ICCJ. Decizia nr. 1431/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1431/2010
Dosar nr. 2861/1285/2007
Şedinţa publică de la 28 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecata precizată, înregistrată sub numărul 2861/1285/2007, reclamanţii S.G. şi S.L. au chemat în judecată pe pârâta SC U. SA solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 88.848 Euro, respectiv echivalentul în lei, suma de 312.485 Ron.
În fapt, reclamanţii au arătat că la data de 5 mai 2006 au încheiat cu pârâta un contract de asigurare a bunurilor si imobile proprietatea reclamanţilor, situate în comuna Ciucea, strada Principală. Tot cu acea ocazie s-a întocmit poliţa generală de asigurare completă a locuinţei, cu precizarea că perioada asigurată este cuprinsă între 20 mai 2006 şi 19 mai 2007. La data de 9 iulie 2006, în cursul nopţii, în locuinţă a izbucnit un incendiu care a distrus în proporţie de 80 % atât bunurile mobile cât şi bunurile imobile asigurate. Cauzele incendiului au fost detaliate în procesul verbal de intervenţie nr. 21 din 9 iulie 2006 întocmit de Inspectoratul pentru situaţii de urgenţă al judeţului Cluj, Detaşamentul de pompieri Cluj. În urma formulării unei cereri de despăgubire, s-a constituit un dosar de daună. În cadrul dosarului de dauna a fost efectuat un raport de expertiză care a relevat că reclamanţii nu au nici o culpa în producerea incidentului. Daunele au fost evaluate iniţial la suma de 75.000 Euro, sumă acceptată de către pârâtă.
La finele lunii septembrie 2006 pârâta a achitat suma de 90.000 Ron, urmând ca diferenţa sa fie achitată în momentul întocmirii unui deviz de lucrări pentru reconstruirea casei în regie proprie. Diferenţa nu a fost achitată, deşi parata a fost convocată la conciliere.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 C. civ. şi Legea asigurărilor.
Prin sentinţa civilă nr. 4499 din 27 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj, a fost admisă cererea de chemare în judecată precizată introdusă de către reclamanţii S.G. şi S.L., împotriva paratei SC U. SA si in consecinţa a fost obligată parata la plata sumei de 222.485 Ron cu titlul de despăgubiri rezultate din producerea riscului asigurat.
Totodată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 7227 Ron cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut cu privire la excepţiile procesuale invocate pe parcursul soluţionării cauzei, următoarele: prin prima întâmpinare depusa la dosar parata a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţa a SC U. SA, sucursala Cluj, deoarece aceasta entitate este lipsita de personalitate juridica si in consecinţa nu poate sta singura in judecata.
Subsecvent invocării acestei excepţii, reclamanţii şi-au precizat acţiunea şi au chemat în judecată în calitate de pârâtă pe SC U. SA, renunţând implicit la judecată faţă de sucursala Cluj a societăţii comerciale enunţate. În aceste condiţii, excepţia invocată a rămas fără obiect.
Prin întâmpinarea depusă la data de 17 decembrie 2007, pârâta a invocat excepţia lipsei procedurii prealabile de conciliere. La termenul din data de 17 decembrie 2007 excepţia lipsei procedurii prealabile de conciliere a fost respinsă ca neîntemeiată.
În motivarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că, în mod constant pe parcursul soluţionării cauzei, pârâta prin apărătorul ales a invocat lipsa planurilor pentru imobilele distruse în incendiu, lipsa cărţilor funciare, a autorizaţiilor de construire si a certificatelor de urbanism. În opinia instanţei, pârâta îşi invoca propria culpă, fapt inadmisibil prin prisma principiului unanim admis „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”. În concret, pârâta nu poate invoca în apărare aceste aspecte atât timp cât a acceptat încheierea contractului de asigurare a unui imobil care nu avea situaţia juridică clara si nu era edificat cu respectarea tuturor formalităţilor prevăzute de lege. Declaraţia martorei D.D., propusă chiar de către pârâta este edificatoare în acest sens: „am solicitat reclamanţilor acte privind proprietatea imobilului, aceste acte nu au fost prezentate … din cate ştiu nu au fost depuse schiţe ale imobilului, dar acest lucru nu era necesar. Le-am comunicat faptul ca este necesar să depună autorizaţie de construire, planul privind descrierea imobilului, extras CF, însă aceste acte nu au fost aduse şi poliţa a fost încheiată fără aceste acte „ Prin poziţia procesuală exprimată, pârâta nu a contestat valabilitatea poliţei de asigurare si nici nu a investit instanţa cu o cerere de constatare a nulităţii contractului de asigurare”. În consecinţa, fiind dovedită producerea riscului asigurat, singura sarcină a instanţei este de a stabili în baza probelor administrate cuantumul despăgubirilor necesare pentru acoperirea integrală a prejudiciului, iar acest cuantum poate fi stabilit şi în lipsa documentelor invocate de către asigurător, prin efectuarea unei expertize în specialitatea construcţii, administrată la solicitarea expresă a reclamanţilor.
Prin raportul de expertiză în specialitatea construcţii efectuat în cauză, proba relevantă în soluţionarea cererii de chemare în judecată, cuantumul despăgubirilor datorate de către pârâtă, egale cu suma necesară readucerii imobilului în starea anterioara producerii riscului asigurat a fost stabilită la 88.848 Euro sau 312 485 Ron. Din aceasta suma trebuie dedusa suma de 90.000 Ron achitată de către asigurător anterior introducerii cererii de chemare în judecată. Potrivit expertului, suma este necesară readucerii clădirilor la stadiul iniţial.
Prin răspunsul la obiecţiuni, expertul a detaliat punctul său de vedere şi a precizat că planurile anexate raportului de expertiză corespund cu componenta si dimensiunile clădirilor înainte de incendiu, iar valoarea rezultată este valoarea de reconstrucţie a clădirilor sau altfel spus valoarea tehnică actualizată. Metoda folosită de către expert este metoda costurilor, iar la corpul I de clădire nu s-a evaluat refacerea totală a clădirii ci numai a părţilor distruse în urma incendiului. Prin al doilea răspuns la obiecţiuni expertul a precizat că evaluarea a fost efectuată pe baza măsurătorilor şi constatărilor efectuate pe teren, conform situaţiei reale. Mai mult, toate evaluările de acest tip se fac în baza Decretului nr. 256/1984 care este asimilat si construcţiilor edificate de către persoanele fizice, iar metoda de calcul solicitată de către pârâtă se referă la evaluarea clădirilor întregi şi nu la clădirile afectate parţial sau total de unele distrugeri.
Expertiza astfel completată prin răspunsurile la obiecţiuni reprezintă o probă temeinică, deopotrivă utilă şi necesară soluţionării cauzei, pe deplin susceptibilă de a forma convingerea instanţei. În aceste condiţii efectuarea unei contraexpertize a fost apreciată ca inutilă, cu atât mai mult cu cât expertul asistent numit de către instanţă la solicitarea expresă a pârâtei nu a depus la dosarul cauzei un punct de vedere contrar celui precizat de către expertul judiciar.
Pârâta a invocat si dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 136/1995 conform cărora „despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea”. În nici un caz cuantumul stabilit de către expert nu depăşeşte suma la care s-a făcut asigurarea (evaluarea bunului) anterior enunţată, 114.300 Euro, nu depăşeşte nici valoarea bunului la momentul producerii riscului asigurat, deoarece între data încheierii asigurării şi momentul producerii incendiului s-a scurs un interval scurt de timp insuficient pentru modificarea semnificativă a valorii imobilului prevăzută în poliţa de asigurare. Mai mult, evaluarea nu depăşeşte nici cuantumul pagubei, ci reflectă fidel această valoare, exclusiv în privinţa bunurilor imobile. Trebuie enunţat în acest context faptul că cererea de chemare în judecată are ca obiect doar repararea prejudiciului produs prin distrugerea imobilelor, fără vreo referire la bunurile mobile, deşi acestea au făcut, de asemenea, obiectul asigurării iar o parte au fost inevitabil distruse în incendiu.
