ICCJ. Decizia nr. 1315/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1315/2010
Dosar nr. 2542/99/2007
Şedinţa publică din 21 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Iaşi, la data de 17 mai 2007, reclamanta C.A. a chemat în judecată pe pârâtele I.C. şi SC A. SRL solicitând instanţei să dispună excluderea pârâtei I.C. din societatea pârâtă, în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, stabilirea structurii participării la capitalul social a celorlalţi asociaţi şi continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic în persoana reclamantei, sens în care aceasta îşi manifestă expres voinţa, potrivit art. 229 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, cu cheltuieli de judecată.
Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Iaşi, prin sentinţa comercială nr. 367, pronunţată la data de 6 februarie 2009 a respins excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, invocată de pârâte; a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, pe care a obligat-o să plătească pârâtei SC A. SRL suma de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Spre a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, cu referire la excepţia tardivităţii, că art. 222 şi art. 223 din Legea nr. 31/1990 nu impune un termen pentru formularea acţiunii în excluderea asociatului administrator, iar, în ce priveşte fondul cauzei, a reţinut, în principal, că neglijenţa şi inabilitatea în afaceri nu pot fi considerate fraudă, atât timp cât acestor fapte le lipseşte elementul voliţional care să permită calificarea lor ca fiind acte de înşelăciune, or reclamanta nu a demonstrat existenţa fraudei sau a celorlalte fapte incriminate de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 în sarcina pârâtei I.C., nefiind dovedit nici prejudiciul adus societăţii.
Apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului a fost respins, ca nefondat, de Secţia comercială a Curţii de Apel Iaşi, prin Decizia nr. 96, pronunţată la data de 2 noiembrie 2009.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel, răspunzând criticilor apelantei, a reţinut că, în mod corect, tribunalul a considerat că prin semnarea proiectului de divizare de către ambele asociate acestea au achiesat la cele cuprinse în acest înscris, asumându-şi riscul ca valoarea mijloacelor circulante să fie mai mare, iar acceptarea unui pasiv mai mare decât cel precizat în proiectul de divizare nu reflectă intenţia pârâtei de a prejudicia societatea; că nu există nicio legătură între retragerea plângerii penale de către pârâta I.C. şi recuperarea arhivei societăţii; că instanţa de fond a reţinut corect – raportându-se la faptul că SC A. SRL nu a constituit consiliul de administraţie conform art. 15 din statutul societăţii din cauza divergenţelor dintre cele două administratoare - că hotărârile au fost luate de asociatul care a reprezentat majoritatea absolută a capitalului social, respectiv de I.C., în concordanţă cu dispoziţiile art. 76 alin. (1), raportat la art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990; că refuzul administratoarei I.C. de a convoca adunarea generală a asociaţilor, la cererea reclamantei C.A., putea fi sancţionat prin sesizarea instanţei cu o cerere introdusă în temeiul art. 73 lit. e) din Legea nr. 31/1990, republicată; că, în lipsa actelor contabile aferente perioadei 1 septembrie 2000 – 31 decembrie 2002, în special a contractelor de închiriere, chiar dacă încasarea chiriei s-a făcut diferenţiat, nu se poate reţine o fraudă în dauna societăţii din moment ce aceasta a obţinut anual profit şi nu s-a făcut dovada negocierii unor chirii lunare sub preţul pieţei; că, nici neplata dividendelor, nu poate constitui motiv de excludere, iar obligarea societăţii la plata cheltuielilor de executare a sentinţei civile nr. 313 din 14 ianuarie 2008 nu presupune că pârâta a urmărit obţinerea unui profit; că, în ceea ce priveşte fondul de rezervă, chiar dacă s-a probat că societatea nu a înregistrat corect constituirea acestuia în perioada 2003 – 2006, reclamanta nu a făcut dovada intenţiei pârâtei şi nici a provocării unui prejudiciu în dauna societăţii; că nederularea operaţiunilor bancare şi închiderea unui cont bancar SC B. SA nu pot constitui fraudă în înţelesul lit. d) a art. 222 din Legea nr. 31/1990; că plata drepturilor salariale ale salariatei H.T. s-a făcut urmare a executării sentinţei civile nr. 104 din 13 februarie 2004 a Tribunalului Iaşi, neexistând intenţia de fraudare a intereselor societăţii şi a apreciat, nefondat, motivul de apel referitor la plângerile şi acţiunile formulate de pârâtă împotriva reclamantei, finalizate cu obligarea societăţii la plata cheltuielilor de judecată, în raport cu art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990.
Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs apelanta – reclamantă, invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului invocat, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat, în esenţă, că instanţa nu a analizat toate motivele de apel, cu referire la motivul de apel privind prelungirea contractelor de închiriere încheiate cu o serie de chiriaşi care aveau datorii faţă de societate, situaţie de fapt pe care nici prima instanţă nu a avut-o în vedere, nemotivând soluţia de respingere a apelului prin prisma acestui motiv, iar, în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, neanalizând a doua ipoteză a acestui text de lege, referitoare la excluderea administratorului asociat, în situaţia în care acesta se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul său sau al altora.
Intimata I.C. a solicitat, prin întâmpinarea formulată în cauză, respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate, apreciind neîntemeiate criticile aduse acestei hotărâri prin motivele invocate.
Recursul este nefondat.
Astfel, examinarea considerentelor deciziei atacate relevă că instanţa de control judiciar a răspuns fiecărui motiv, invocat de apelantă prin cererea de apel, inclusiv celui referitor la încheierea unor contracte de închiriere defavorabile societăţii şi neîncasarea chiriei datorate, indicat de recurentă, conform celor expuse la pct. 5 al considerentelor – motivând, cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., soluţia respingerii apelului din perspectiva motivelor invocate în susţinerea acestei cereri, aşa încât nu se justifică invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Potrivit art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată, poate fi exclus din societate asociatul administrator care comite daună în frauda societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altuia, deci, pentru a fi incident acest caz de excludere, legea prevede săvârşirea unei fraude în dauna societăţii, ceea ce presupune producerea cu vinovăţie sub forma intenţiei a unui prejudiciu în patrimoniul acesteia.
Este de observat că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a precitatului text legal raportând, toate ipotezele şi exigenţele acestuia situaţiei de fapt expusă de apelantă prin motivele de apel, având în vedere că, în speţă, nu a fost dovedită intenţia intimatei administrator I.C. în săvârşirea unor fapte de natură frauduloasă şi nici existenţa unui prejudiciu adus societăţii prin folosirea semnăturii sociale sau a capitalului social în interes propriu sau al altora, aspect ce înlătură incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 96 din 2 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1311/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1318/2010. Comercial → |
|---|
