ICCJ. Decizia nr. 1292/2010. Comercial
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1292/2010
Dosar nr. 10699/3/2008
Şedinţa publică din 20 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta S.N.I.F., a chemat în judecată pe pârâta SC HG SRL şi a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat între pârâtă şi sucursala Mehedinţi S.N.I.F, să se constate nulitatea facturii fiscale de plată a chiriei iar părţile să fie repuse în situaţia anterioară.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 1071 din 21 ianuarie 2009, a admis în parte acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere, a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii facturii fiscale, a luat act de renunţarea la cererea de repunere în situaţia anterioară şi compensând în parte cheltuielile de judecată a obligat pe pârâtă la 8999,99 lei.
Instanţa de fond a reţinut în esenţă că sucursala Mehedinţi S.N.I.F. nu are capacitate de folosinţă aşa încât contractul încheiat este nul. Decizia prin care directorul general al reclamantei împuterniceşte directorii sucursalelor să încheie contracte nu poate acoperi nulitatea absolută, care nici nu putea fi confirmată ulterior.
În privinţa facturii fiscale, tribunalul a considerat că aceasta nu constituie un act juridic în sensul rezotium juris ci un înscris care constată executarea unei operaţiuni comerciale.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia comercială nr. 379 din 6 octombrie 2009 a admis apelul pârâtei; a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de închiriere, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, a respins apelul reclamantei pe care a obligat-o la 7250 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa a reţinut în esenţă că prin Decizia nr. 328 din 20 iulie 2005 au fost delegate competenţa sucursalelor stabilindu-se că acestea să încheie acte juridice cu excepţia vărsămintelor privind impozitul pe profit, documentaţiilor pentru obţinerea de subvenţii, angajării creditelor bancare şi a contractelor comerciale externe precum şi asocierii cu alţi agenţi economici. Prin delegare de atribuţii, sucursala a dobândit capacitate de exerciţiu aşa cum este reglementat de art. 35 din Decretul nr. 31/1954 şi cum recunoaşte însăşi reclamanta.
În privinţa facturii fiscale, curtea de apel a considerat că aceasta nu este decât un argument justificativ, un mijloc de probă a cărei nulitate nu poate fi constatată pentru neîndeplinirea condiţiilor de nulitate.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină întrucât nici unul dintre temeiurile invocate de acesta în apel nu au fost analizate cu toate că a invocat încălcarea art. 46 C. com. şi a unor principii de drept menţionate în decizie şi nu s-a pronunţat pe stabilirea cheltuielilor de judecată la instanţa de fond.
Mai susţine recurenta că instanţa a schimbat înţelesul lămurit al contractului nr. 44/2007 încheiat cu încălcarea capacităţii de folosinţă a sucursalei, întrucât în Decizia nr. 328/2005 s-a stabilit numai derularea lucrărilor contractate şi nu contractarea lor şi s-a interzis posibilitatea asocieri cu alţi agenţi economici în afara aprobării S.N.I.F., delegarea fiind pentru problemele legate de funcţionarea sucursalei şi nu pentru încheierea de acte juridice.
În privinţa caracterului absolut al nulităţii actului încheiat în lipsa capacităţii de exerciţiu, confirmarea nulităţii nu poate opera aşa încât tranzacţia încheiată la 1 aprilie 2005 nu reprezintă o confirmare a încheierii contractului.
O ultimă critică a deciziei atacate se referă la greşita aplicare a legii hotărârea instanţei fiind dată cu încălcarea principiilor accesocialităţii şi ale art. 46 C. com. în sensul că anularea contractului de închiriere trebuia să conducă şi la anularea actului accesoriu, respectiv a facturii care constituie un act juridic ce probează obligaţiile comerciale.
În privinţa cheltuielilor de judecată recurenta susţine că instanţa de fond nu a compensat cheltuielile de judecată cu taxa de timbru depusă la dosar pentru capătul de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, existând şi o greşeală de calcul la scăderea sumei de 12 lei şi 0,3 lei şi cheltuielile aferente celor două capete de cerere respinse.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:
Prin contractul de închiriere nr. 46 din 10 aprilie 2007, reclamanta a închiriat de la pârâtă, prin intermediul sucursalei Mehedinţi, utilaje pentru realizarea lucrărilor contractate cu terţii.
Prin Decizia nr. 328 din 20 august 2005, sucursalele S.N.I.F. au primit delegare de competenţă în vederea derulării în bune condiţiunii a tuturor genurilor de lucrări contractate, limita fiind prevăzută în Anexa 1 la decizie.
In aceste condiţii, în vederea executării lucrărilor contractate cu terţi sucursala Mehedinţi a S.N.I.F. ca de altfel orice altă sucursală era împuternicită prin Decizia menţionată să încheie orice fel de acte, mai puţin cele pentru care expres s-a menţionat în Anexa 1 pentru derularea în condiţii bune a lucrărilor contabile.
Interpretarea dată de recurentă deciziei de delegare de competenţă este subiectivă, contrară practicilor comerciale. Evocarea lipsei capacităţii de folosinţă a sucursalei după efectuarea lucrărilor contractate cu terţii, folosind utilajele pârâtei este nu numai nepertinentă în condiţiile unei delegări de competenţă, dar şi imorală.
Admiterea apelului pârâtei a fost argumentată de instanţa de apel prin interpretarea judicioasă a deciziei nr. 328/2005, iar considerentele expuse sunt cele care au înlăturat motivele de apel ale reclamantei, ce nu mai puteau fi reluate fără o repetare inutilă a aceloraşi argumente.
Interpretarea deciziei de delegare de competenţă este dată de scopul acesteia: „derularea în bune condiţiuni a tuturor genurilor de lucrări contractante". Aşa dar pentru executarea lucrărilor contractante, sucursalele erau împuternicite să încheie contracte, precum cele de închiriere, prin care să realizeze lucrările contractate cu terţii.
In mod greşit recurenta pune în discuţie confirmarea unui act nul incluzând în ipoteza fals construită, tranzacţia, ca act confirmativ.
În aceste condiţii nu sunt aplicabile principiile enunţate de recurentă iar evocarea art. 46 C. com. este inutilă.
În privinţa cheltuielilor de judecată recurenta este şi de această dată în eroare, ignorând faptul că a renunţat la un capăt de cerere, iar altul i-a fost respins.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei nr. 379 din 6 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.N.I.F. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 379 din 6 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2010.
← ICCJ. Decizia nr. 1281/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1310/2010. Comercial → |
---|