ICCJ. Decizia nr. 1368/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1368/2010
Dosar nr. 5049/3/2008
Şedinţa publică din 23 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti sub nr. 3943/301/2007 reclamanta SC C.N.L.R. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC R.I. SRL şi P.L., solicitând instanţei să constate în condiţiile art. 948 pct. 4 coroborat cu art. 966 C. civ., nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 decembrie 2006 încheiat de cele două pârâte, având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra imobilului – apartament situat în Bucureşti, iar în subsidiar să dispună obligarea pârâtei SC R.I. SRL, la plata către reclamantă a sumei reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului arătat în petitul principal al acţiunii, cu titlu de daune interese pentru neplata contractului din 9 din 4 mai 2009 încheiat cu reclamanta.
Prin sentinţa civilă nr. 3288 din 12 aprilie 2007 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti a fost dispusă declinarea de competenţă a soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Recursul declarat de SC C.N.L.R. SA împotriva sentinţei civile nr. 3288/2007 a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 3943 din 12 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Prin sentinţa civilă nr. 12924 din 26 noiembrie 2008, pronunţată în dosar nr. 5049/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantei SC C.N.L.R. SA în contradictoriu cu pârâtele SC R.I. SRL şi P.L.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că prin contractul din 4 mai 2000, pârâta SC R.I. SRL s-a obligat faţă de reclamantă să transmită câştigătorilor la loterie mai multe apartamente între care şi apartamentul în litigiu. În mod corelativ, reclamanta s-a obligat să plătească pârâtei preţul pentru întregul lot de apartamente aflate pe tronsonul II al blocului. Clauzele privind preţul şi modalitatea de plată au fost modificate succesiv, ultimul act adiţional din 26 iunie 2003 stabilind în sarcina reclamantei plata sumei de 383.846.529 lei reprezentând diferenţă de valoare.
La data de 12 octombrie 2005, reclamanta şi prima pârâtă au încheiat o minută prin care reclamanta s-a obligat să achite sumele necesare pentru intabularea mai multor apartamente, iar după îndeplinirea formalităţilor urma să se semneze un act adiţional prin care să se transfere proprietatea apartamentelor către reclamantă, act care nu s-a încheiat însă, în aceste condiţii, reclamanta nu a fost şi nu este proprietara apartamentului în litigiu fiind doar creditoarea obligaţiei de a i se vinde apartamentul. Vânzarea de către prima pârâtă a apartamentului apare ca un act de conservare a propriilor drepturi, care nu au tins la vătămarea drepturilor reclamantei ci exclusiv la apărarea intereselor legitime ale pârâtei.
Apelul declarat de reclamanta SC C.N.L.R. SA împotriva sentinţei civile nr. 12924/2008 a Tribunalului Bucureşti a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 132 din 20 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, apelanta reclamantă a solicitat instanţei să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat de SC R.I. SRL în calitate de vânzător şi parata P.L. în calitate de cumpărător pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 948 pct. 4 raportat la dispoziţiile art. 966 C. civ. dar în apel, apelanta a invocat cu încălcarea dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ. alte motive de nulitate respectiv "preţul derizoriu şi reaua credinţă a pârâtei P.L.".
Fiind o cale devolutivă de atac, instanţa de apel a analizat motivele de nulitate absolută invocate în faţa instanţei de fond şi reiterate în motivele de apel, respectiv calitatea de proprietar a intimatei SC R.I. SRL şi buna credinţă a cumpărătoarei P.L.. Astfel, s-a reţinut că intimata pârâtă SC R.I. SRL avea calitatea de proprietar al apartamentului la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate a fost solicitată, fapt ce rezultă atât din contractul din 2006 cât şi din actele înscrise în C.F.
Calitatea de proprietar a pârâtei este recunoscută indirect şi de apelantă, fapt ce rezultă din cuprinsul minutei încheiate la data de 12 octombrie 2005.
Apelanta şi-a fundamentat acţiunea pe faptul că intimata pârâtă a vândut un bun al altuia, invocând nerespectarea contractului din 2000, dar neexecutarea obligaţiei din acel contract nu face obiectul prezentei cauze, neputând constituii premisa invocării nulităţii unui alt contract în care nu este parte.
Apelanta reclamantă nu a făcut dovezi din care să rezulte reaua credinţă a pârâtei P.L. la încheierea contractului de vânzare cumpărare iar existenţa pe faţada blocului a unui panou publicitar potrivit căruia în acel loc locuiesc câştigătorii SC C.N.L.R. SA, nu face dovada relei credinţe a cumpărătoarei.
Împotriva deciziei comerciale nr. 132 din 20 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a declarat recurs reclamanta SC C.N.L.R. SA, recurs ce a fost motivul în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta face o prezentare a situaţiei de fapt, după care arată că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii instanţa făcând o analiză greşită a probelor existente la dosarul cauzei.
