ICCJ. Decizia nr. 1396/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1396/2010
Dosar nr. 3860/1/2009
Şedinţa publică din 26 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Constată că prin acţiunea formulată în dosar nr. 2795/COM/2003 al Tribunalului Gorj, reclamanta SC W. SRL Târgu Jiu a chemat în judecată pe pârâta SC B.C.R. SA, sucursala judeţeană Gorj, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor cu care a prejudiciat-o prin sustragerea cashflow-ului, ilegal, din contul curent, pentru acoperirea unor debite inexistente şi perceperea de dobânzi la sume cu care nu a fost creditată în afara contractului încheiat şi care pot fi cuantificate numai prin expertize.
Prin sentinţa nr. 127 din 24 iunie 2005 a Tribunalului s-a admis acţiunea reclamantei şi a fost obligată pârâta sa-i plătească 759.251.300 lei plus 7.866.226 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin contractul din 11 martie 2002 pârâta a acordat reclamantei o linie de credit cu un plafon de 4 miliarde lei, iar ulterior s-au încheiat contractele de scont din 9 octombrie 2002 şi din 19 septembrie 2002, prin care pârâta încasa creanţa pe care reclamanta la rândul ei o încasa de la SC R.B. SRL Târgu Jiu, materializată prin 20 bilete la ordin. A mai reţinut că din raportul nou de expertiza a rezultat că SC R.B. SRL Târgu Jiu a avut lichidităţi în contul deschis la banca pârâtă, astfel că pârâta putea să încaseze sumele înscrise în biletele la ordin ce au făcut obiectul contractelor de scont încheiate între părţi, pentru ratele scadente pe care reclamanta le avea de plătit la linia de credit, însă în mod nelegal banca a reţinut din contul reclamantei suma de 438.112.351 lei şi a indisponibilizat suma de 2.200.003.000 lei din linia de credit a reclamantei.
Conform expertizei a reţinut că pârâta nu a valorificat în mod nejustificat 14 bilete la ordin în sumă de 7.700.00 3.000 lei, deşi SC R.B. SRL Târgu Jiu a avut la termenul scadent al biletelor la ordin bani în cont, şi reclamanta avea la linia de credit o datorie de numai 1.361.887.649 lei. Aşa cum a stabilit expertul reclamanta a fost prejudiciată cu suma de 4.795.251.300 lei din care 2000.000.000 lei reprezintă contravaloarea a 4 bilete la ordin neexecutate de bancă şi diminuată linia de credit; 53.428, 98 lei dobândă penalizatoare pentru creditul de scont; 381.683.853 lei dobânda pentru linia de credit micşorată din culpa băncii cu cele 2.200.000.000 lei; suma de 1.007.700.015 lei, reprezentând dobânda calculată de expertiză, pentru retragerea nejustificată din cont a sumei de 2.200.000.000 lei la nivelul dobânzii aplicate de bancă, 205.296.627 lei dobândă calculată pentru reţinerea nejustificată din contul reclamantei a sumei de 438.112.351 lei; suma de 908.142.307 lei, reprezentând lipsirea dreptului de folosinţă a sumelor reţinute din linia de credit şi contul reclamantei precum şi prejudiciul moral.
S-a constatat că, în acest fel, pârâta nu a respectat clauzele contractului de scont trecând direct la executarea din contul reclamantei, pentru o sumă de 2,2 miliarde lei la care s-au adăugat penalităţi şi dobânda restantă la linia de credit în sumă de 438.112.351 lei.
De asemenea, în urma compensaţiei sumei pe care reclamanta o datora băncii şi a sumei calculate ca fiind prejudiciu calculat de bancă reclamantei, instanţa a reţinut că suma rezultată de 759.251.300 lei va fi plătită reclamantei.
