ICCJ. Decizia nr. 1278/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1278/2010
Dosar nr. 37237/3/2005
Şedinţa publică din 20 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1051 din 24 ianuarie 2008 pronunţată în dosarul nr. 37237/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC D.I. SRL, societate în faliment prin lichidator judiciar A.N., împotriva pârâtelor SC R.B.D. SRL Bucureşti şi SC A.T. SRL, prin lichidator judiciar B.I., cu consecinţa obligării pârâtei SC R.B.D. SRL la plata sumei de 2.307.076 lei cu titlu de contravaloare marfă. Totodată s-a dispus anularea acordului de stingere a creanţelor reciproce prin novaţie, încheiat între părţi la data de 10 august 2004.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC R.B.D. SRL la plata sumei de 23.090.760.000 lei (rol) reprezentând contravaloarea produselor livrate acesteia conform facturilor emise în luna decembrie 2002, care, deşi nu au fost semnate de reprezentantul pârâtei, au fost acceptate prin semnarea actelor de scoatere din custodie la rubrica „primitor".
Prin sentinţa nr. 237 din 30 iunie 2005, Tribunalul Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale şi a admis acţiunea formulată de reclamantă.
Ca urmare a admiterii apelului pârâtei, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 240 din 27 septembrie 2005 a desfiinţat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, cu motivarea că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 60 şi art. 61 din Legea nr. 64/1995 pentru a atrage competenţa materială a judecătorului sindic, ci sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) raportat la art. 5 şi art. 7 alin. (1) C. proc. civ.
Ulterior investirii în acest mod a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta a completat acţiunea solicitând şi constatarea nulităţii absolute a actului intitulat „acord de stingere a obligaţiilor de plată prin novaţie" încheiat la data de 10 august 2004 între reclamantă, pârâtă şi SC A.T. SRL faţă de care reclamanta şi-a extins cererea de chemare în judecată.
În acest context, Tribunalul a arătat că în cuprinsul acestui act s-a menţionat că între SC D.I. SRL, în calitate de creditor şi SC R.B.D. SRL, în calitate de debitor există o creanţă în valoare de 23.090.760.000 lei (rol), conform facturilor din litigiu, precum şi faptul că SC A.T. SRL are o creanţă faţă de SC D.I. SRL în valoare de 25.482.360.882 lei (rol), părţile convenind stingerea creanţelor reciproce în sensul că pârâta SC R.B.D. SRL să achite debitul datorat de reclamantă direct către SC A.T. SRL, care a devenit astfel creditorul pârâtei în locul reclamantei.
Având în vedere că prin sentinţa nr. 106 din 2 august 2004 Tribunalul Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a deschis procedura reorganizării judiciare şi a falimentului privind pe SC D.I. SRL şi s-a desemnat administratorul judiciar, precum şi faptul că acordul menţionat a fost semnat din partea reclamantei de o persoană a cărei calitate nu a fost precizată, fiind incidente dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 prima instanţă a constatat nulitatea absolută a acestui înscris întrucât priveşte o operaţiune ce trebuia autorizată de judecătorul sindic, condiţie neîndeplinită în speţă.
Totodată, în virtutea principiului conversiunii actului juridic, s-a arătat că, deşi, nul, acordul reprezintă o acceptare de către pârâta SC R.B.D. SRL a facturilor din litigiu, motiv pentru care acţiunea a fost admisă.
Apelul formulat de pârâta SC R.B.D. SRL a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 537 din 8 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V- a comercială.
Instanţa de apel a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 64/1995, în vigoare la momentul formulării completării cererii iniţiale de chemare în judecată, competenţa judecătorului sindic priveşte soluţionarea acţiunilor în anularea actelor frauduloase încheiate de debitoarea în insolvenţă, anterior şi nu ulterior deschiderii acestei procedurii, motiv pentru care a respins criticile formulate cu privire la necompetenţa materială şi teritorială a primei instanţe. Pe de altă parte, într-un prim ciclu procesual litigiul a fost soluţionat de judecătorul sindic, însă prin Decizia nr. 240/2005 a Curţii de Apel Ploieşti această sentinţă a fost desfiinţată, iar cauza a fost trimisă spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.
De asemenea, s-a apreciat ca fiind fără relevanţă împrejurarea că sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei nu a fost menţionată la registrul comerţului, în considerarea faptului că potrivit art. 5 din Legea nr. 26/1990 o atare menţiune nu are caracter constitutiv ci declarativ de drepturi, motiv pentru care această omisiune nu poate lipsi de efecte hotărârea de deschidere a procedurii. În consecinţă, teoria aparenţei de drept nu poate opera în detrimentul dispoziţiilor legale imperative cuprinse în art. 40 din Legea nr. 64/1995 care nu condiţionează nulitatea actului juridic încheiat de debitor ulterior deschiderii procedurii de ridicarea dreptului de administrare sau de cunoaşterea împrejurării că o astfel de procedură a fost deschisă.
