ICCJ. Decizia nr. 1378/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1378/2010
Dosar nr. 8225/97/2008
Şedinţa publică din 23 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea precizată înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanta SC S. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC E.S. SA solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligată să-i pună la dispoziţie întreaga cantitate de 150.000 mc structură în vederea demolării şi să fie obligată aceasta la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 1.477.715 lei.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin contractul de prestări servicii din 2008 pârâta s-a obligat să-i pună la dispoziţie cantitatea de 150.000 mc structură în vederea demolării, însă aceasta refuză nejustificat să-şi îndeplinească această obligaţie. Reclamanta a mai arătat că nu-şi poate desfăşura activitatea.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 969 C. civ. şi art. 46 C. com.
Pârâta SC E.S. SA a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, drept deţinut de Primăria Municipiului Hunedoara. În motivarea cererii, pârâta a arătat că dreptul de emitere a autorizaţiei nu-i aparţine, acest atribut revenind Primăriei Municipiului Hunedoara conform art. 63 alin. (5) lit. g) din Legea nr. 215/2001 iar acest fapt a fost adus la cunoştinţa reclamantei.
Pârâta SC E.S. SA, prin întâmpinare a invocat excepţia de netimbrare a capătului de cerere privind penalităţile, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, excepţia de prematuritate a acţiunii.
De asemenea, pârâta SC E.S. SA a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat rezilierea contractului din 2008 în baza pactului comisoriu de gradul IV.
Pârâta Primăria Municipiului Hunedoara prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de arătare a titularului dreptului ca tardiv formulată şi ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Instanţa a analizat cu prioritate excepţiile invocate şi a reţinut următoarele:
-excepţia de netimbrare este neîntemeiată întrucât reclamanta a achitat taxa judiciară de timbru;
-excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC E.S. SA este neîntemeiată întrucât pretenţiile solicitate de reclamantă decurg din contractul încheiat între părţi;
-excepţia de inadmisibilitate este neîntemeiată întrucât motivele invocate privesc fondul cauzei;
-excepţia de prematuritate a fost apreciată întemeiată în parte, întrucât reclamanta a înregistrat cererea de chemare în judecată anterior datei fixată pentru conciliere şi în acest fel nu a respectat prevederile art. 720 1 C. proc. civ.
-excepţia invocată de pârâta Primăria Municipiului Hunedoara a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât cererea de arătare a titularului dreptului a fost formulată o dată cu întâmpinarea.
-excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Primăria Municipiului Hunedoara a fost apreciată ca întemeiată întrucât Primăria nu are capacitate procesuală, neavând folosinţa drepturilor sale pentru a sta ca parte în judecată;
-excepţia insuficientei timbrări a cererii reconvenţionale a fost apreciată ca întemeiată în raport de netimbrarea acesteia, în condiţiile în care reprezentantul pârâtei a declarat că înţelege să nu timbreze cererea reconvenţională;
Prin sentinţa nr. 1035/CA din 10 iunie 2009, Tribunalul Hunedoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâta să pună la dispoziţia reclamantei cantitatea de 150.000 mc structură; a respins ca prematur formulată cererea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere; a anulat ca insuficient timbrată cererea reconvenţională; a respins cererea de arătare a titularului dreptului.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a apreciat că potrivit art. 5.2 lit. d) din contractul încheiat între părţi, pârâta s-a obligat să pună la dispoziţia reclamantei o cantitate de structură în vederea demolării. Obligaţia de a obţine autorizaţia de demolare incumbă pârâtei în calitate de proprietar al supraedificatelor, conform art. 1 din Legea nr. 50/1991.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta SC E.S. SA Hunedoara şi primarul municipiului Hunedoara.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială, prin Decizia comercială nr. 106/A din 27 noiembrie 2009 a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta SC E.S. SA şi a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Hunedoara.
Apelul declarat de pârâta SC E.S. SA a fost anulat ca netimbrat, având în vedere neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Hunedoara, Curtea l-a apreciat ca nefondat având în vedere că factura fiscală depusă pentru dovedirea cheltuielilor de judecată nu reprezintă document de plată justificativ pentru acordarea cheltuielilor de judecată.
De asemenea, Curtea nu a luat act de tranzacţia intervenită între SC E.S. SA şi SC S. SRL întrucât tranzacţia nu a fost însuşită de una dintre părţile în proces, respectiv Primăria Municipiului Hunedoara şi se referă la alte dosare aflate pe rolul Tribunalului Hunedoara.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Hunedoara, în cadrul termenului legal, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurată, în sensul admiterii apelului cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, pârâta a arătat că prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei la instanţa de fond a solicitat acordarea de cheltuieli de judecată, iar în intervalul dintre amânarea pronunţării şi pronunţarea deciziei a depus la dosar nota de cheltuieli. În dovedirea acestor cheltuieli s-a depus în xerocopie factura fiscală. Susţine că nu a putut depune copia ordinului de plată pentru că nu s-a aflat în posesia acestuia, la acel moment.
În continuare susţine că în cuprinsul facturii fiscale este menţionat numărului contractului de asistenţă juridică, acelaşi număr fiind menţionat şi pe delegaţia de reprezentare. În aceste condiţii contractul de asistenţă este titlu executoriu între părţile care l-au încheiat.
Susţine că nu există nici o normă imperativă care să impună depunerea originalului înscrisului doveditor al cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Înalta Curte, va examina în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - invocat de către recurentă – greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Astfel, dispoziţiile textului legal sus menţionat, reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual, textul stabilind că „Partea care cade în pretenţiuni, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată". În cadrul acestui raport, instanţa va determina cuantumul cheltuielilor de judecată, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuind să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câştigătoare.
