ICCJ. Decizia nr. 1434/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1434/2010
Dosar nr. 5902/1285/2007
Şedinţa publică de la 28 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că prin sentinţa comercială nr. 2.936/C/2008 din data de 28 octombrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 5.902/1285/2007 de Tribunalul Comercial Cluj s-a admis acţiunea precizată formulată de către reclamanta SC M. SRL CLUJ-NAPOCA, în contradictoriu cu pârâta SC T.I.M.C. SA CLUJ - NAPOCA şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 141.500 lei cu titlu de diferenţă de preţ, reprezentând contravaloarea parţială a facturii fiscale nr. 3198894 din 19 decembrie 2006, suma de 8.661,34 lei cu titlu de dobândă legală calculată asupra debitului principal (141.500 lei) pentru perioada: de la scadenţă până la data introducerii acţiunii, 21 decembrie 2007 şi în continuare, dobânda legală calculată până la data achitării efective a debitului restant, precum şi suma de 8.256 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă, ca nefondată, cererea reconvenţională precizată.
Apelul declarat de SC T.I.M.C. SA CLUJ-NAPOCA împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că data de 28 decembrie 2006 a fost emisa factura fiscală numărul 3198894 având ca obiect patru utilaje (excavator 51203, buldozer 1501, autoutilitara si autobasculanta) pentru preţul de 168.385 Ron. Factura fiscală conţine toate elementele necesare pentru deplina valabilitate si este semnată de către reprezentantul pârâtei apelante, directorul general M.I., aspect recunoscut prin interogatoriul administrat.
S-a mai reţinut, in opinia instanţei, că semnarea facturii de către persoana împuternicită şi ştampilarea acesteia, ca înscris specific dreptului comercial este nu numai necesară, dar şi suficientă pentru asumarea obligaţiei de plată a sumei înscrise în factură. Prin semnarea facturii, s-a născut acordul de voinţă şi obligaţia de plată a sumei înscrise în factură, fără vreo altă condiţie ulterioară. În aceste condiţii, a afirma că factura nu a fost acceptată la plată este total neîntemeiat, deoarece acceptarea la plată a sumei s-a realizat prin chiar semnarea acesteia. Mai mult, „refuzul la plată” după legala exprimare si consemnare a acordului de voinţa echivalează cu nerespectarea clauzelor contractului dovedit prin factura depusă în probaţiune, contract care reprezintă legea părţilor.
Faptul ca originalul facturii a rămas in posesia administratorului reclamantei este, în opinia instanţei, un aspect irelevant. Indiferent cine deţine originalul unui înscris specific dreptului comercial, obligaţia de plată legal născuta nu poate suferi vreo alterare. Mai mult, drepturile si obligaţiile născute prin acordul de voinţă dovedit prin semnarea facturii sunt valabile indiferent de data înscrierii facturii în contabilitate, deoarece nerespectarea normelor de disciplină fiscală nu are nici un efect asupra modului în care a fost constatat acordul de voinţă şi nu înlătură caracterul de înscris probator specific dreptului comercial al facturii fiscale.
Analizând conţinutul facturii depuse în probaţiune care cuprinde descrierea unor utilaje şi valoarea acestora, instanţa a apreciat în lipsa vreunei alte probe pertinente, faptul că suma de bani consemnată în factura fiscală 168.385 Ron reprezintă contravaloarea bunurilor, preţul trecerii acestora în patrimoniul reclamantei intimate. Astfel, apelanta apare la rubrica „cumpărător” iar semnătura reprezentantului acestei societăţi comerciale apare în rubrica corespunzătoare pentru semnarea de primire. În lipsa vreunei alte menţiuni, preţul reprezintă contravaloarea bunurilor, nu chirie pentru cedarea folosinţei. Specific uzanţelor comerciale este faptul că, o factură care conţine descrierea unor bunuri, produse sau servicii şi o sumă de bani probează transferul proprietăţii asupra acelor produse sau prestarea acelor servicii. O factură pentru plata chiriei trebuie să menţioneze suma de bani percepută cu acest titlu şi intervalul de timp pentru care aceasta sumă este percepută. Factura depusă în probaţiune la fila x, cuprinde menţiunea „prestaţii” face trimitere la o anexă de calcul a acestor prestaţii, iar în considerarea acestor menţiuni este cert că a fost emisă pentru plata unor servicii, în nici un caz pentru transferul proprietăţii utilajelor folosite pentru prestarea serviciului.
În schimb, factura emisă la 28 decembrie 2006 nu cuprinde nici o altă menţiune în afara celor anterior enunţate, fapt că dovedeşte încheierea unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect transferul proprietăţii utilajelor descrise în factură.