Prin Decizia nr. 346 din 14 decembrie 2005, Curtea de Apel Craiova a admis apelul formulat de pârâta SC B.C.R. SA, sucursala Târgu Jiu, împotriva sentinţei pe care a schimbat-o, în sensul că a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 55.000 lei, reprezentînd valoarea biletului la ordin cu scadenţă la data de 17 martie, respinând celelalte capete de cerere.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Craiova a reţinut că, aşa cum rezultă din conţinutul celor două contracte de scont, prin ele s-au transmis biletele la ordin prin gir în conformitate cu dispoziţiile art. 106 raportat la art. 14 şi următoarele din Legea nr. 58/1934, modificată, coroborate cu art. 88 şi uimitoarele din Normele, arătându-se că pct. 92 din normele - cadru enunţate prevede că „girarea titlului către o societate bancă poartă denumirea de scontare şi constituie o modalitate prin care posesorul cambiei îşi poate procura prin gir bani mai înainte de scadenţă."
În raport de această definiţie prevăzută de lege, s-a apreciat că, faptul că, în contractele de cash-flow se menţionează „garantarea contractelor de credit fără a folosi sintagma „contracte de scont", nu schimbă natura obligaţiilor părţilor în legătură cu plata biletelor la ordin, ca izvorând din Legea nr. 58/1934, modificată, şi cadru menţionate aceste contracte de cash - flow reprezentând o garanţie suplimentară dată băncii şi în acelaşi timp o modalitate a acesteia de a-şi încasa creanţele în situaţia în care la scadenţă biletele la ordin nu sunt onorate la plată (de către tras), direct din linia de credit a beneficiarului.
S-a apreciat că deşi este fără dubiu că banca este în culpă, întrucât la scadenţă nu a introdus la plată biletele la ordin, conform Legii nr. 58/1934, modificată, normelor B.N.R. şi a art. 8 din contractele de scont totuşi girantul nu este exonerat de răspundere în condiţiile în care trasul la termenele stipulate nu avea bani în cont.
În acest sens, avându-se în vedere dispoziţiile art. 106 raportat la art. 41 din Legea nr. 58/1934 modificată, potrivit cărora posesorul unei cambii plătibilă la o zi fixă sau la un anume termen de la data emisiunii sau de la vedere trebuie să o prezinte la plată, fie în ziua în care este plătibilă fie în una din cele 2 zile lucrătoare şi observând modul cum s-au derulat operaţiunile prin contul trasului instanţa a reţinut că trasul a avut banii în cont la datele scadente numai dacă ar fi fost introduse la plată biletele la ordin din data de 17 martie 2003, 15 aprilie 2003, 22 aprilie 2003 şi că, la celelalte termene scadente trasul fie a avut sume modice în cont sau deloc.
Instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 109 din Normele cadru nr. 6/1994 potrivit cu care - girantul răspunde faţă de giratar şi faţă de posesorii titlului pentru acceptarea şi plata titlului, în caz de neplată la scadenţă din partea debitorului - deci, chiar dacă au fost încheiate contractele de garanţie de cash-flow, banca avea obligaţia, potrivit articolului menţionat, să-şi introducă în circuit biletele la ordin, ceea ce nu a făcut şi apoi, în caz de neplată să retragă contravaloarea biletelor la ordin menţionate în btele de scont plus dobânda aferentă până la data efectuării operaţiunii. Deci, paguba ce i-a fost produsă reclamantei de către bancă a constat în luarea din contul curent a sumei de 550 milioane lei cu accesoriile aferente, sumă la care va fi obligată.
În această situaţie, prin executarea necorespunzătoare a convenţiilor, s-a apreciat că banca trebuie să răspundă de prejudiciul cauzat, în temeiul art. 1073 C. civ. şi următoarele, neputîndu-se reţine inadmisibilitatea acţiunii aşa cum a susţinut pârâta.
De asemenea, instanţa a apreciat ca nefondate capetele de cerere solicitate în subsidiar, considerând pe de o parte că, cpntractele de cash-flow sunt valabil încheiate în garantarea contractelor de scont, care împrumută şi trăsăturile contractului de împrumut, iar pe de altăparte, potrivit art. 1143 şi urm. compensaţia nu are loc decât între două datorii care deopotrivă au drept obiect o sumă de bani şi care sunt deopotrivă lichide şi exigibile, condiţii ce nu sunt îndeplinite în cauza dedusă judecăţii.
Instanţa de apel a concluzionat că singura sumă încasată din contul curent cu încălcarea normelor legale a fost aceea de 550 milioane lei cu accesoriile aferente, aceasta fiind întinderea prejudiciului cauzat reclamantei.
