ICCJ. Decizia nr. 1318/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1318/2010
Dosar nr. 1014/1259/2008
Şedinţa publică din 21 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 716/C din 7 iulie 2009, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii B.F. şi B.V. împotriva pârâţilor SC T.D. SRL, P.I. şi P.N.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că acţiunea ce face obiectul prezentului litigiu a mai fost supusă verificării de către instanţă, fiind soluţionată prin sentinţa civilă nr. 42 din 12 aprilie 2006, dosar nr. 356/2006 al Judecătoriei Curtea de Argeş, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 167/R-C din 19 octombrie 2006, dosar nr. 749/1259/2006 al Tribunalului Comercial Argeş şi, în consecinţă, există autoritate de lucru judecat, deoarece în ambele cereri având aceleaşi părţi s-a urmărit acelaşi scop, anume să se împartă activul net al societăţii pârâte.
La 23 iulie 2009, B.F. şi B.V. au declarat apel, criticând soluţia instanţei de fond ca nelegală.
Prin Decizia nr. 98/A-C din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a dat o rezolvare corectă excepţiei autorităţii de lucru judecat, raportat la dispoziţiile art. 1200 alin. (1) pct. 4 C. civ. şi ale art. 1201 C. civ.
Astfel, a reţinut că, în adevăr, reclamanţii au învestit instanţa cu două cereri, iniţial solicitând să fie obligată SC T.D. SRL să le repartizeze reclamanţilor partea proporţională, adică ⅓ din bunurile societăţii în natură, valoarea bunurilor fiind apreciată la 110.000 lei pentru timbraj, în drept fiind invocate dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 673 C. proc. civ., art. 224 alin. (2) şi art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990. Ulterior, reclamanţii şi-au completat acţiunea chemând în judecată şi pe P.I. şi P.N., după care au solicitat instituirea unui drept de retenţie asupra bunurilor, iar printr-o a treia cerere, au solicitat antrenarea răspunderii civile a pârâtului P.I., în calitate de administrator al SC T.D. SRL
Prima instanţă a soluţionat doar litigiul legat de pretenţia reclamanţilor la împărţirea bunurilor societăţii, cerere asupra căreia a decis constatând că există autoritate de lucru judecat, iar asupra celorlalte capete de cerere nu s-a pronunţat.
Cu privire la aceste din urmă capete de cerere, nesoluţionate de prima instanţă, curtea de apel a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 2822 C. proc. civ., astfel că relativ la acestea apelul nu poate fi primit pentru că nu este posibilă soluţionarea direct în faţa instanţei de apel a cererilor nesoluţionate de prima instanţă.
Cu privire la capătul de cerere relativ la împărţirea bunurilor SC T.D. SRL, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a reţinut corect existenţa autorităţii de lucru judecat, deoarece prin sentinţa nr. 42/2006 a Judecătoriei Curtea de Argeş şi Decizia nr. 167/2006 a Tribunalului Comercial Argeş s-a decis că reclamanţii nu pot solicita împărţirea bunurilor aparţinând SC T.D. SRL, deoarece aceştia, prin contractul de cesiune a părţilor sociale, au declarat că nu mai au nicio pretenţie de nicio natură faţă de societate, deci nu mai au niciun drept, ceea ce intră sub incidenţa art. 1200 alin. (1) pct. 4 şi a art. 1201 C. civ.
Împotriva acestei hotărâri, au formulat recurs reclamanţii, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi au arătat că litigiul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 42/2006, pronunţată de Judecătoria Craiova a avut ca obiect partajarea activului net al societăţii în raport de cota de participare la capitalul social, ca efect al retragerii şi instanţa nu s-a pronunţat pe fond, ci pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, iar obiectul cauzei de faţă vizează şi repararea prejudiciului suferit de reclamanţi prin fapta ilicită săvârşită de administratorul societăţii.
Prin urmare, instanţa a rezolvat greşit excepţia autorităţii de lucru judecat.
Analizând recursul se găseşte nefondat.
În privinţa primului motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că recurenţii-reclamanţi nu au dezvoltat vreo critică ce poate fi încadrată în acest text de lege, interpretarea greşită la care se referă textul vizând actul juridic dedus judecăţii şi nicidecum obiectul cererii de chemare în judecată, astfel încât nu se poate reţine incidenţa acestuia în cauză.
Cât priveşte cel de al doilea motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la modul de rezolvare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, critică în cadrul căreia de fapt, recurenţii s-au şi referit la limitele învestirii instanţei din perspectiva condiţiei care priveşte identitatea de acţiuni se constată că, de asemenea, este nefondat.
Astfel, în cadrul primei judecăţi, s-a solicitat stabilirea drepturilor cuvenite reclamanţilor ca urmare a retragerii acestora din societate, şi instanţa a stabilit, prin soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active, că aceştia nu mai au niciun drept faţă de declaraţia făcută prin actul de cesiune, potrivit căreia au arătat că nu mai au nicio pretenţie, ceea ce a şi determinat admiterea excepţiei, calitatea procesuală activă presupunând identitate între titularul acţiunii şi creditorul obligaţiei supusă judecăţii, astfel încât nu mai este posibilă încă o judecată în această privinţă, chiar pe excepţie.
Pe de altă parte, este lipsit de relevanţă juridică faptul că cererea de chemare în judecată ce face obiectul acestui dosar a avut mai multe capete de cerere atât timp cât prin acestea reclamanţii au urmărit valorificarea unor drepturi cu o finalitate diferită, pe de o parte, stabilirea drepturilor patrimoniale aferente retragerii din societate şi, pe de altă parte, cererea de antrenare a răspunderii administratorului societăţii din care s-au retras, excepţia autorităţii de lucru judecat având la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată, situaţie în care se află primul petit.
Aşa fiind, recursul este nefondat şi în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi vor fi obligaţi să plătească intimaţilor-pârâţi SC T.D. SRL Curtea de Argeş, P.I. şi P.N. suma de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii B.F. şi B.V. împotriva deciziei nr. 98/A-C din 16 octombrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenţii-reclamanţi să plătească intimaţilor-pârâţi SC T.D. SRL Curtea de Argeş, P.I. şi P.N. suma de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1315/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1319/2010. Comercial → |
|---|
