ICCJ. Decizia nr. 1366/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1366/2010
Dosar nr. 2978/90/2008
Şedinţa publică din 23 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC Z.V. SA, prin lichidator judiciar SP E. IPURL Râmnicu Vâlcea, a chemat în judecată SC D. SRL Râmnicu Vâlcea solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună obligarea pârâtei la respectarea dreptului de proprietate al reclamantei pe terenurile aferente halei de îmbuteliere suc, Distilerie V. şi Ciupercărie V. cu plata chiriei care să fie determinată printr-un raport de expertiză.
Printr-o cerere ulterioară, reclamanta prin lichidator a chemat-o în judecată pe aceiaşi pârâtă solicitând ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 50.733.648 lei contravaloarea facturii din 2000 neachitată, precum şi la plata dobânzilor legale. Cele două cauze au fost conexate pentru ca ulterior procesul să fie extins prin introducerea în cauză a pârâtelor SC D. SRL Vlădeni şi SC A. SRL Râmnicu Vâlcea care au fost chemate în judecată pentru a fi obligate la respectarea drepturilor de proprietate asupra celor trei terenuri de 32 mp, 350 mp şi 1.000 mp precum şi la plata chiriei aferente folosinţei acestora. La cererea pârâtei, SC D. SRL, a fost chemată în garanţie B.C.R. SA, sucursala Vâlcea. Acţiunea a fost precizată de reclamantă la data de 5 noiembrie 2008 în sensul că solicită ca pârâtele SC D. SRL, SC D. SRL şi SC A. SRL Râmnicu Vâlcea să-i respecte dreptul de proprietate asupra terenurilor cu suprafeţele iniţial menţionate, evaluate la 49.324 euro şi obligarea la plata chiriei în sumă de 5.073 lei, a dobânzii aferente, a lipsei de folosinţă în sumă de 3.311 euro anual începând cu anul 2000, nivelul despăgubirilor totale fiind determinat la suma de 26.490 euro.
După un ciclu procesual care a fost încheiat cu Decizia Înaltei Curţi nr. 2291 din 24 iunie 2008, recursul declarat de reclamanta SC Z.V. SA, prin lichidator judiciar SP E. IPURL Rm.Vâlcea, a fost admis, Decizia Curţii de apel nr. 102 din 10 octombrie 2007 şi sentinţa nr. 493 din 30 mai 2007 a Tribunalului Vâlcea au fost desfiinţate, iar cauza a fost trimisă instanţei de fond, pentru rejudecare.
În rejudecare, a fost pronunţată sentinţa nr. 156 din 2 februarie 2009 prin care s-a respins acţiunea principală şi s-a luat act de renunţarea la judecata cererii de chemare în garanţie formulată împotriva Băncii Comerciale, sucursala Vâlcea.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că terenurile în discuţie au făcut obiectul contractului de garanţie imobiliară autentificat din 7 aprilie 2007, iar pentru neplata creditului banca a procedat la executarea garanţiilor, conform dosarului execuţional din 1998, asupra clădirilor şi asupra terenurilor aferente. Terenurile şi clădirile au fost adjudecate de SC D. SRL conform ordonanţei nr. 1441 din 1 martie 1999 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea. A conchis instanţa de fond, după aceste constatări, că transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor a operat în temeiul ordonanţei de adjudecare astfel că acţiunea reclamantei a fost apreciată ca fiind în totalitate nefondată.
Sentinţa nr. 156 din 2 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia comercială, a fost confirmată de Curtea de Apel Piteşti care prin Decizia nr. 46/A-C a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC Z.V. SA.