Recursurile declarate de părţi împotriva acestei decizii au fost admise prin Decizia nr. 1282 din 21 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a casat Decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Craiova.
În considerentele deciziei, Curtea a plecat de la cele reţinute de instanţa apelului, respectiv reducerii culpei pârâtei numai cu privire la biletul la ordin ce trebuia introdus la data de 17 martie 2003 întrucât pentru celelalte bilete, oricum nu mai existau bani în cont; că reducerea culpei pârâtei numai la acest bilet la ordin s-a făcut prin raportare la şansele de a obţine plata, nu la însăşi obligaţia acesteia de a introduce biletele la plată, iar în funcţie de rezultatul obţinut să fi putut acţiona şi alte căi de recuperare, specifice materiei cambiale [acţiunea în regres, care era însă condiţionată de constatarea refuzului de plată într-un protest de plată conform art. 49 alin. (1) din Legea nr. 59/1993].
S-a apreciat de asemenea, că este necesar a se analiza dacă există sau nu refuz de plată şi situaţia celor 10 bilete la ordin din contractul din 9 octombrie 2002 din perspectiva normelor menţionate.
Instanţa recursului a mai reţinut că prin contractele de cesiune a cash-flow-ului s-au garantat doar obligaţiile născute după introducerea acţiunii în regres, situaţie ce nu a fost analizată de instanţă, iar cu ocazia rejudecării să se aibă în vedere şi situaţia rezultată din executarea garanţiilor imobiliare la contractul de scont din 2002 prin vânzarea la licitaţie din data de 11 decembrie 2006.
Prin Decizia nr. 22 din 13 martie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 127/2005, pronunţată de Tribunalul Gorj, a fost respins ca nefondat. De asemenea, cererea reclamantei prin care a solicitat dobânda comercială aferentă sumei de 759.251.300 lei a fost respinsă.
Având în vedere chestiunile de drept soluţionate prin Decizia de casare, respectiv faptul că nu se pune în discuţie solidaritatea în materie cambială, care nu se contestă de nimeni, ci doar existenţa şi întinderea prejudiciului rezultat din reţinerea valorii biletelor la ordin din cash-flow-ul reclamantei, în raport de culpa contractuală a pîrîtei care ar fi trebuit să introducă la plată biletele la ordin emise de reclamantă în garantarea celor două contracte de scont; faptul că nu se contestă încălcarea art. 45 din Legea nr. 58/1934, precum şi indicaţiile date de instanţa recursului, în rejudecare s-a efectuat o completare la raportul de expertiză efectuat în prima instanţă de către experţii D.G., B.D. şi B.G.
Din ansamblul probelor administrate în cauză, luând în considerare normele legale incidente în cauză, în rejudecare, instanţa de apel a stabilit următoarele:
În perioada scadenţei celor 14 bilete la ordin – 10 bilete din contractul din 9 octombrie 2002 şi 4 bilete din contractul de scont din 19 septembrie 2002, în valoare totală de 770.000 lei – s-au derulat operaţiuni de încasări în valoare de 1.190.288 lei şi aceeaşi sumă la plăţi de către SC R.B. SRL, operaţiuni derulate prin SC B.C.R. SA, sucursala Târgu Jiu, fără ca aceasta să introducă la plată cele 14 bilete la ordin în circuitul bancar pentru a le încasa.
Că, pârâta nu a făcut dovada că la scadenţă subscriitorul/trasul- SC R.B. SRL nu a achitat biletele la ordin, întrucât nici nu le-a introdus în circuitul bancar pentru a iniţia o astfel de acţiune cambială împotriva debitorului principal, motiv pentru care nici nu există o constatare a refuzului de plată de către tras şi niciun act de protest conform art. 48 din Legea nr. 58/1934.
