ICCJ. Decizia nr. 1472/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1472/2010
Dosar nr. 22782/3/2008
Şedinţa publică din 29 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 12.565 din 19 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, – dată în urma declinării competenţei dispuse prin Sentinţa comercială nr. 967 din 2 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin respingerea recursului dispusă prun Decizia nr. 2127 din 20 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, – a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantei SC T.C.E.B. SRL Piatra Neamţ prin care solicitase obligarea A.D.S. ca în termen de 10 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, să procedeze la recalcularea cuantumului total al arendei calculat pentru anul 2005 pentru suprafaţa real arendată.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de arendă nr. 1/2001 vizând exploatarea terenului cu destinaţie agricolă din perimetrul Insulei Mari a Brăilei, că acest contract a fost modificat prin actele adiţionale nr. 1/2002 şi nr. 3/2004, că invocând prevederile art. 2.4, art. 2.5 şi art. 9.2 din contract reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să-i comunice cuantumul corect al arendei pentru anul 2005, raportat la suprafaţa de teren real arendată şi la calamităţile naturale ce au afectat recolta în acel an, invocând forţa majoră.
Instanţa de fond nu a primit această apărare a reclamantei reţinând că, potrivit art. 8.2 din contract, aceasta avea obligaţia asigurării culturilor, aşa încât nu poate solicita renegocierea arendei, ea primind totodată şi despăgubiri de la stat în temeiul unor acte normative speciale.
Totodată, instanţa a reţinut că la 13 februarie 2003 pârâta a reziliat unilateral contractul de arendă în temeiul art. 6.5 pentru că reclamanta nu a achitat arenda pe perioada 2001 – 2002 şi chiar dacă reclamanta şi-a manifestat intenţia de a achita restanţa de 25.364.267.829 lei şi şi-a recunoscut culpa prin plăţile efectuate, efectul rezilierii nu a fost înlăturat, el formând de altfel obiectul unei alte judecăţi aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti (Dosar nr. 3839/2005 al secţiei a VI-a comerciale).
În consecinţă, apreciind că raporturile contractuale au încetat ca efect al rezilierii unilaterale din partea A.D.S. încă din 2003 şi că reclamanta nu se mai poate prevala de dispoziţiile art. 9.2 din respectivul contract pentru a putea solicita renegocierea arendei, a respins acţiunea acesteia.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia comercială nr. 342 din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, urmare respingerii excepţiei tardivităţii apelului – iar sentinţa de fond a fost schimbată în tot în sensul admiterii cererii principale şi obligării pârâtei ca în termen de maxim 10 zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii să procedeze la recalcularea cuantumului total al arendei pentru anul 2005 pentru suprafaţa reală arendată, comunicând modalitatea de calcul utilizată, cu precizarea tuturor elementelor de referinţă avute în vedere .
Prin aceeaşi decizie pârâta a fost obligată ca, în aplicarea art. 9.2 din contractul de arendă nr. 1/2001, în acelaşi termen de 10 zile, să procedeze la renegocierea cuantumului diferenţei de arendă datorate pentru anul 2005 şi a ultimei rate contractuale, cu luarea în calcul a efectului calamităţilor naturale confirmate prin act normativ, pârâta-intimată fiind obligată şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 21.943 lei.
Instanţa de apel a reţinut în legătură cu tardivitatea apelului invocată de A.D.S. Bucureşti că sentinţa de fond a fost comunicată la sediul social al reclamantei din Piatra Neamţ şi nu la sediul indicat de aceasta la 28 aprilie 2006 (fila 99 Dosar nr. 1827/2/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, înaintea declinării competenţei) aşa încât, fiind încălcate dispoziţiile art. 93 şi 86 C. proc. civ. s-a apreciat că termenul de apel nici nu a început să curgă, apelul fiind considerat ca declarat în termen.
Pe fondul cauzei instanţa de apel a reţinut că declararea calamităţilor naturale pentru anul 2005 pentru terenul arendat reclamantei nu poate fi pusă la îndoială deoarece prin H.G. nr. 827 din 21 iulie 2005, ce modifică H.G. nr. 446/2005, Jud. Brăila a fost declarat ca făcând parte din zona calamitată, actul normativ făcând referire chiar în titlul său că are în vedere „culturile însămânţate în toamna anului 2004 şi în primăvara anului 2005”.
În consecinţă nu a primit apărarea intimatei cum că respectivele acte normative nu ar avea incidenţă în cauză.
Declararea stării de calamitate prin H.G. şi stabilirea unui nivel maxim al sumelor ce se pot acorda drept despăgubiri a fost apreciată a nu înlătura incidenţa art. 9.2 din contractul părţilor în temeiul căruia să se poată proceda la renegocierea cuantumului arendei într-o atare situaţie, nefiind primită susţinerea pârâtei în sensul că, procedându-se astfel, s-ar ajunge la o dublă despăgubire a reclamantei.
