ICCJ. Decizia nr. 1371/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1371/2010
Dosar nr. 35886/3/2008
Şedinţa publică din 23 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta SC C.A.P. SRL Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local Al Municipiului Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar, solicitând să se constate existenţa dreptului locativ al societăţii reclamante în imobilul situat în Bucureşti, sectorul 3, în temeiul tacitei relocaţiuni intervenite între părţi, conform art. 1437 C. civ.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în anul 1990 a încheiat cu pârâta un contract de închiriere, având ca obiect imobilul sus menţionat, iar în anul 2001 pârâtul a formulat o acţiune prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata chiriei restantă şi încetarea contractului de închiriere. Acţiunea a fost admisă, iar prin Decizia nr. 4436/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis acţiunea în parte, a obligat pârâta la plata chiriei şi a reziliat contractul de închiriere şi totodată a dispus evacuarea reclamantei din imobil. De la data pronunţării deciziei sus menţionată, respectiv 4 octombrie 2005, pârâtul nu a solicitat reclamantei să evacueze imobilul şi nici nu a pus în executare acest titlu executoriu, mai mult decât atât a încasat şi încasează chiria în continuare.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. şi art. 1437 C. civ.
Pârâtul, prin întâmpinare a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 1437 din data de 26 ianuarie 2009 a respins cererea formulată de reclamantă ca inadmisibilă.
Tribunalul a analizat cu prioritate excepţia invocată şi a constatat că având în vedere faptul că pârâtul a formulat acţiune în justiţie, prin care s-a dispus rezilierea contractului şi evacuarea reclamantei, refuzul locatorului împiedicând relocaţiunea tacită. Locatarul, în calitate de detentor precar nu se poate prevala de disp. art. 1437 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinţei în sensul admiterii acţiunii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 222 din 7 mai 2009, a respins apelul declarat de reclamantă.
Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că faţă de împrejurarea că ulterior pronunţării deciziei prin care a fost reziliat contractul de închiriere, reclamanta a continuat să rămână în imobil nu are semnificaţia juridică a tacitei relocaţiuni, dată fiind notificarea concediului ce a avut loc prin promovarea acţiunii în reziliere, fiind incidente dispoziţiile art. 1438 C. civ.
Împotriva acestei decizii de declarat recurs reclamanta, în temeiul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată, în sensul admiterii acţiunii.
În susţinerea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că de la data pronunţării deciziei nr. 4436 din 4 octombrie 2005, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus rezilierea contractului de închiriere şi evacuarea reclamantei, pârâtul nu a solicitat reclamantei să evacueze imobilul de bună voie şi nici nu a pus în executare titlul executoriu. Mai mult, pârâtul a continuat să încaseze chiria lunară stabilită prin contractul de închiriere.
În raport de această situaţie de fapt, reclamanta susţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1437 C. civ. privind tacita relocaţiune, dovadă fiind şi înştiinţarea pârâtului privind majorarea chiriei .
O altă critică este reprezentată de faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor reclamantei, respectiv a omis să se pronunţe cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat.
Înalta Curte, analizând Decizia recurată prin prisma controlului de legalitate, în raport de motivul privind greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1437 C. civ., constată criticile neîntemeiate pentru următoarele argumente:
Conform art. 1439 alin. (2) C. civ., neexecutarea obligaţiilor de către una din părţi dă dreptul celeilalte părţi de a cere rezilierea contractului. În considerarea acestor dispoziţii, pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti a chemat în judecată pe reclamantă iar prin Decizia nr. 4436/2005 pronunţată în dosarul nr. 9467/2001 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost admisă în parte acţiunea, fiind obligată reclamanta la plata chiriei neachitate, fiind reziliat contractul de închiriere din 1990 încheiat între părţi, fiind dispusă şi evacuarea reclamantei din imobil.
În aceste condiţii, reclamanta de la data pronunţării deciziei irevocabile sus menţionate, respectiv 4 octombrie 2005, a pierdut calitatea de locatar, deţinând calitatea de detentor precar al imobilului în litigiu.
Intervenirea tacitei relocaţiuni – de care se prevalează reclamanta – nu poate opera având în vedere anunţarea concediului, care în acest caz nu înseamnă denunţare ci manifestarea de voinţă de a nu reînnoi contractul desfăcut. Dacă s-a anunţat concediul, locatarul nu poate opune tacita relocaţiune chiar dacă a continuat să folosească spaţiul închiriat (art. 1438 C. civ. ).
În speţa de faţă, anunţarea concediului o reprezintă însăşi manifestarea de voinţă a pârâtului, în sensul introducerii unei acţiuni împotriva reclamantei în vederea rezilierii contractului şi evacuării acesteia, situaţie cunoscută de către reclamantă.
Invocarea în sprijinul aplicabilităţii dispoziţiilor art. 1437 C. civ., a faptului că pârâtul a încasat chiria în continuare de la reclamant, şi mai mult decât atât a majorat cuantumul acesteia este lipsit de relevanţă juridică, în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 3711 C. proc. civ., obligaţiile stabilite prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduc la îndeplinire de bunăvoie. Posibilitatea creditorului, în speţă pârâtul, de a pune sau nu în executare silită o hotărâre, nu lipseşte hotărârea pronunţată de puterea lucrului judecat şi nici nu conferă debitorului, în speţă reclamanta, un titlu locativ pentru deţinerea spaţiului.
În ceea ce priveşte nepronunţarea instanţei de apel asupra cererii reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată solicitate în faţa primei instanţe, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. „Partea care cade în pretenţiuni, va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată" Acordarea de cheltuieli de judecată se bazează pe ideea de culpă procesuală, cu alte cuvinte partea care se face vinovată de declanşarea activităţii judiciare poate fi obligată la cerere, la cheltuieli de judecată. Or, în condiţiile în care prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, iar instanţa de apel a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, însăşi reclamanta este partea care poate fi obligată la cheltuieli de judecată, fiind în culpă procesuală.
În raport de aceste considerente, Curtea de Apel a pronunţat o decizie legală cu interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 1437 C. civ., astfel încât Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C.A.P. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 222 din 7 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1368/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1372/2010. Comercial → |
|---|