De asemenea, s-a constatat că protestul din data de 8 mai 2003 pe cele 14 bilete la ordin pe care s-a înscris menţiunea "protestat azi 8 mai 2003", pe care s-a aplicat ştampila cu inscripţia "Executor bancar–Direcţia Juridică şi Fiscalitate Bancară" peste o semnătură indescifrabilă, necunoscându-se calitatea şi persoana, este ulterior datei scadenţei, nefiind făcut în două zile lucrătoare următoare zilei în care acestea erau plătibile, potrivit art. 49 din lege. S-a apreciat că, oricum, protestul efectuat la acea dată nu mai avea obiect întrucât nu exista un refuz de plată, iar în conformitate cu Convenţia cadru încheiată între părţi la data de 7 martie 2002, nerespectarea cel puţin a uneia dintre condiţiile sau elementele obligatorii prevăzute în normele cadru ale B.N.R. nr. 6/1994 ŞI Normele Tehnice nr. 10/1994 privind cambia şi biletul la ordin, atrage obligaţia băncii trasului de a refuza biletul la ordin la plată, declarând totlurile la Centrala Incidentelor la plăţi.
În aceste condiţii, instanţa a apreciat că nu se justifică acţiunea în regres întreprinsă de bancă împotriva reclamntei SC W. SRL.
S-a mai avut în vedere că, în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 2 din cele două contracte de cesiune a cash-flow-ului, date pentru garantarea celor două contracte de scont, unde se prevede în mod expres că – în condiţiile în care împrumutatul cedent înregistrează debite neachitate la scadenţă, provenite din contractul de credit-scont, banca are dreptul să debiteze contul de disponibilităţicu suma datorat, iar conform art. 3- banca va înştiinţa pe împrumutatul cedent SC W. SRL despre cuantumul sumei debitate şi ce reprezintă acestea.
Instanţa a mai reţinut că, pentru recuperarea prejudiciului rezultat din neplata contractului de credit din 2002 şi a contractului de scont din 2002 apreciat de pârâtă la 1.722.335,30 lei, aceasta a procedat, fără încasarea prealabilă a celor 10 bilete la ordin, la executarea unor bunuri imobile ale reclamantei, din totalul acestora pârâta neacoperind suma de 1.724.222,15 pentru cele două dosare, în condiţiile în care obligatul principal, ‘mpotriva căruia banca era obligată să se îndrepte pentru plata biletelor la ordin, a efectuat operaţiuni de plăţi şi încasări nesemnificative, în valoare de aproximativ 11.900.000 lei, chiar prin contul curent deschis la B.C.R. fără ca aceasta să sesizeze şi să introducă biletele în circuitul bancar pentru încasare.
Cum pârâta nu a procedat la recuperarea pe această cale a contravalorii celor două contracte, procedând la executare silită s-a constatat că suma de 1.724.222,15 lei obţinută (790.104,04 lei pentru contractul de credit din 2002 plus 728.100 lei pentru contractul de scont din 2003 plus 201.109,09 şi 4.509,02 cheltuieli de judecată, este încasată nejustificat.
De asemenea, cu privire la contractul de scont din 2002 în valoare de 5,5 miliarde lei, s-a reţinut că reclamanta nu o datorează întrucât pentru această sumă a scontat 10 bilete la ordin emise de SC R.B. SRL pentru creanţele de încasat ce le avea în baza contractului din 1 august 2002, văzute de subscriitor la data de 27 august 2002, transmise prin gir la B.C.R., sucursala judeţeană Gorj, avalizate la aceasta, astfel că trecerea la restanţă a acestor bilete s-a făcut cu încălcarea art. 41, art. 47- 50, art. 58, art. 66 şi urm. din Legea nr. 58/1934, a dispoziţiilor art. 106 din Normele cadru nr. 6/1994 aprobate prin Ordinul nr. 138/1995" al B.N.R. precum şi încălcarea clauzelor contractuale nr. VII şi VIII din contractul de scont din 2003, a Convenţiei cadru încheiată între părţi la 7 martie 2002 precum şi a capitolului VIII lit. h) din Normele privind activitatea de creditare nr. 1/2000 ale B.N.R.
In aceleaşi împrejurări de fapt, în legătură cu contractul de scont din 19 septembrie 2002 încheiat între părţi, s-a constatat că pârâta a prezentat spre încasare la scadenţă numai primele 6 bilete la ordin. Aceste bilete au fost plătite de către SC R.B. SRL în calitate de obligat principal astfel că, cu atât mai mult nu se explică întreruperea acestui demers în legătură cu restul biletelor. In aceste condiţii, in legătură cu aceste 4 bilete la ordin neintroduse la plată s-a constatat, la fel ca şi pentru cele 10 bilete la ordin emise pentru garantarea contractului de scont din 2002 mai sus examinat, încălcarea dispoziţiilor legale şi contractuale mai sus indicate cu privire la activitatea de creditare, conclizionându-se că posesoarea biletelor la ordin avea obligaţia, în caz de refuz, să constate acest fapt printr-un act autentic (protest de neplată) conform art. 49 din Legea nr. 58/1934 şi să încunoştiinţeze pe girant, respectiv pe reclamantă, conform art. 50 din acelaşi act normativ.