În consecinţă, cererea de chemare în judecată a fost admisă şi în baza art. 27 din Legea nr. 136/1995, pârâta a fost obligată la plata sumei de 222.485 Ron cu titlul de despăgubiri rezultate din producerea riscului asigurat. Această sumă reprezintă valoarea calculată de către expert, de 312.485 Ron din care a fost scăzută suma de 90.000 Ron achitată de către asigurător anterior introducerii cererii de chemare în judecată, fapt dovedit prin ordinul de plată depus în probaţiune.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fiind în culpa procesuală pârâta a fost obligată la plata sumei de 7227 Ron cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, taxă de timbru si timbru judiciar şi onorariu expert.
Prin decizia civilă nr. 87 din 25 mai 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul declarat de pârâta SA U. SA Bucureşti împotriva sentinţei tribunalului, pe care a menţinut-o în întregime.
A obligat-o pe apelantă să le plătească intimaţilor S.G. şi S.L. suma de 1904 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate în raport de care se verifică determinarea stării de fapt de către prima instanţă, si aplicarea dispoziţiilor legale potrivit prevederilor art. 296 C. proc. civ. Curtea de apel a reţinut că:
Neîndeplinirea întregii proceduri instituite de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., atrage sancţiunea dedusă din dispoziţiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea de calificare a acţiunii astfel introdusă ca fiind prematură, însă în ceea ce priveşte excepţia invocată de apelantă nu se poate reţine că ar fi întemeiată sub acest aspect, prima instanţă reţinând în mod corect că parata a fost notificata prin executor judecătoresc cu privire la pretenţiile concrete deduse judecaţii. Mai mult, dosarul de daune depus în probaţiune confirmă că între părţi au avut loc numeroase discuţii si negocieri având ca obiect temeiul despăgubirii, cuantumul daunelor si modul de evaluare al acestora. În consecinţă, pârâta a cunoscut anterior introducerii cererii de chemare in judecată pretenţiile reclamanţilor si temeiul acestora, motiv pentru care scopul concilierii a fost pe deplin atins.
Obligaţiei asiguratului de a plăti prima de asigurare îi corespunde obligaţia asiguratorului de a plăti indemnizaţia de asigurare pentru pierderea ce a înregistrat-o ca urmare a producerii evenimentului asigurat, ori în cauză nu a fost negată executarea obligaţiei de către asigurat, astfel că poziţia pârâtei a fost apreciată ca fiind greşită.
Aşadar asiguratul care a plătit prima de asigurare este îndreptăţit să fie indemnizat de asigurator pentru pierderea suferită în urma producerii riscului asigurat, ori probatoriul administrat a relevat prin probe ştiinţifice întinderea acestor pierderi.
Susţinerea pârâtei că a solicitat expertului ca prin raportul de expertiză să prezinte situaţia clădirilor anterior incendiului, in conformitate cu autorizaţiile de construcţie, şi să prezinte modul de calcul al suprafeţelor construcţiilor asigurate, raportat la situaţia existentă anterior producerii riscului asigurat şi la clădirile preluate in asigurare nu poate primi valenţele dorite de pârâtă şi de aceea în mod corect prima instanţă a apreciat că aceste aspecte nu au influenţă asupra soluţiei, toate elementele fiind necesar a fi fost lămurite sub acest aspect anterior încheierii convenţiei care este temei al răspunderii.
Asigurătorul dacă a apreciat că imobilul, în raport de starea de fapt a fost supraevaluat avea posibilitatea cunoscută ca în cazul supraasigurării, dacă asigurătorul constată supraevaluarea, să recalculeze primele de asigurare şi să restituie asiguratului ce a plătit în plus, eventuala indemnizaţie urmând a fi fost plătită în raport de noua valoare, astfel determinată.
Aserţiunile apelantei nu au fost de natură să demonstreze faptul că prima instanţă a determinat greşit starea de fapt din cauză sau ar fi interpretat greşit textele legale incidente astfel că în temeiul art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a respins apelul declarat de pârâta SA U. SA Bucureşti, împotriva sentinţei tribunalului, pe care a menţinut-o în întregime.