Argumentele expuse de către apelanta prin memoriul cuprinzând motivele de apel au fost apreciate de către instanţa ca fiind neîntemeiate. Astfel, argumentele anterior expuse cu privire la conţinutul facturii si la maniera de interpretare a aspectelor consemnate de aceasta nu a fost realizata prin comparaţie cu vreo alta factura, ci plecând exclusiv de la aspectele consemnate in factura întocmita la 28 decembrie 2006. Menţiunea „utilajele sunt predate beneficiarului” nu este esenţiala in calificarea actului juridic, insa predarea bunurilor, operaţiune distincta de transferul dreptului de proprietate asupra acestora trebuie reglementata intre părţile unui contract de vânzare-cumpărare. În opinia instanţei, menţiunea are sensul de a clarifica acest aspect, în sensul ca nu este necesara o operaţiune subsecventa de predare, în condiţiile în care bunurile se aflau în detenţia cumpărătorului. Este irelevant în acest context cu ce titlu se aflau bunurile în detenţia cumpărătorului.
Deşi bunurile nu sunt individualizate prin număr de înmatriculare, serie de motor, de saşiu, etc., din corespondenţa purtată între părţi anterior promovării cererii de chemare în judecată rezultă faptul că nu a existat nici o îndoială cu privire identificarea acestor bunuri, iar această falsă problemă a fost invocată doar prin poziţia exprimată în cadrul procesual. Eroarea din momentul plăţii nu poate fi acceptată ca un argument pertinent, în condiţiile diligentei minime necesare activităţii comerciale, iar argumentul unui volum foarte mare de ordine de plata pe zi este total neîntemeiat, deoarece volumul de activitate al unui comerciant nu poate avea consecinţe nefaste asupra modului in care relaţionează cu partenerii contractuali, în caz contrar neglijenţa, culpa sau dolul fiind direct imputabile persoanei responsabile, fără însă a exonera societatea comerciala de îndeplinirea obligaţiilor asumate. Plata rămâne astfel una valabilă, iar actul juridic al plăţii parţiale coroborat cu celelalte probe administrate dovedeşte pe deplin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
De asemenea, instanţa de apel mai reţine că transferul dreptului de proprietate şi obligaţia de plată născută în sarcina apelantei nu sunt condiţionate de modul în care s-a realizat recepţia utilajelor, acest aspect fiind legat de organizarea internă a apelantei, fără consecinţe asupra relaţiilor cu partenerii contractuali.
Nici o proba administrată, cu atât mai puţin pretinsele neconcordanţe invocate nu probează eroarea în care s-a aflat reprezentantul legal al apelantei în momentul semnării facturii fiscale. In realitate, între părţi a fost realizat un acord de voinţă în vederea încheierii unui contract de vânzare-cumpărare în sensul art. 46 C. com., prin semnarea facturii depuse în probaţiune, acest acord a fost reconfirmat la 15 ianuarie 2007.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs pârâta SC T.I.M.C. SA CLUJ-NAPOCA care a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat şi se va respinge pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, Înalta Curte apreciază ca acesta este nefondat deoarece se încearcă să se lărgească cadrul stabilit in mod foarte clar de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care prevede ca se poate invoca acest motiv de recurs numai daca a avut loc schimbarea naturii ori înţelesului lămurit si vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecaţii prin interpretarea greşita a acestuia.
Ori, în speţă, ne aflăm în prezenţa unei facturi fiscale cu privire la care intimata a susţinut încă de la început că are caracterul unui contract de vânzare cumpărare având ca obiect utilajele înscrise în acest script.
Însă, cu privire la caracterul acestui contract, recurenta a invocat faptul că, la data încheierii acestui contract, reprezentantul său a fost indus in eroare, acesta crezând că este vorba de o factură emisă în baza unui contract de închiriere care avea ca obiect aceleaşi utilaje.
Pe parcursul întregului litigiu recurenta a încercat să determine instanţa de judecată să achieseze la ideea că factura a fost percepută ca fiind emisă în baza unui contract de închiriere (în acest mod susţinând recurenta că ar percepe caracterul scriptului dedus judecaţii).
Practic, prin susţinerile făcute în fata instanţei de judecata, atât în prima instanţa, cat şi în apel, recurenta invocă un dubiu cu privire la caracterul contractului.
În acest context, toata problema caracterului contractului dedus judecaţii reprezintă o chestiune de fapt, care ţine de aprecierea judecătorului şi se referă la temeinicia hotărârii atacate, astfel încât nu poate fi criticată în recurs, conform prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Dar, chiar dacă s-ar putea analiza din nou caracterul contractului dedus judecaţii, pe baza probelor administrate în prezenta cauză, hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în mod legal.