Criticile fundamentate pe argumente de netemeinicie şi nelegalitate a sentinţei fondului pronunţată în rejudecare au fost înlăturate de Curtea de Apel care a reţinut că terenurile în discuţie se aflau în patrimoniul reclamantei, că acestea au făcut obiectul contractului de garanţie imobiliară pentru creditul contractat de reclamantă la B.C.R. pentru care s-au ipotecat cele trei clădiri şi terenurile aferente clădirilor şi, în fine, că executarea pentru neplata creditului a fost pornită atât în privinţa clădirilor cât şi a terenurilor. A mai reţinut instanţa de apel că în cauză nu se poate compara certificatul de atestare a dreptului de proprietate cu ordonanţa de adjudecare întrucât primul act invocat are caracter declarativ în timp ce transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor a operat în temeiul ordonanţei de adjudecare în favoarea adjudecatarului.
Împotriva deciziei nr. 46 pronunţată la data de 6 mai 2009 a declarat recurs reclamanta SC Z.V. SA care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru a susţine nelegalitatea deciziei Curţii de Apel cu următoarele argumente:
- Instanţa de apel a reţinut eronat că terenurile revendicate se aflau în patrimoniul reclamantei în temeiul Legii nr. 15/1990 art. 20, deşi acestea trebuiau inventariate în conformitate cu HG nr. 834/1991 pentru a se cunoaşte care era întinderea dreptului de proprietate. Dacă la data întocmirii contractului de garanţie nu se cunoştea întinderea dreptului de proprietate, reclamanta se întreabă care mai este rostul procedurii prevăzută de HG nr. 834/1991;
- Instanţa de apel nu motivează pe ce se bazează atunci când afirmă că terenurile revendicate au făcut obiectul contractului de ipotecă din 7 aprilie 2007. Din contractele de împrumut şi de ipotecă rezultă că garantarea s-a făcut cu terenuri neidentificate, fiind specificat doar faptul că acestea au intrat în patrimoniul reclamantei;
- În mod eronat instanţa de apel a reţinut că terenurile revendicate au făcut obiectul executării silite. Terenurile în discuţie nu au făcut obiectul executării silite, nu au fost evaluate şi identificate;
- S-a reţinut greşit că ordonanţa de adjudecare are caracterul unei hotărâri judecătoreşti care a intrat în puterea lucrului judecat. Din moment ce terenurile nu au fost evaluate şi nu a fost plătit un preţ de către adjudecatar, ordonanţa nu poate avea această forţă;
- Nu au fost valorificate înscrisurile depuse la dosar din care rezultă că existau contracte de vânzare - cumpărare a construcţiilor în care se menţionează că după obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, terenurile aferente vor fi înstrăinate;
- În mod eronat instanţa de apel a reţinut că nu se impunea compararea celor două titluri de proprietate. Terenurile revendicate pentru care are titlu de proprietate intabulat, neanulat nu au ieşit din patrimoniul său;
În temeiul acestor critici, recurenta s-a considerat îndreptăţită să solicite admiterea recursului şi modificarea deciziei şi sentinţei în sensul admiterii cererii aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
Intimatele B.C.R. SA şi SC D. SRL prin concluziile scrise au solicitat menţinerea soluţiilor pronunţate în cauză apreciind că la data formulării acţiunii reclamanta nu mai era proprietara terenurilor întrucât acestea erau transferate proprietarului în baza ordonanţei de adjudecare.
Recursul este nefondat.
Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Faţă de această cerinţă procedurală, recurenta nu a distins între cele două ipoteze ale motivului de nelegalitate invocat pentru ca să provoace o analiză riguros exactă asupra deciziei din apel.
Astfel prin argumentul nr. (1) (şi nu prin motivul de nelegalitate) recurenta consideră că în mod eronat a reţinut instanţa de apel faptul că terenurile revendicate au făcut parte din patrimoniul reclamantei, greşeală care în opinia sa rezultă din lipsa inventarierii terenurilor şi a titlului de proprietate care încă nu era emis. Deşi recurenta admite că se aplică art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi că bunurile din patrimoniul societăţii sunt proprietatea sa, apreciază totuşi că lipsa inventarierii şi identificării terenurilor în temeiul HG nr. 834/1991, precum şi lipsa titlului de proprietate, determină ineficienţa contractului de ipotecă având ca obiect terenurile. Prin ultimul argument se afirmă că instanţa nu a observat faptul că SC Z.V. SA deţine în patrimoniu suprafeţele de teren revendicate pentru care are titlu intabulat.