Instanţa de apel a considerat că cele două forme de reducere a pierderilor suferite de reclamantă – despăgubirea din partea statului şi renegocierea arendei în temeiul contractului – pot coexista, deoarece privesc trei categorii de consecinţe ale calamităţilor naturale: prejudiciul efectiv (pierderea culturii calamitate), beneficiul nerealizat (din exploatarea terenului arendat reclamanta urmărind obţinerea unui profit), dar şi evitarea unei pierderi considerabile prin plata unei arende într-un cuantum convenit de părţi numai pentru situaţia în care cultura valorificată corespunzător a produs roade şi nu a fost distrusă de calamităţi.
Cele convenite de părţi în art. 9.2 din contract s-au apreciat a fi un element al bunei-credinţe din partea contractanţilor la momentul încheierii lui şi care, în situaţia intervenirii unui caz de forţă majoră – cum este cazul calamităţilor naturale – să poată permite părţilor să renegocieze contractul şi să reechilibreze prestaţiile.
Refuzul pârâtei de a renegocia contractul într-un astfel de caz reprezintă rea-credinţă, reţinută de altfel şi prin Decizia nr. 1841 din 28 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, decizie prin care s-a stabilit că reclamanta şi-a îndeplinit toate obligaţiile rezultate din contractul de arendă în discuţie până la 1 februarie 2005, deci până la emiterea adresei de reziliere unilaterală de către A.D.S., aşa încât în cauză nu poate fi vorba de rezilierea contractului, cum greşit a reţinut instanţa de fond, contrar unei decizii irevocabile.
În consecinţă, reţinând încălcarea dispoziţiilor art. 1201 C. civ., pe de-o parte, cât şi a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., art. 969 şi 970 C. proc. civ., instanţa de apel, considerând contractul viabil şi având în vedere argumentarea cererii reclamantului, care nu a invocat calamităţile naturale analizate de instanţa de fond, a apreciat că în contract nu s-a stipulat vreo condiţie care să împiedice renegocierea contractului, aşa încât, dând eficienţă celor stipulate în art. 9.2 din contract, a admis cererea reclamantei, având în vedere probele dosarului, inclusiv o expertiză extrajudiciară, efectuată într-un alt dosar aflat pe rolul Tribunalului Neamţ (Dosar nr. 3820/2006) şi căreia i-a conferit valoarea probatorie a unui înscris pe care l-a coroborat cu celelalte probe.
În legătură cu obligaţia asumată de reclamantă prin art. 4.2 lit. q) de a-şi asigura culturile instanţa de apel a reţinut că între această obligaţie şi cea convenită în art. 9.2 nu există interdependenţă deoarece ele privesc efecte diferite ale calamităţilor, despăgubirile acordate în temeiul asigurării nefiind acelaşi lucru cu arenda datorată pârâtei în temeiul contractului. Pe de altă parte instanţa a reţinut că reclamanta a încheiat contracte de asigurare pentru culturile anului agricol 2004 – 2005, contracte depuse la fila 63-70 dosar apel.
Cât priveşte obligarea pârâtei la recalcularea cuantumului arendei din cauza diminuării suprafeţei arendate (în condiţiile art. 2.5), respectiv ca urmare a transmiterii lacului Z. şi lacului B. în domeniul public al Jud. Brăila în temeiul H.G. nr. 2158/2004 şi H.G. nr. 2118/2004, ce însumează în total 427,35 ha, instanţa de apel, complinind lipsa argumentării instanţei de fond pe acest aspect, a apreciat că se impunea ca părţile să procedeze la încheierea unui act adiţional, astfel cum s-a convenit prin art. 2.5 din contract, şi să diminueze corespunzător şi arenda, schimbarea situaţiei avută în vedere la negocierea contractului, nefiind imputabilă arendaşului.
În consecinţă, apelul reclamantei a fost admis, iar sentinţa de fond schimbată în sensul admiterii acţiunii, cu cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei-intimate.
Nemulţumită de această decizie A.D.S. a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru nelegalitate, respingerea apelului reclamantei şi păstrarea soluţiei de fond.
În motivarea recursului, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta critică decizia din apel pentru respingerea tardivităţii apelului, apreciind că excepţia a fost soluţionată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 90 şi 93 C. proc. civ.
Astfel, instanţa ar fi trebuit să reţină că sentinţa de fond s-a comunicat reclamantei la sediul ei social la 22 ianuarie 2009, retransmisă apoi la punctul său de lucru din Brăila la 9 februarie 2009 iar apelul s-a declarat la 11 februarie 2009.
Chiar dacă reclamanta a avut un sediu ales asta nu înseamnă că şi instanţa avea obligaţia de a-i comunica actele de procedură la acel sediu, câtă vreme nu a fost indicată şi persoana desemnată să le primească.