Referitor la completarea cererii introductive, instanţa de apel a arătat că au fost respectate dispoziţiile art. 134 C. proc. civ. pentru că această cerere a fost depusă la primul termen de judecată după rejudecarea dispusă ca urmare a desfiinţări primei hotărârii, astfel că şi această critică a fost înlăturată.
Cât priveşte omisiunea tribunalului de a se pronunţa asupra unor excepţii, s-a reţinut că acestea au fost soluţionate prin intermediul încheierilor interlocutorii, iar sentinţa este rezultatul interpretării corecte a probelor concludente administrate în cauză, fiind respectate cerinţele art. 261 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC R.B.D. SRL criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 9 şi 7 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor, după reluarea stării de fapt şi prezentarea istoricului litigiului, recurenta invocând dispoziţiile art. 304 pct. 3 arată că prin Decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 64/1995 şi art. 16 C. proc. civ., în sensul că petitul privind constatarea nulităţii acordului încheiat între părţi la data de 10 august 2008 revine în competenţa exclusivă a Tribunalului Buzău în a cărui rază teritorială se află sediul debitorului. Pe de altă parte, motivarea instanţei de apel potrivit căreia Legea nr. 64/1995 face referire la acte frauduloase încheiate anterior deschiderii proceduri este eronată în condiţiile în care nu s-a făcut dovada deschiderii procedurii în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 26/1990 şi ale Legii nr. 31/1990.
Totodată, arată recurenta, au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 26/1990 în sensul că publicitatea are şi un implicit caracter constitutiv de drepturi în privinţa terţilor cu care debitorul a contractat după cum rezultă de astfel din dispoziţiile art. 1554 şi art. 1558 C. civ., potrivit cărora revocarea mandatului nu poate fi opusă terţului de bună-credinţă căruia nu i s-a adus la cunoştinţă această împrejurare. De altfel, în această privinţă, instanţa de apel prin simpla motivare că prevederile amintite au un caracter declarativ şi că au fost cunoscute dispoziţiile sentinţei nr. 106/2004 nu analizează excepţia lipsei calităţii de reprezentant al lichidatorului, pronunţând o hotărâre nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
De asemenea, a fost ignorată împrejurarea că dreptul de administrare al debitoarei a fost ridicat doar prin sentinţa din 14 martie 2005, adică ulterior deschiderii procedurii falimentului şi respectiv a încheierii acordului din 10 august 2004, situaţie în care au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 64/1995.
O altă critică visează nesocotirea dispoziţiilor art. 132 şi art. 134 C. proc. civ., în condiţiile în care reclamanta a formulat o cerere pentru completarea acţiunii după prima zi de înfăţişare, deşi, textele legale menţionate nu permit o atare conduită procesuală.
Reluând teoria mandatului aparent şi a efectelor contractelor încheiate cu terţii de bună-credinţă, categorie în care susţine că se încadrează, recurenta arată că prin Decizia pronunţată, instanţa de apel nu a indicat motivele de fapt şi de drept pentru care a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 40 alin. (1) şi sancţiunea prevăzută de acest articol şi totodată, a apreciat nefondat că sentinţa Tribunalului satisface exigenţele dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ.
Prin ultima critică, recurenta invocă excepţia lipsei calităţii de reprezentant al lichidatorului A.N. desemnat să administreze procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, sub incidenţa căreia se afla intimata - reclamantă SC D.I. SRL, derivată din lipsa efectuării menţiunilor sentinţei nr. 106/2004 la registrul comerţului, precum şi excepţia lipsei de interes a intimatei-reclamante în promovarea cererii justificată prin lipsa unui folos practic în condiţiile în care aceasta nu a suferit niciun prejudiciu, deoarece prin acordul din litigiu s-a stins şi debitul pe care reclamanta îl avea faţă de SC A.T. SRL.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiile legale anterior menţionate, Curtea, constată că este nefondat.
În privinţa competenţei materiale şi teritoriale, instanţele anterioare, prin hotărârile pronunţate au respins întemeiat excepţiile invocate în considerarea faptului că potrivit art. 60 şi art. 61 din Legea nr. 64/1995 în redactarea în vigoare din momentul formulării cererii, competenţa judecătorului sindic era limitată la soluţionarea acţiunilor care aveau ca obiect anularea actelor frauduloase încheiate anterior deschiderii procedurii falimentului, şi nu ulterior acestui moment.