Reaua credinţă a cumpărătoarei cât şi preţul derizoriu achitat au fost invocate ca argumente ale conivenţei dintre vânzător şi cumpărător, neîncălcându-se astfel dispoziţiile art. 292 C. proc. civ.
Instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii reţinând că intimata pârâtă SC R.I. SRL avea calitatea de proprietar la data încheierii contractului de vânzare cumpărare din 2006 neluând în considerare contractul din 4 mai 2000, pârâta SC R.I. SRL fiind doar un constructor ţinut să transmită dreptul de proprietate asupra unui număr de 90 de apartamente. Societatea SC R.I. SRL s-a obligat în calitatea de promitent să transmită unor terţi beneficiari, respectiv participanţilor la jocurile organizate de SC C.N.L.R. SA anumite apartamente conform contractului încheiat cu reprezentantul comercial al câştigătorilor care are calitatea de stipulant. Fiind o stipulaţiune pentru altul, niciun moment drepturile care fac obiectul contractului în folosul unei terţe persoane nu există în patrimoniul promitentului, ceea ce însemnă că intimata pârâtă a devenit un detentor precar după încheierea contractului.
Singura prejudiciată este reclamanta care a suportat toate cheltuielile aferente imobilelor pe care intimata refuză să le transfere.
Cu ocazia transferului dreptului de proprietate, cumpărătorul P.L. a plătit un preţ derizoriu, respectiv 40.000 euro în condiţiile în care vânzătoarea avea calitatea de detentor precar ţinut de obligaţia de a constituii dreptul de proprietate direct în patrimoniul participanţilor la jocurile organizate de SC C.N.L.R. SA.
În consecinţă, contractul de vânzare cumpărare din 2006 este încheiat de vânzător cu rea credinţă, întrucât a încălcat drepturile terţilor beneficiari.
Intimata cunoştea că înstrăinează un bun al altuia asupra căruia nu avea niciun drept de proprietate iar P.L. cunoştea faptul că achiziţionează un apartament într-un bloc al SC C.N.L.R. SA.
De asemenea, SC R.I. SRL se află în situaţia injustă şi nelegală a îmbogăţirii fără justă cauză, deoarece a încasat, pe de o parte contravaloarea apartamentului de la stipulant cât şi de la cumpărătoarea P.L.
Hotărârea recurată este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, ignorându-se contractul din 4 mai 2000 şi încălcându-se dispoziţiile art. 969 C. civ. Intimata pârâtă SC R.I. SRL recunoaşte calitatea sa de detentor precar şi că nu avea niciun drept să înstrăineze bunul. Cu minime diligenţe cumpărătoarea P.L. putea afla de existenţa Protocolului din 31 mai 2002. ca urmare, cumpărătoarea nu poate apela la instituţia bunei credinţe atâta timp cât avea posibilitatea de a afla de înscrisurile depuse la C.F.
Intimata SC R.I. SRL a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat întrucât la data încheierii contractului a cărei nulitate se solicită avea calitatea de proprietar, iar ambele părţi contractante au fost de bună credinţă. Intimata a depus odată cu întâmpinarea certificate fiscale şi extrase de carte funciară.
Examinând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Astfel, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii judecătoreşti atunci când nu se arată motivele pe care acesta se sprijină dar şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii dar Decizia atacată cuprinde motivele de fapt şi drept pe care se sprijină, conform cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. context în care nu pot fi primite criticile referitoare la nemotivarea deciziei atacate.
Este adevărat că noţiunea de proces echitabil presupune ca instanţa să examineze în mod real problemele ce i-au fost supuse atenţiei şi să răspundă argumentelor invocate dar instanţa de apel a analizat fiecare motiv de apel invocat, argumentând pe larg motivele pentru care a apreciat că intimata pârâtă SC R.I. SRL era proprietara bunului vândut cât şi motivele privind buna credinţă a intimatei pârâte P.L. în calitate de cumpărător.
În mod corect instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 292 C. proc. civ. text de lege ce reglementează efectul devolutiv al apelului.
Astfel, efectul devolutiv trebuie să ţină seama de două reguli şi anume : analiza apelului de către instanţa de judecată numai în limitele cererii de apel, adică în limitele criticilor formulate şi instanţa de apel nu poate verifica decât aspectele cu care prima instanţă a fost sesizată.
Textul menţionat se impune a fi coroborat cu prevederile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu pot fi făcute cereri noi.
Cauzele de nulitate indicate în cererea de chemare în judecată de către reclamant sau rezumat la vânzarea lucrului altuia fără a fi invocat „preţul derizoriu" şi „reaua credinţă a intimatei cumpărătoare P.L.", astfel că nu poate constitui motiv de nelegalitate aplicarea dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ.