Pe fondul litigiului recurenta apreciază că apelul reclamatei şi acţiunea sa au fost admise cu aplicarea greşită a legii şi a clauzelor contractuale, respectiv a art. 9.2 şi a art. 969 C. civ. potrivit cărora părţile au convenit condiţiile renegocierii arendei.
Astfel, instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama, atunci când a obligat-o să renegocieze arenda în caz de calamitate naturală, că, potrivit art. 14 din Legea nr. 381/2002, calamitatea ar fi trebuit să fie declarată prin H.G, iar arendaşul să dovedească îndeplinirea condiţiilor stipulate în alin. (2) din art. 9.2 din contract, adică asigurarea culturilor, aspecte pentru care recurenta reiterează apărările făcute în apel şi pe care consideră că greşit i-au fost înlăturate.
În acest context recurenta apreciază că instanţa de apel a interpretat şi aplicat art. 9.2 cu ignorarea prevederilor art. 4.2 lit. a) din contract privind obligaţia arendaşului de a plăti arenda, arendă care se varsă la bugetul consolidat al statului şi care a virat reclamantei subvenţii pentru culturi şi despăgubiri pentru calamităţile invocate.
Cât priveşte expertiza extrajudiciară efectuată într-un alt dosar, recurenta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţine că decizia recurată este pronunţată şi cu interpretarea eronată a probatoriului administrat în cauză, expertiza nefiindu-i opozabilă întrucât ea nu a fost parte în proces, ci D.G.F.P. Neamţ, iar cererea reclamantei SC T.C.E.B. SRL formulată în acel dosar având ca obiect anularea Deciziei nr. 1/2006 a D.G.F.P. Neamţ şi a Procesului-verbal de control financiar D.G.F.P. din 8 decembrie 2005 – a fost respinsă irevocabil prin Decizia nr. 859 din 12 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bacău. În consecinţă, acea expertiză nu are nici o valoare juridică.
Cât priveşte obligarea sa de a recalcula cuantumul total al arendei pentru anul 2005 în termen de 10 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, recurenta apreciază că greşit a fost admisă cererea reclamantei deoarece aceasta are la îndemână şi alte pârghii juridice, cum ar fi refuzul plăţii arendei calculată abuziv, invocarea unei eventuale excepţii de neexecutare a contractului într-un alt proces sau chiar solicitarea rezilierii contractului.
Câtă vreme reclamanta intimată a semnat la 1 octombrie 2001 procesul-verbal de predare-primire a suprafeţei arendate fără obiecţiuni, afirmaţiile acesteia cum că nu i-a fost predată întreaga suprafaţă a exploataţiei agricole este neîntemeiată, ea semnând de fiecare dată fără obiecţiuni şi actele adiţionale.
Împrejurarea că din patrimoniul său au ieşit suprafeţele celor două lacuri – 427,35 ha – s-a datorat unor acte normative iar în actul adiţional nr. 3/2004 s-a menţionat acordarea unei înlesniri la plată a arendei de 3 ani, fără însă a se încheia vreun act adiţional după 19 aprilie 2005 în legătură cu această suprafaţă, fapt datorat şi litigiilor aflate pe rolul instanţelor şi care vizau valabilitatea contractului de arendă.
Or, din moment ce reclamanta a încasat subvenţiile acordate de stat producătorilor agricoli pentru întreaga suprafaţă, apreciază că aceasta a dovedit rea-credinţă şi nu ea.
În consecinţă, solicită admiterea recursului şi respingerea apelului ca tardiv sau, în subsidiar, ca nefondat.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor arăta:
Anterior analizării criticilor invocate se impune, în considerarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. o reîncadrare a dezvoltărilor făcute în motivarea recursului de către recurentă, prin prisma motivelor de recurs reglementate în art. 304 C. proc. civ.
Astfel, deşi recurenta invocă în recursul formulat critici pe care le încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., iar în final invocă şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Curtea apreciază că motivele invocate pot fi încadrate doar parţial în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv criticile privind tardivitatea apelului şi interpretarea clauzelor contractuale, doar aceste aspecte vizând nelegalitatea deciziei şi care pot forma obiectul recursului, nu şi cele ce vizează apărări înlăturate de instanţa de apel, aprecierea probelor sau netemeinicia deciziei, inclusiv cele vizând alte pârghii juridice pe care reclamanta le-ar fi avut la dispoziţie, aspecte ce vizează netemeinicia soluţiei recurate şi care, după abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ. nu mai pot fi invocate.
De asemenea Curtea constată că deşi recurenta invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (fila 11 dosar recurs) încadrează în acest motiv de recurs „interpretarea greşită a probatoriului administrat” aspect ce nu mai poate forma obiectul controlului judiciar pe calea recursului, iar dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, hotărârea recurată fiind supusă apelului.