De menţionat sub acest aspect că iniţial reclamanta SC D.I. SRL a înregistrat acţiunea la Tribunalul Buzău şi a fost soluţionată de judecătorul sindic, dar în urma admiterii apelului formulat de pârâta SC R.B.D. SRL s-au admis excepţiile necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţei şi prin Decizia nr. 240/2005 a Curţii de Apel Ploieşti, care a rămas irevocabilă, s-a dispus trimiterea cauzei pentru soluţionare în prima instanţă la Tribunalul Bucureşti, cu motivarea că sunt aplicabile speţei dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) cu referire la art. 5 C. proc. civ.
În aceste condiţii completarea acţiunii prin formularea petitului privind constatarea nulităţii acordului încheiat între părţi, înregistrată de reclamantă la data de 24 noiembrie 2005 nu încalcă prevederile art. 132 şi art. 134 C. proc. civ. deoarece pentru acel termen pârâta a solicitat, iar instanţa a încuviinţat, amânarea cauzei în vederea pregătirii apărări, iar la termenul următor a formulat apărări pe fondul cererii.
Prin urmare, în mod corect s-a reţinut prin Decizia recurată că soluţionarea acestei cereri excede competenţei judecătorului sindic, desemnat să administreze procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, în prezent abrogată. Pe de altă parte susţinerile recurentei în această privinţă sunt contradictorii în condiţiile în care afirmă că nu s-a făcut dovada deschiderii unei astfel de proceduri în lipsa efectuării menţiunilor corespunzătoare la Registrul Comerţului, dar, în acelaşi timp susţinând că fiind deschisă procedura falimentului, soluţionarea cauzei era de competenţa judecătorului sindic.
Sub acest aspect, potrivit art. 5 din Legea nr. 26/1990, aceste menţiuni au un caracter declarativ cu excepţia constituirii societăţii de opozabilitate faţă de terţi, cu consecinţa că o eventuală omisiune a registrului comerţului de a efectua o menţiune obligatorie, precum aceea de deschidere a procedurii falimentului, dispusă prin sentinţa nr. 106/2004 nu poate avea drept rezultat lipsirea de efecte a acestei hotărâri. Totodată, recurenta nu se poate prevala de dispoziţiile din dreptul comun, respectiv art. 1554 şi art. 1558 C. civ., referitoare la mandatul aparent, şi nici nu poate invoca cu succes situaţia terţului de bună-credinţă, în condiţiile în care a promovat o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a sentinţei nr. 106 din 2 august 2004, care a fost respinsă ca inadmisibilă.
Din această perspectivă, deşi dreptul de administrare al reclamantei s-a ridicat ulterior încheierii acordului a cărui nulitate s-a cerut a se constata, o atare împrejurare nu este de natură a înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, în redactarea în vigoare din momentul încheierii actului, pentru că potrivit acestui text legal, în afară de cazurile prevăzute de lege sau autorizate de judecătorul sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor, ulterior deschiderii proceduri, sunt nule.
În speţă, procedura falimentului reclamantei s-a deschis prin sentinţa nr. 106 din 2 august 2004, acordul s-a încheiat la 10 august 2004, nu este autorizat de judecătorul sindic, astfel încât în conformitate cu dispoziţia legală anterior menţionată, este nul. Faptul că reclamantei i s-a ridicat dreptul de administrare ulterior încheierii actului contestat, nu prezintă relevanţă, din perspectiva caracterului imperativ al normei legale, care a fost corect aplicată prin Decizia recurată. Această decizie cuprinde motivele de fapt şi de drept avute în vedere, în sensul art. 2561 pct. 5 C. proc. civ., iar analiza grupată a unor critici nu atrage incidenţa prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Referitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentant al lichidatorului intimatei-reclamante, se va reţine că acesta a fost desemnat prin încheierea de şedinţă din 14 martie 2005 a Tribunalului Buzău şi a reprezentat societatea şi în faţa instanţelor anterioare, situaţie în care nu operează sancţiunea prevăzută de art. 161 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum eronat susţine recurenta.
De asemenea, excepţia lipsei de interesa reclamantei în promovarea acţiunii este nefondată deoarece aceasta în calitate de creditor al obligaţiei neîndeplinite de pârâtă are un interes născut, legitim şi actual în obţinerea unei hotărâri susceptibile de executare. În acest context nu se poate reţine argumentarea recurentei în sensul că prin încheierea acordului din 10 august 2004 i-a încetat şi calitatea sa de debitoare către SC A.T. SRL, deoarece prin efectul art. 40 alin. (1) din Legea nr. 64/1995, actul fiind nul nu poate produce consecinţele invocate.
În concluzie, recursul este nefondat şi va fi respins în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC R.B.D. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 537 din 8 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1224/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1288/2010. Comercial → |
|---|