Apelanta fiind partea care a căzut în pretenţii, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată apelanta să plătească intimaţilor S.G. şi S.L. suma de 1904 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta U. SA Bucureşti, sucursala Cluj Napoca, formulând următoarele motive de recurs:
1. Pe cale de excepţie invocă neîndeplinirea procedurii de conciliere directă imperativ prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., iar în baza art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (3) C. proc. civ., solicită modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii ca inadmisibilă.
2. În subsidiar, în situaţia în care excepţia invocată va fi respinsă, solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de apel având în vedere că:
- în mod nejustificat s-a luat în considerare ca probă un raport de expertiză care nu a răspuns obiectivelor fixate de către instanţă, care nu aduce lămuririle necesare în vederea unei juste soluţionări a cauzei; i-au fost respinse probele solicitate prin însăşi cererea de apel şi reiterate în faţa instanţei la primul termen de judecată; hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar cele indicate sunt străine de natura pricinii.
Arată astfel că, din actele dosarului rezultă că singurul aspect rămas în divergenţă între pârâtă şi reclamanţi era stabilire corectă şi justă a sumelor ce se cuvin reclamanţilor în baza contractului de asigurare de bunuri, pentru acele clădire care au fost preluate în asigurare, care sunt proprietatea reclamanţilor, ţinând seama de starea acestora la momentul procedurii incendiului.
Probele administrate în cauză sunt insuficiente pentru a dovedi pretenţiile reclamanţilor la despăgubiri, raportat la faptul că la dosar nu sunt depuse acte din care să rezulte că reclamanţii sunt proprietari ai imobilelor, precum şi componenţa construcţiilor, or, stabilirea existenţei şi întinderii dreptului la despăgubiri de către instanţa judecătorească presupune în primul rând stabilirea legitimării procesuale a părţilor şi identificarea corectă a bunurilor pentru care se solicită despăgubiri.
Mai arată că, întrucât instanţa de apel nu a motivat respingerea cererilor în probaţiune formulate de pârâtă şi a avut în vedere la soluţionarea apelului o probă lacunară care nu lămureşte întinderea dreptului la despăgubiri a reclamanţilor intimaţi consideră că soluţia instanţei este nelegală pentru că a fost încălcat principiul dreptului la apărare şi a fost dată cu interpretarea greşită a Legii nr. 136/1995, ceea ce constituie motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar pentru stabilirea corectă a valorii bunului şi pentru administrarea probei solicitate, respectiv expertizei, se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
3. Solicită modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca urmare a încălcării art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., întrucât s-a dat o interpretare greşită a prevederilor art. 27 din Legea nr. 136/1995 şi clauzelor contractuale, având în vedere că despăgubirile ce se pot acorda în baza contractului de asigurare nu se determină exclusiv raportat la suma asigurată, ci se are în vedere în primul rând valoarea reală a bunului la momentul producerii riscului asigurat şi valoarea pagubei. Aceste aspecte, arată recurenta, nu au fost avute în vedere, fapt ce a dus la acordarea unor despăgubiri cu mult mai mari decât prejudiciul suferit.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea susţinerilor formulate în recurs, în raport de actele dosarului, de dispoziţiile legale aplicabile speţei, precum şi de hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauză se constată următoarele:
1. În ce priveşte excepţia invocată de recurenta-pârâtă privind neîndeplinirea procedurii de conciliere directă, prealabilă, prevăzută de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., se constată că nu este întemeiată, întrucât ambele instanţe care s-au pronunţat în cauză au apreciat judicios că atât timp cât dosarul de daune depus în probaţiune confirmă existenţa între părţi a numeroase discuţii şi negocieri având ca obiect temeiul răspunderii, cuantumul daunelor, modul de evaluare a acestora şi cât timp pârâta a fost notificată prin executor judecătoresc cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, rezultă în mod evident că pârâta a cunoscut anterior introducerii acţiunii pretenţiile reclamanţilor şi temeiul acestora, astfel încât scopul urmărit de legiuitor prin instituirea concilierii directe, prealabile a fost atins, iar susţinerile recurentei-pârâte sub acest aspect sunt pur formale şi, drept urmare, inacceptabile.
