.H.M. SRL Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul V.S.D.C.
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut că dreptul la acţiune s-a născut în perioada suspendării cursului prescripţiei şi anume la data achiziţionării bunului, respectiv 23 februarie 1999 când societatea era condusă de pârât, astfel că termenul se calculează de la data încetării cauzei de suspendare, respectiv 1 octombrie 2001, iar dreptul la acţiune a fost exercitat în termenul legal de 3 ani.
S-a constatat că maşina de electroeroziune a fost achiziţionată conform facturii din 23 februarie 1999 pentru societate prin intermediul pârâtului, care a semnat factura în calitatea pe care o deţine de director executiv. Contravaloarea facturii a fost achitată de societate, aceasta fiind considerată ca o acceptare a achiziţionării bunului şi o dovadă a faptului că reprezentanţii societăţii avea cunoştinţă despre această operaţiune.
Nu s-a dovedit că în urma controalelor periodice privind evidenţa financiară a societăţii ar fi intervenit nereguli sub aspectul plăţilor efectuate nejustificat pentru acest utilaj, situaţie care ar fi îndreptăţit reclamanta să se sesizeze cu privire la aceste nereguli. De asemenea, societatea ar fi avut posibilitatea să refuze plata.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta.
Intimatul a formulat la data de 12 februarie 2008 cerere de aderare la apel, motivată pe considerentul că în mod greşit tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Dreptul la acţiune al apelantei s-a prescris în opinia intimatului la data de 23 februarie 2002, anterior promovării acţiunii.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, Curtea de apel a apreciat că apelanta reclamantă nu a făcut dovada că maşina de electroeroziune se află în posesia pârâtului, maşina fiind proprietatea reclamantei.
De altfel, motivarea apelului cuprinde detalii ale activităţii pârâtului în societate şi nemulţumiri legate de activitatea acestuia în calitatea sa de director executiv, fiind invocate încălcări ale Legii nr. 31/1990 în îndeplinirea mandatului său de către pârât.
Tribunalul a reţinut în mod corect că respectiva maşină de electroeroziune a fost achitată de societate şi în mod corect s-a reţinut că aceasta este o acceptare a achiziţionării bunului. Societatea nu a reuşit să demonstreze că această maşină a fost luată de către pârât din incinta societăţii.
În ceea ce priveşte încălcarea mandatului de către intimatul pârât în calitatea sa de administrator al societăţii,apelanta reclamantă are deschisă calea acţionării acestuia în justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Cu privire la faptul că tribunalul nu s-ar fi pronunţat pe aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, singurul care ar fi nedreptăţit şi care ar putea să invoce acest fapt este pârâtul, reclamanta neavând nici un interes pe acest aspect.
În ceea ce priveşte apelul declarat de intimat, acesta este neîntemeiat, tribunalul în mod corect făcând aplicarea Decretului nr. 167/1958 şi apreciind că în cauză cursul prescripţiei a fost suspendat conform dispoziţiilor articolului 14 alin. (1) din respectivul decret.
Faţă de toate aceste considerente, potrivit dispoziţiilor articolului 296 C. proc. civ., ambele apeluri au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 374 din 30 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Împotriva acestei soluţii ambele părţi au declarat recurs.
Recurentul pârât a susţinut că decizia atactă încalcă art. 14 alin. (1) din Decretul 167/1958, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar acţiunea trebuia respinsă ca prescrisă.
Recurenta reclamantă a invocat prevederile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. fiind nemulţumită de forma în care a fost motivată decizia şi de modalitatea în care au fost apreciate probele administrate în cauză (declaraţii de martori, înscrisuri, răspunsuri la interogatoriu).
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul reclamantei pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.: "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: [.]când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecaţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia;"
Astfel cum cu uşurinţa se poate observa, motivele de recurs invocate nu se regăsesc în conţinutul normativ al acestor texte de lege, după cum nu se regăsesc nici in conţinutul normativ al celorlalte ipoteze prescrise de art. 304 alin. (1) C. proc. civ.
În realitate, criticile adresate hotărârii pronunţate de către instanţa de apel se referă la interpretarea greşită a probatoriului administrat şi la consecinţele acestei interpretări.
Este de principiu însă că în faza recursului instanţa nu poate proceda la o reapreciere a probelor administrate în fazele de judecată anterioare, dat fiind că aceasta ar echivala cu stabilirea situaţiei de fapt deduse soluţionării, operaţiune specifică numai fazelor devolutive ale procesului.
Or, recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, prin intermediul căreia se verifică legalitatea desfăşurării procesului în fazele ordinare de judecată.
Interpretarea greşită a probatoriului, cu alte cuvinte stabilirea unei situaţii de fapt eronate, nu poate constitui un motiv de recurs, deoarece dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. nu prevăd ca motiv de recurs interpretarea greşită a probelor administrate.
Este adevărat ca pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. includea intre motivele de recurs si ipoteza "când hotărârea se întemeiază pe o greşeala grava de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronata a probelor administrate", insa acest text de lege a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000, act normativ prin intermediul căruia recursul a fost trecut in rândul cailor extraordinare de atac.
Cât priveşte recursul pârâtului, acesta urmează a fi respins întrucât instanţa de fond, ca şi cea de apel au soluţionat corect excepţia prescripţiei. Astfel, dreptul la acţiune s-a născut în perioada suspendării cursului prescripţiei şi anume la data achiziţionării bunului, respectiv 23 februarie 1999 când societatea era condusă de pârât, astfel că termenul se calculează de la data încetării cauzei de suspendare, respectiv 1 octombrie 2001, iar dreptul la acţiune a fost exercitat în termenul legal de 3 ani, cererea fiind introdusă la instanţă la data de 18 decembrie 2002.
Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. se vor respinge recursurile declarate de reclamanta SC R.H.M. SRL Bucureşti şi pârâtul V.S.D.C. împotriva Deciziei nr. 374 din 30 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC R.H.M. SRL Bucureşti şi pârâtul V.S.D.C. împotriva Deciziei nr. 374 din 30 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 14 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1217/2010. Comercial. Acţiune în anulare a... | ICCJ. Decizia nr. 1222/2010. Comercial. Acţiune în anulare a... → |
|---|