Astfel, se invocă în cadrul motivelor de recurs faptul că acceptarea facturii, în cazul în care se consideră că într-adevăr ne aflam în prezenţa unui contract de vânzare cumpărare, s-ar fi putut realiza numai la recepţie.
O asemenea susţinere este nefondată, având în vedere că este un fapt general cunoscut, că în lipsa unor clauze speciale, acordul de voinţă se realizează în momentul în care se întâlneşte cererea cu oferta.
Ori, în cadrul contractului dedus judecaţii nu există nici o clauza care sa întârzie manifestarea acordului de voinţă.
Se mai face referire la faptul că semnarea facturii a reprezentat doar un act de primire a facturii, nu şi o manifestare expresă de manifestare a unui acord de voinţa în sensul cumpărării bunurilor deduse judecaţii.
Considerăm că o asemenea interpretare este cel puţin forţată, având În vedere că, într-o asemenea accepţiune, ar fi afectate absolut toate operaţiunile comerciale care au la bază o factură fiscală.
Se mai face referire la faptul că exemplarul original al facturii dedusa judecaţii a rămas la reprezentatul intimatei.
Această afirmaţie a recurentei nu este probată în nici un mod, fiind doar o simplă susţinere făcută în cadrul răspunsului la interogator formulat de către aceasta.
Dar, aceasta afirmaţie este contrazisa tocmai de conţinutul Adresei nr. 900/2007 deoarece in cuprinsul acesteia se indica clar faptul ca „factura fiscală nr. 3198894 din 19 decembrie 2006 depusa la SC T.I.M.C. SA sub nr. 5743 din 28 decembrie 2006” este refuzată la plata.
Dar, oricum, pentru întâlnirea acordului de voinţă a celor două părţi nu are importanţă la care dintre ele a rămas primul exemplar al facturii fiscale.
Cât priveşte al doilea motiv, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente in speţă nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu ne aflam nici in prezenta unei hotărâri lipsite de temei legal, temeiul juridic fiind indicat cu mare precizie, respectiv art. 46 C. com. Totodată, nu ne aflăm în prezenţa unei hotărâri care să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Menţionam faptul ca acest motiv de recurs poate fi invocat doar daca instanţa a recurs la textele de lege aplicabile spetei, dar fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greşit.
Ori, din întreg probatoriul rezultă faptul că ne aflăm în prezenţa unui contract de vânzare cumpărare comercial iar instanţa de apel a luat în considerare art. 46 C. com.
Se mai invocă faptul că instanţa de judecată a reţinut că nu s-a probat eroarea în care s-a aflat reprezentantul recurentei la data semnării facturii fiscale dedusă judecăţii.
Considerăm că şi în cadrul acestui motiv, deşi este întemeiat pe prevederile art. 304pct. 9 C. proc. civ., se tinde la a se analiza temeinicia hotărârii atacate şi nu nelegalitatea, acesteia.
Astfel, se susţine faptul că ar fi fost relevantă analiza semnării de primire a facturii, la acest moment trebuind analizat dacă reprezentantul recurentei a avut sau nu o falsă reprezentare în ceea ce priveşte semnificaţia juridică a facturii.
Totodată, se mai invocă faptul că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 948 pct. 2, art. 953 şi 954 C. civ., care reglementează viciul de consimţământ, astfel încât, nu se contestă starea de fapt, ci semnificaţia juridică dată de instanţa de apel diferitelor aspecte de fapt.
Toate eforturile recurentei de a invoca aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate sunt zadarnice deoarece este evident faptul că toate nemulţumirile acesteia legate de hotărârea respectivă se referă doar la netemeinicia acesteia, şi nicidecum la nelegalitatea ei.
Practic, invocarea faptului că instanţa de apel nu a aplicat prevederile art. 948 pct. 2, art. 953 si 954 C. civ., nu îndrituieşte recurenta să apeleze la prevederile art. 304pct. 9 C. proc. civ., atâta timp cât instanţa de apel (ca şi cea de fond) a considerat că este aplicabil în speţă textul art. 46 C. com., pe baza probelor administrate în cauză.
Discutarea acestui motiv de recurs în baza prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ar determina efectuarea unei noi analize a probelor administrate în cauză, ceea ce ar duce tot la analizarea temeiniciei şi nu a legalităţii hotărârii atacate.
Pentru toate considerentele reţinute, conform art. 312 şi 274 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârâta SC T.I.M.C. SA CLUJ-NAPOCA împotriva deciziei civile nr. 60 din 14 aprilie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat şi va fi obligată recurenta-pârâtă la 5780,59 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC M. SRL Cluj-Napoca.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC T.I.M.C. SA CLUJ-NAPOCA împotriva deciziei civile nr. 60 din 14 aprilie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă la 5780,59 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC M. SRL Cluj-Napoca.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1431/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1445/2010. Comercial → |
|---|