Susţinerile referitoare la necesitatea stabilirii legitimării procesuale a părţilor şi identificarea corectă a bunurilor pentru care se solicită despăgubiri formulate pentru prima oară în recurs sunt de asemenea pur formale în această fază a procesului şi sunt contrazise chiar de afirmaţiile recurentei-pârâte potrivit cărora singura chestiune rămasă în discuţie (divergenţă) între pârâtă şi reclamante este reprezentată de stabilirea corectă şi justă a sumei cuvenite reclamantelor în baza contractului de asigurare de bunuri. De altfel, pârâta nu a contestat clauzele contractuale, nici nu a cerut constatarea nulităţii absolute (relative) a acestuia, ci a achitat reclamantelor 90000 RON din suma datorată, ceea ce înseamnă pe de-o parte o recunoaştere a despăgubirii datorate acestora, iar pe de altă parte a faptului că contractul de asigurare îşi produce efectele, în sensul activării clauzei riscului asigurat.
2. În ceea ce priveşte aspectele conţinute de cel de-al doilea motiv de recurs, circumscrise criticii modalităţii în care au fost administrate şi apreciate probele, considerată ca fiind lacunară, întrucât expertiza efectuată în cauză nu a adus lămuririle necesare unei juste soluţionări a cauzei, probele administrate au fost insuficiente pentru a dovedi pretenţiile reclamanţilor la despăgubiri, iar pârâtei i-au fost respinse nemotivat cereri în probaţiune, încălcându-i-se astfel dreptul la apărare şi dându-se o interpretare greşită dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, se constată că sunt de asemenea neîntemeiate.
Aceasta, deoarece, pe de-o parte, în recurs nu pot fi primite critici de netemeinicie, ci numai critici de nelegalitate a hotărârii atacate, iar pe de altă parte, se constată că în cauză a fost efectuată o expertiză de specialitate în construcţii, care a fost completată prin răspunsurile la toate obiecţiunile pârâtei, în cadrul cărora expertul şi-a precizat şi detaliat punctul de vedere, iar instanţa fondului a apreciat corect că de vreme ce această probă este temeinică, deopotrivă necesară şi utilă unei juste soluţionări a cauzei şi pe deplin lămuritoare pentru a-şi forma convingerea, solicitarea pârâtei de a fi efectuată o contraexpertiză este inutilă, cu atât mai mult cu cât expertul asistent numit de instanţă la cererea expresă a pârâtei nu a prezentat un punct de vedere contrar celui formulat de expertul judiciar.
Prin urmare, nu se confirmă susţinerile recurentei-pârâte privind administrarea unui probatoriu insuficient, neconcludent, respingerea nemotivată a unor cereri în probaţiune, încălcarea dreptului la apărare, interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 şi nici necuprinderea în hotărârea curţii de apel a motivelor pe care se sprijină ori a unor motive străine de natura pricinii, pentru a justifica casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aşa cum solicită recurenta-pârâtă prin formularea celui de-al doilea motiv de recurs.
3. Cel de-al treilea motiv de recurs, conform căruia se susţine că instanţele au dat o interpretare eronată a prevederilor art. 27 din Legea nr. 136/1995 şi clauzelor contractuale şi în baza căruia se solicită modificarea deciziei recurate nu este întemeiat, întrucât instanţa fondului a tranşat această chestiune, reţinând că în nici un caz cuantumul stabilit de expert nu depăşeşte suma la care s-a făcut asigurarea (evaluarea) bunului, la momentul producerii riscului asigurat şi nici cuantumul pagubei.
În consecinţă, având în vedere că recurenta-pârâtă nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., să conducă la casarea sau modificarea deciziei curţii de apel, aceasta va fi menţinută ca fiind legală şi se va respinge recursul pârâtei, ca fiind nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta-pârâtă U.A. SA Bucureşti, sucursala Cluj, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4165 lei către reclamantele S.L., S.B.L. şi S.A.D.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta U. SA BUCUREŞTI, sucursala Cluj-Napoca, împotriva deciziei civile nr. 87 din 25 mai 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă la 4165 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi S.L., S.B.L. şi S.A.D.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1363/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1434/2010. Comercial → |
|---|