Critica recurentei privitoare la greşita soluţionare a excepţiei tardivităţii recursului este nefondată deoarece, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, reclamanta şi-a ales sediul unde să-i fie comunicate actele de procedură la punctul său de lucru situat în Brăila, (a se vedea fila 99 Dosar nr. 1827/2/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a) în timp ce sentinţa i s-a comunicat la 22 ianuarie 2009 la sediul său din Piatra Neamţ.
În consecinţă, instanţa de apel corect a aplicat dispoziţiile art. 93 C. proc. civ. şi nu cele ale art. 90 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că din moment ce sentinţa nu s-a comunicat reclamantei la sediul ales termenul de apel nu a început să curgă şi a considerat apelul declarat la 11 februarie 2009 ca fiind formulat în termen.
Cât priveşte fondul apelului, Curtea apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a clauzelor contractuale, respectiv a dispoziţiilor art. 9.2 referitoare la condiţiile în care părţile puteau solicita renegocierea arendei, aspect ce formează obiectul prezentului litigiu.
Astfel, potrivit acestei clauze: „în cazul calamităţilor naturale declarate ca atare prin act normativ, pentru suprafeţele arendate, cuantumul arendei va fi renegociat în raport de cota stabilită în actul normativ. Renegocierea cuantumului arendei stabilite la aliniatul precedent va fi condiţionată de calitatea şi eficienţa măsurilor de prevenire şi de limitare a urmărilor calamităţilor naturale care erau previzibile specificului zonei, terenului ori amplasării acestuia sau a căror manifestare a fost anunţată din timp de autorităţi, iar diminuarea urmărilor acestora ar fi putut fi realizată prin măsuri administrativ-gospodăreşti şi amenajări pe care arendaşul trebuie să le dispună din timp util”.
Criticile recurentei privind neîntrunirea cerinţelor convenite în această clauză contractuală pentru renegocierea arendei nu sunt întemeiate deoarece declararea zonei arendate reclamantei ca fiind calamitată a avut loc prin H.G. nr. 827 din 21 iulie 2005, de modificare a H.G. nr. 446 din 2005, Jud. Brăila fiind menţionat în anexa acestei hotărâri (fila 31-33 Dosar nr. 1827/2/2006) hotărârea având ca obiect, aşa cum rezultă din titlul său, „declararea stării de calamitate în agricultură pentru culturile însămânţate în toamna anului 2004 şi în primăvara anului 2005”, ea reglementând în acelaşi timp şi nivelul maxim al sumei ce poate fi acordată drept despăgubire în funcţie de tipul de cultură afectat.
Cât priveşte neîndeplinirea celei de-a doua condiţii – stipulată în partea finală a clauzei – referitoare la luarea de către arendaş a măsurilor de prevenire şi limitare a urmărilor calamităţilor, apreciată de recurentă a nu fi fost îndeplinită de către reclamantă, Curtea apreciază că părţile au avut în vedere, la momentul negocierii acestei clauze doar acele calamităţi naturale „care erau previzibile conform specificului zonei” sau care au fost anunţate din timp de autorităţi, nu şi cele imprevizibile, ce au afectat întreaga ţară, cum au fost inundaţiile din 2005, anexa hotărârii de guvern sus-amintită privind toate zonele ţării.
Critica recurentei referitoare la ignorarea obligaţiei stabilită în sarcina reclamantei, prin art. 4.2 lit. a) din contract, de a plăti arenda, nu poate fi primită deoarece instanţa de apel, prin soluţia dată, nu a dispus exonerarea de plata arenzii, ci obligarea pârâtei de a renegocia diferenţa de arendă datorată pentru anul 2005, renegocierea impusă atât de producerea inundaţiilor din perioada aprilie – mai 2005, cât şi de reducerea suprafeţei arendate prin trecerea suprafeţei luciului de apă a lacurilor B. şi Z. în domeniul public al Jud. Brăila, dispusă prin H.G. nr. 2118/2004 şi H.G. nr. 2158/2004, aspect, de altfel, necontestat de recurentă, dar care a justificat neîncheierea unor acte adiţionale pe existenţa unor litigii pe rol în legătură cu valabilitatea contractului de arendă.
Cum celelalte critici ale recurentei, referitoare la expertiza extrajudiciară, la înlăturarea apărărilor sale privind dubla despăgubire a reclamantei, la alte pârghii juridice pe care aceasta le-ar fi avut la îndemână sau la reaua credinţă a acesteia vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate ce nu mai pot fi analizate în recurs, Curtea apreciază, în raport de argumentele privitoare la nelegalitatea soluţiei recurate, că recursul este nefondat, motiv pentru care îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta A.D.S. Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 342 din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1256/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1254/2010. Comercial → |
|---|