O componentă a cheltuielilor de judecată este constituită din onorariile de avocat, care se stabilesc pe baza reglementării cuprinse în Legea nr. 51/1998.
Pentru a răspunde criticilor recurentei şi pentru argumentarea soluţiei pronunţată, Înalta Curte arată că trebuie făcută o disociere între raportul juridic civil, respectiv contractul de asistenţă juridică, reglementat de Legea nr. 51/1995 şi raportul juridic de drept procesual civil, reglementat de art. 274 C. proc. civ., raport în cadrul căruia trebuie soluţionată problema lichidării cheltuielilor de judecată.
Este adevărat că raportul juridic dintre avocat şi clientul său (părţile contractului de asistenţă juridică) nu poate fi controlat în mod direct de către nici un organ al statului, însă în situaţia aplicării dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., acest raport nu este stînjenit în nici un mod, deoarece activitatea instanţei nu stînjeneşte executarea contractului de asistenţă juridică -reglementat de Legea nr. 51/1995- ea fiind limitată la stabilirea cheltuielilor de judecată şi nu la neacordarea onorariului avocatului.
În cadrul operaţiei de determinare a cheltuielilor de judecată, instanţa va analiza în ce măsură cheltuielile făcute de partea care a câştigat procesul sunt justificate. Astfel, taxele judiciare se timbru, potrivit art. 35 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, fac dovada achitării acestora numai în măsura în care la dosarul cauzei a fost depus originalul sau copia conformă cu originalul a chitanţei reprezentând taxa judiciară de timbru. În continuare, justificarea onorariilor experţilor se face tot prin depunerea la dosarului cauzei a originalului reprezentând chitanţa prin care a fost achitat acest onorariu. În ceea ce priveşte onorariile de avocat, acestea se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanţei reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoţite de un exemplar al facturii fiscale, care să menţioneze numărul contractului de asistenţă juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume. Justificarea acestui raţionament are în vedere că în raport de actele justificative ale plăţilor efectuate, instanţa va acorda cheltuielile de judecată, iar dispozitivul hotărârii poate fi pus în executare silită în ceea ce priveşte aceste cheltuieli. Deci, dreptul de creanţă al părţii căreia i-au fost acordate cheltuieli de judecată este stabilit prin hotărârea instanţei, care va constitui înscris justificativ pentru partea care a avansat aceste cheltuieli.
Critica recurentei privind natura juridică a contractului de asistenţă, care este titlu executoriu în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, vizează raporturile dintre avocat şi clientul său, aceste sume putând fi recuperate prin intermediul executării silite de la client, şi nu au relevanţă asupra situaţiei de faţă, în care aceste sume au fost achitate de client, dar nu au fost justificate în faţa instanţei.
Revenind la speţa de faţă, Înalta Curte constată că pentru justificarea cheltuielilor reprezentând onorariu de avocat, recurenta a depus în faţa instanţei de fond o copie transmisă prin fax a facturii fiscale din 3 iunie 2009. În cadrul căii de atac a apelului, recurenta a depus în completarea cererii privind acordarea de cheltuieli aferente judecăţii în faţa instanţei de fond, exemplarul roz al facturii fiscale sus menţionate. În susţinerea cererii de recurs, recurenta a depus copia ordinului de plată din 9 iunie 2009, prin care Municipiul Hunedoara a achitat către apărătorul său onorariul de avocat.
În raport de această situaţie de fapt, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ocazionate de prestaţia avocatului în faţa instanţei de fond, în condiţiile în care justificarea acestor cheltuieli a fost făcută iniţial cu o xerocopie a facturii fiscale, iar ulterior cu factura fiscală care potrivit anexei din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice din 2006, reprezintă document pe baza căruia se întocmeşte instrumentul de decontare a serviciilor prestate. Faptul că în faţa instanţei de recurs a fost depusă copia ordinului de plată care atestă plata efectuată de către Primăria Municipiului Hunedoara, nu poate conduce la schimbarea soluţiei pronunţată în raport de această cerere accesorie, întrucât controlul instanţei de recurs are în vedere numai verificarea legalităţii deciziei din apel, pe baza probelor administrate. Art. 305 C. proc. civ., consacră regula inadmisibilităţii probelor noi în recurs, cu excepţia înscrisurilor emanate de la părţile din proces, care ar fi putut avea înrâurire asupra soluţiei, dacă ar fi fost folosite de instanţa a cărei hotărâre s-a atacat. Ori, în situaţia de faţă, înscrisul nou nu a fost depus la dosarul cauzei din culpa apărătorului recurentei pârâte Primăria Municipiului Hunedoara, care avea obligaţia de a îndeplini obligaţiile prescrise de lege, conform regulilor procedurale şi în termenele legale.
Invocarea de către recurentă a lipsei rolului activ (deşi nu expressis verbis) din partea instanţei, în raport de faptul că în cuprinsul facturii era menţionat acelaşi număr de contract ca şi în cuprinsul delegaţiei de reprezentare a părţii, precum şi faptul că în nota de cheltuieli depusă la instanţa de fond s-a strecurat o eroare materială în sensul indicării altui plătitor al onorariului, nu poate exonera partea în culpă de îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin contractul de asistenţă juridică.
În raport de aceste precizări, Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei pronunţată de către instanţa de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta primarul Municipiului Hunedoara împotriva deciziei comerciale nr. 106/A din 27 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1376/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1379/2010. Comercial → |
|---|