De asemenea, instanţa de apel a mai statuat că, în condiţiile în care biletele la ordin fuseseră girate de către reclamantă la data de 27 august 2002 către pârâtă, protestul adresat la data de 8 mai 2003 este tardiv întrucât – potrivit art. 49 din Legea nr. 58/1934 – se putea face numai în una din cele două zile lucrătoare ce urmau zilei în care biletele la ordin erau plătibile şi dacă nu au la bază un refuz de plată.
Or, cum pârâta nu a depus la plată biletele în discuţie, ea era decăzută din drepturile sale împotriva reclamantei - în calitate de girant- conform art. 58 din lege şi pct. 310 din Normele cadru nr. 6/1994 ale B.C.R., respectiv a acţiunii în regres faţăde girant.
S-a constatat că trecerea pârâtei la executarea, din contul reclamantei, a sumei de 220.000 lei, în perioada 7 aprilie 2003-23 iulie 2003, este nelegală şi de natură a provoca un dezechilibru între încasări şi plăţi cu efect negativ asupra altor obligaţii de plată ale acesteia către furnizori, bugetul statului, inclusiv a creditului de 400.000 lei acordat prin contractul din 11 martie 2002.
Instanţa de apel a mai reţinut că pârâta a pornit executarea garanţiilor imobiliare date de reclamantă pentru executarea contractului de credit din 11 martie 2002, a actelor adiţionale din 8 septembrie 2002, 5 martie 2003 şi 28 august 2003 la acelaşi contract precum şi a contractului din 9 octombrie 2002, în dosarele de executare din 2006 (dosar nr. 27/2006 şi reţinut în raportul de expertiză ca fiind ale executorului bancar S.A. din cadrul B.C.R.) pentru suma de 1.722.335,30 lei.
Cu ocazia executării respectivelor garanţii imobiliare s-a obţinut, aşa cum rezultă din expertiză, suma de 1.072.500 lei + 728.100 lei din care banca a încasat în total suma de 1.724.222,15 lei.
Această executare imobiliară a fost atacată cu contestaţie la executare de către reclamanta din prezentul dosar, iar prin sentinţa nr. 4151 din 3 iunie 2008 completată cu încheierea din 2 octombrie 2008 (de lămurire a dispozitivului sentinţei) s-a anulat executarea silită începută de B.C.R. în condiţiile menţionate şi s-a dispus întoarcerea executării, în sensul ca B.C.R. să restituie contestatoarei suma încasată, respectiv 1.724.222,15 lei, mai puţin suma de 22.571,55 lei.
S-a mai avut în vedere că, contestatoarea (reclamanta din prezentul dosar) a început întoarcerea executării silite în dosarul de executare nr. 802/E/2008 al executorului judecătoresc E.M.M. pentru suma de 1.847.448,80 lei (inclusiv cheltuielile de executare), iar pentru a stinge litigiul, astfel născut din întoarcerea executării, B.N.R. a plătit în contul B.C.R. Gorj suma solicitată, respectiv aceea de 1.847.448,80 lei însă, între timp, sentinţa nr .4151 din 3 iulie 2008 încheierea din 2 octombrie 2008 pe baza cărora s-a dispus anularea formelor de executare de B.C.R. împotriva debitoarei SC W. SRL a fost casată în parte, prin Decizia nr. 195 din 11 noiembrie 2009 Tribunalului Vâlcea, în sensul că s-au anulat dispoziţiile privitoare la întoarcerea executării pe motiv că această operaţiune urmează a se judeca în contradictoriu cu terţul adjudecatar, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei prin care au fost anulate formele executării silite imobiliare începută de B.C.R., aşa cum rezultă din certificatul de grefă al Tribunalului Vâlcea. In aceste împrejurări, în care deşi s-au menţinut dispoziţiile sentinţei nr. 4151 din 3 iulie 2008 şi ale încheierii din 2 octombrie 2008 cu privire anularea executării silite imobiliare începute de B.C.R. împotriva debitoarei SC W. SRL însă, s-a anulat întoarcerea executării, deci inclusiv plata sumei de 1.847.448,80 lei făcută de B.N.R. în favoarea B.C.R., s-a considerat că, în condiţiile în care această creanţă a devenit incertă, SC W. SRL- în calitate de creditoare a întoarcerii executării - nu mai este beneficiară a acestei sume, urmând a se da relevanţă cu ocazia stabilirii datoriilor reciproce ale părţilor.
