ICCJ. Decizia nr. 1372/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1372/2010
Dosar nr. 7136/325/2007
Şedinţa publică din 23 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, sub nr. 7136/325/2006, reclamanţii Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au chemat în judecată pe pârâta SC B.P. SA solicitând instanţei să dispună evacuarea pârâtei din spaţiul situat în localitatea Timişoara, proprietatea reclamantei pentru lipsa de titlu.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea pârâţilor să încheie un contract de închiriere pentru spaţiul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 9542 din 9 octombrie 2007, instanţa a dispus declinarea de competenţă a soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Timişoara având în vedere că litigiul dedus judecăţii are caracter comercial în principal pentru că spaţiul în litigiu este destinat desfăşurării unor fapte obiective de comerţ în sensul dispoziţiilor art. 3 pct. 2 C. proc. civ., iar în subsidiar, comercialitatea raportului juridic ce decurge din calitatea de comerciant a pârâtei.
Prin sentinţa comercială nr. 301 din 24 martie 2009 pronunţată în dosar nr. 7136/325/2006 de Tribunalului Timiş, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia prematurităţii invocată de pârâta SC B.P. SA şi a fost admisă cererea formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, fiind dispusă evacuarea pârâtei SC B.P. SA din spaţiul situat în Timişoara. A fost admisă în parte cererea reconvenţională, reclamantele fiind obligate să plătească suma de 49.824 lei spor de valoare adusă spaţiului în litigiu.
Excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., a fost respinsă de instanţă având în vedere caracterul nepatrimonial al obiectului litigiului.
Pe fondul cauzei s-a reţinut în esenţă că raporturile locative dintre părţi au încetat la data de 30 aprilie 2006, reclamanţii fiind îndreptăţiţi să solicite evacuarea pârâtei pentru lipsă de titlu, proprietarul fiind în drept de a se bucura şi dispune exclusiv şi absolut de bunul său.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că pârâta a executat lucrări de amenajare în spaţiul ocupat în temeiul contractului de închiriere, lucrări ce au adus un spor de valoare al spaţiului în cuantum de 49.824 lei.
Împotriva sentinţei civilă nr. 301 din 24 martie 2009 a declarat apel pârâta SC B.P. SA, iar prin Decizia comercială nr. 144 din 19 octombrie 2009 a Curţii de apel Timişoara a fost admis apelul, a fost desfiinţată sentinţa civilă nr. 301 a Tribunalului Timiş, cauza fiind trimisă pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
În motivarea deciziei instanţa de apel a reţinut că, deşi în cauză cererea a fost formulată de doi reclamanţi, instanţa prin dispozitivul sentinţei a admis cererea reconvenţională şi a obligat un singur reclamant pârât la plata sporului de valoare al spaţiului fără să precizeze despre care reclamant este vorba.
Cu privire la sporul de valoare al spaţiului reţinut de instanţa de fond ca fiind în cuantum de 49.824 lei, s-a apreciat că lipseşte motivarea în fapt şi drept a admiterii cererii reconvenţionale context în care se impune aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., având în vedere că instanţa nu a intrat în cercetarea fondului.
Împotriva deciziei comerciale nr. 144 din 19 octombrie 2009 a Curţii de apel Timişoara au declarat recurs reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara reprezentată prin primar.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au arătat că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit legea respectiv dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. în situaţia în care instanţa de fond s-a pronunţat atât pe excepţiile invocate cât şi pe fondul cauzei.
Contradictorialitatea observată de instanţa de apel în dispozitivul sentinţei apelate, în sensul că instanţa a dispus prima dată la obligarea reclamantei pârâte iar ulterior la obligarea reclamanţilor la plata sporului de valoare putea fi soluţionată printr-o cererea de îndreptare eroare materială, aceasta nereprezentând un motiv de desfiinţare a sentinţei apelate.
Examinând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează două ipoteze, respectiv lipsa de temei legal a hotărârii cât şi aplicarea greşită a legii, recurentele criticând Decizia instanţei de apel atât pentru lipsa de temei legal cât şi pentru aplicarea greşită a legii.
Norma cuprinsă în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. este de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinsă prin analogie altor situaţii decât cele expres stabilite de legiuitor. Ca atare este greşită soluţia instanţei de apel care a desfiinţat sentinţa apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond pentru motivul că admiterea cererii reconvenţionale nu este motivată şi că nu s-a intrat în cercetarea fondului.
Soluţia trimiterii spre rejudecare contravine principiului celerităţii soluţionării cauzelor, fiind de natură să prelungească nejustificat procesul, fără un fundament legal, în condiţiile în care s-ar relua judecata în faţa primei instanţe, deşi aceasta a adoptat o soluţie cu privire la fondul cauzei, în raport de probatoriul pe care l-a încuviinţat.
În condiţiile în care instanţa de fond s-a pronunţat pe cererea reconvenţională, admiţând în parte cererea pentru suma de 49.824 lei reprezentând spor de valoare adus imobilului în litigiu, în mod greşit s-a dispus desfiinţarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare, având în vedere faptul că în instanţa de apel pot fi administrate noi probe, pot fi completate probele administrate în cauză, ţinând cont de caracterul devolutiv al apelului.
Instanţa de fond a motivat hotărârea în fapt şi drept conform dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar instanţa de apel s-a transformat în instanţă de recurs, analizând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cu consecinţa aplicării greşite a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel fiind vădit nelegală prin încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la judecata apelului.
Calitatea de reclamanţi în cauză au avut-o Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara reprezentat de Primar. Consiliul Local este autoritate deliberativă, iar Municipiul Timişoara prin Primar este autoritate executivă care pune în aplicare şi aduce la îndeplinire hotărârile şi dispoziţiile Consiliului Local conform art. 61 şi art. 77 din Legea nr. 215/2001.
Raportându-ne strict la autonomia locală şi având în vedere dispoziţiile art. 66 – art. 61 din Legea nr. 215/2001 vom putea spune că primarul are trei categorii de sarcini: de reprezentare, de execuţie al hotărârilor Consiliului Local şi şef al administraţiei locale.
Potrivit art. 67 din Legea nr. 215/2001, primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum şi în justiţie. Faptul că primarul reprezintă unitatea administraţiei teritorială în justiţie, nu exclude deopotrivă presupune că în justiţie să figureze şi Consiliul Local.
Ţinând cont de caracterul devolutiv al apelului şi de dispoziţiile Legii nr. 215/2001 care stabilesc fără echivoc că primarul şi implicit Primăria este autoritate executivă, iar Consiliul Local este autoritate deliberativă, instanţa de apel avea obligaţia să stabilească în raport de motivele de apel formulate care reclamantă sau dacă ambele reclamante au obligaţia de plată. În condiţiile în care instanţa de fond s-a pronunţat asupra fondului cauzei, instanţa de apel era obligată să se pronunţe în limitele stabilite de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. asupra apelului declarat fără să poată extinde aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. şi altor situaţii decât celor expres stabilite de pârâte.
Faţă de considerentele expres, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) va admite recursul şi va casa Decizia atacată cu trimiterea cauzei la instanţa de apel care urmează a se pronunţa asupra apelului declarat cu respectarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara împotriva deciziei civile nr. 144 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1371/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1373/2010. Comercial → |
|---|