Înalta Curte, apreciază că această afirmaţie a recurentei este contrară actelor aflate la dosar. Câtă vreme a încheiat contractul de garanţie pentru împrumutul obţinut de la bancă prin voinţă proprie recurenta îşi pune în discuţie buna sa credinţă în calitate de garant la momentul încheierii contractului. În conformitate cu acelaşi raţionament se mai observă că în cauză nu s-a negat primirea împrumutului şi nici nu a fost invalidat contractul de ipotecă pentru ca pe această cale să se pună la îndoială obiectul acestuia.
- Sub aspectul aplicării art. 20 din Legea nr. 15/1990, instanţele anterioare au reţinut corect, în alţi termeni, că dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu preexistă în patrimoniul societăţii din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990. În plus, Înalta Curte va reţine că HG nr. 834/1991 constituie o reglementare specială care stabileşte punctual în sarcina unor autorităţi o serie de obligaţii printre care şi aceea de a elibera societăţilor comerciale, certificatele de atestare a dreptului de proprietate.
Prin urmare, aceasta este corelaţia dintre Legea nr. 15/1990 şi HG nr. 834/1991 şi ceea ce este esenţial din acest punct de vedere este faptul că dispoziţiile HG nr. 834/1991 nu ar putea modifica Legea nr. 15/1990. Faptul că nu era eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate la momentul când terenurile au fost constituite ca garanţie nu-i înlătură recurentei dreptul de proprietate, deţinut la acel moment, dovadă fiind încheierea contractului de ipotecă pentru garantarea împrumutului, pe care nu l-a restituit, prilejuind executarea silită asupra bunurilor imobile (terenurile în discuţie) de către creditor (împotriva debitorului rău-platnic) prin vânzarea la licitaţie a acestor terenuri şi adjudecarea lor de către o altă societate comercială.
- Recurenta a contestat caracterul declarativ al certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor referindu-se la probele aflate la dosar, respectiv la alte contracte în care s-a menţionat că terenurile vor fi înstrăinate după obţinerea titlului de proprietate. Critica este vădit nefondată întrucât vizează raporturi contractuale care nu privesc speţa. Ceea ce este însă de observat în acest litigiu, aşa cum s-a mai arătat, este aplicabilitatea Legii nr. 15/1990 şi a HG nr. 834/1991 iar semnificaţia juridică a certificatului de atestare a dreptului de proprietate rezidă din art. 5 din Hotărâre care trebuie interpretat în sensul că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este doar un instrument probator care nu are un efect constitutiv.
În realitate, recurenta încearcă să susţină printr-un raţionament contradictoriu şi străin de actele dosarului, care se situează la momentul încheierii contractului de garanţie, că nu deţinea în patrimoniu terenurile sau în cel mai bun caz, că deşi terenurile erau deţinute nu erau individualizate şi nu ar fi putut să dispună de acestea, pentru ca apoi să invoce existenţa titlului, care în accepţiunea sa, ar fi trebuit comparat cu actul de adjudecare. Critica nu este întemeiată pe nicio încălcare a legii ci pe simple ipoteze emise de recurentă care şi-a exprimat nemulţumirea asupra faptului că apărările sale nu au fost acceptate, susţineri care nu vizează însă o nelegalitate care să fie supusă controlului în cadrul recursului declarat.