În concluzie, au fost respectate dispoziţiile art. 129 alin. (6), art. 294 alin. (1) C. proc. civ. şi 292 C. proc. civ., hotărârea recurată purtând sub acest aspect atributul legalităţii.
Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat întrucât instanţa nu a interpretat greşit actul dedus judecăţii ori înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia. Astfel, contractul din 4 mai 2000 încheiat de intimata pârâtă SC R.I. SRL în calitate de proprietar şi SC C.N.L.R. SA, în calitate de „reprezentant comercial al participanţilor" nu poate fi considerat ca fiind un contract în folosul unei terţe persoane „stipulaţiunea pentru altul" întrucât din contractul menţionat nu rezultă voinţa certă şi neîndoielnică de a stipula în folosul unor terţe persoane.
Prin contractul menţionat SC R.I. SRL nu a transmis proprietatea ci s-a obligat să transmită proprietatea celor 90 de apartamente către câştigătorii desemnaţi de reclamanta SC C.N.L.R. SA, aceasta având la rândul său obligaţii corelative.
Executarea sau neexecutarea obligaţiilor contractuale dintre părţile contractului menţiona nu poate fi analizată în acest cadru procesual ce are ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare cumpărare încheiat de SC R.I. SRL cu pârâta P.L.
În mod corect s-a reţinut că reclamanta nu a fost şi nu este proprietara apartamentelor ci doar creditoarea unei obligaţii aşa cum rezultă şi din minuta încheiată la data de 12 octombrie 2005, prin care se arată că „după îndeplinirea obligaţiilor din prezenta minută, părţile vor semna un Act Adiţional la contractul din 4 mai 2000 prin trecerea în proprietatea SC C.N.L.R. SA a apartamentelor".
În condiţiile în care Actul Adiţional la contract nu a fost încheiat nu se poate spune că a avut loc un transfer de proprietate de la intimata pârâtă SC R.I. SRL la recurenta reclamantă SC C.N.L.R. SA.
Lipsa intenţiei de a stipula în folosul unei terţe persoane rezultă şi din minuta încheiată la data de 12 octombrie 2005, astfel că nu se poate vorbi de stipulaţiunea pentru altul şi de efectele acestui contract ca urmare a raporturilor juridice care se formează în cazul contractului în folosul unei terţe persoane.
Raportându-se la contractul a cărei nulitate a fost solicitată şi în raport de probatoriul administrat, ambele instanţe au reţinut corect calitatea de proprietar a vânzătorului la momentul încheierii actului juridic interpretând şi aplicând corect legea în raport de dispoziţiile art. 969 – art. 970 C. com., de dispoziţiile art. 948 pct. 4 privind clauza licită şi dispoziţiile art. 966 C. proc. civ. invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată dar şi de dispoziţiile art. 967 alin. (2) C. proc. civ. conform căreia cauza este prezumată până la proba contrarie. Prin aceste dispoziţii legale se instituie două prezumţii: prezumţia de valabilitate a cauzei şi prezumţia de existenţă a cauzei.
Ambele prezumţii sunt prezumţii jures tantum şi prin urmare, cine invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei acela trebuie să dovedească aceasta şi în consecinţă, să răstoarne prezumţia, ceea ce nu a avut loc în speţa de faţă.
Nici incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind aplicarea greşită a legii nu poate fi reţinută în cauză. Este de necontestat că recurenta reclamantă a încheiat cu intimata pârâtă SC R.I. SRL contractul din 2000 dar acest contract nu este un contract translativ de proprietate. Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei reclamante în sensul că suntem în prezenţa stipulaţiunii pentru altul pentru considerentele exprese la motivul doi de recurs iar minuta din data de 12 octombrie 2005 nu a fost interpretată în sensul unui act ce a dus la schimbarea juridică a contractului, ambele instanţe reţinând calitatea de proprietar a pârâtei SC R.I. SRL prin interpretarea contractului din 2000 cât şi a minutei din 12 octombrie 2005.
Intimata pârâtă şi-a asumat obligaţia să înstrăineze cele 90 apartamente dar prin această obligaţie nu s-a transmis dreptul de proprietate de la promitent către beneficiarul promisiunii acesta fiind doar creditorul obligaţiei asumate.
Fără a analiza reaua credinţă invocată de recurenta pentru prima dată în apel cu încălcarea dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ. se reţine în raport de certificatele fiscale şi extrasele de carte funciare că, intimata SC R.I. SRL avea calitatea de proprietar al bunului înstrăinat nefiind înscrise în C.F. sarcini, reţinându-se doar amplasarea cu titlu gratuit a unui benner publicitar pe faţada blocului.
Ca urmare, motivele invocate de recurentă sunt nefondate motiv pentru care Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurenta SC C.N.L.R. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 132 din 20 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C.N.L.R. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 132 din 20 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1366/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1371/2010. Comercial → |
|---|