În legătură cu afirmaţia privind ineficienţa contractelor de împrumut şi de garanţie determinată de lipsa titlului de proprietate, pe lângă aspectele subliniate mai sus în legătură cu reprezentarea recurentei la încheierea contractului asupra faptului că această garanţie nu va putea fi valorificată, Înalta Curte va reţine că existenţa dreptului de proprietate în situaţia specială dedusă judecăţii nu este condiţionată de existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate ci de existenţa documentelor care să ateste faptul că terenul se află în patrimoniul său în mod legal, dovadă care însă nu este absolută după cum nici prezentarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu constituie o probă absolută. Or, astfel de dovezi nu au fost prezentate pentru a se ajunge la o concluzie contrară instanţelor anterioare.
- Retorica recurentei în legătură cu executarea silită nu se sprijină pe niciun argument care să vizeze o dispoziţie legală încălcată ci, în realitate, constituie o continuare a raţionamentului propriu înfăţişat în legătură cu faptul că neindividualizarea terenurilor nu ar fi putut duce la executarea garanţiei. Or, actul de executare care a culminat cu adjudecarea terenului a fost contestat iar instanţa competentă a hotărât irevocabil asupra acestei executări care nu ar putea să fie pusă în discuţie separat, prin acţiunea în revendicare. Chestiunile legate de preţ în cadrul procedurii de emitere a ordonanţei nu vor fi reţinute, recurenta omiţând că s-au executat garanţiile ca urmare a nerespectării obligaţiilor asumate prin contractul de împrumut.
- Este evident că intimata SC D. SRL a recunoscut că recurenta nu mai deţine dreptul de proprietate asupra terenurilor de vreme ce în urma licitaţiei au fost adjudecate de o societate comercială care la rândul său a încheiat acte de înstrăinare. Această reţinere nu este în favoarea recurentei care a promovat o acţiune în revendicare recunoscută ca fiind acţiunea prin care cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra unui bun, dar nu are stăpânirea materială a acestuia îl cheamă în judecată pe cel care are stăpânirea materială a bunului, cerând instanţei de judecată să-i recunoască dreptul de proprietate şi să i se restituie astfel stăpânirea materială asupra acestuia.
În contextul arătat, instanţele anterioare au reţinut corect că reclamanta se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor care au ieşit din patrimoniul său prin licitaţie aşa încât dreptul său de proprietate nu-i poate fi recunoscut pentru ca bunurile să fie stăpânite în continuare de aceasta. Nu este lipsit de relevanţă să se sublinieze faptul că unul din efectele actului de adjudecare este şi atributul acestuia de a-l investi pe adjudecatar cu proprietatea bunului licitat. Ca urmare, în speţă, se observă că a operat transferul proprietăţii bunurilor care au făcut obiectul urmăririi silite, din patrimoniul debitorului în acela al adjudecatarului.
- În fine, critica privind neexaminarea înscrisurilor de la filele indicate de recurentă nu va fi reţinută întrucât dispoziţiile art. 304 alin. (10) C. proc. civ. care permiteau o astfel de analiză au fost abrogate. Aprecierea probelor, concludenţa lor şi ordinea analizei lor vizează în realitate netemeinicia şi nu nelegalitatea soluţiilor. Art. 1206, art. 1175 şi art. 1176 C. civ. indicate de recurentă se referă tocmai la aceste aspecte legate de probe care sunt de atributul instanţelor devolutive.
Rezumând considerentele de mai sus, Înalta Curte va reţine că, deşi recursul nu a fost fundamentat pe vreo ipoteză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. pentru a se putea reţine nelegalitatea hotărârilor anterior pronunţate, argumentele recurentei au provocat totuşi o analiză care a fost făcută în scopul de a lămuri aspectele legate de fundamentul soluţiei criticate.
Aşa fiind, potrivit art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC Z.V. SA, prin lichidator judiciar SP E. IPURL Râmnicu Vâlcea, împotriva deciziei nr. 46/A-C/ din 6 mai 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta SC Z.V. SA la plata sumei de 500 lei în favoarea SC D. SRL Vlădeşti şi a sumei de 2.380 lei în favoarea SC D. SRL Râmnicu Vâlcea reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1364/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1368/2010. Comercial → |
|---|