Instanţa a înlăturat apărările pârâtei în sensul cărora prin Decizia nr. 195 din 11 februarie 2009 a Tribunalului Vâlcea a limitat efectele obligatorii ale deciziei de casare, atât cu privire la problemele de drept dezlegate cât şi cu privire la expertiza efectuată în cauză, fiind de natură a rezolva fondul cauzei deduse judecăţii, apreciind că nu se pot trage asemenea concluzii.
Pe de o parte s-au avut în vedere dispoziţiile deciziei de casare ce a generat rejudecarea prezentei cauze, dispoziţii date tocmai pentru lămurirea chestiunilor de drept cu efect asupra fondului cauzei de faţă ce are drept obiect pretenţii, spre deosebire de cea în care s-a pronunţat Decizia invocată ce a avut drept obiect o contestaţie la executare.
Pe de altă parte, instanţa a avut în vedere că prin Decizia nr. 195/2009 s-au menţinut dispoziţiile sentinţei nr. 4151 din 3 iulie 2008 cu privire la anularea formelor de executare silită pornită de bancă împotriva debitoarei SC W. SRL, înlăturându-se în mod expres dispoziţiile privitoare la întoarecerea executării, fiind necesar ca această cerere să se judece în contradictoriu cu terţul adjudecatar.
Cu privire la natura juridică a raportului juridic dintre părţi ca urmare a încheierii celor două contracte de scont, s-a avut în vedere că prin acestea s-au transmis biletele la ordin prin gir, în conformitate cu dispoziţiile art. 106 raportat la art. 14 şi urm. din Legea nr. 58/1934, coroborate cu art. 88 şi urm. din Normele cadru nr. 6/1994 ale B.N.R., iar faptul că în contractele de cash-flow s-a menţionat garantarea contractelor de credit nu schimbă natura obligaţiilor părţilor în legătură cu plata biletelor la ordin, ca izvorând din Legea nr. 58/1934.
În concluzie, potrivit normelor menţionate, s-a reţinut că banca avea obligaţia valorificării biletelor la ordin prin introducerea lor în circuitul cambial, sens în care puteau fi valoroficate în persoana emitentului- SC R.B. SRL- care dispunea de disponibilul necesar, iar nu să procedeze la la trecerea la scadenţă a debitelor reclamantei şi la debitarea contului acesteia existent în baza cash-flow-ului pus la dispoziţia acsteia, cauzându-I prejudicii.
În fine, raportat la dispoziţiile deciziei de casare prin care s-a lămurit obiectul patrimonial al prezentei acţiuni prin care se tinde la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a neîndeplinirii de către pârâtă a obligaţiilor legale şi contractuale în legătură cu raportul juridic născut în urma încheierii contractelor mai sus arătate, au fost înlăturate criticile pârâtei ce au vizat inadmisibilitatea acţiunii deduse judecăţii pe calea dreptului comun şi implicit cele ce au vizat pretinsa necompetenţă materială a instanţei în soluţionarea cauzei.
Împotriva acestei decizii, SC B.C.R. SA a declarat recurs prin care a susţinut următoarele:
Decizia atacată şi sentinţa sunt nule întrucât se întemeiază pe un raport de expertiză nul, nulitate determinată de nulitatea absolută a jurământului depus în cauză de către experţi desemnaţi în dosarul de fond nr. 2795/COM/2003, ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 206 alin. (2) C. proc. civ., în vigoare la 18 martie 2005.
Recurenta susţine că, prin dispozitivul încheierilor de şedinţă din 16 martie 2005 din dosarul nr. 2795/COM/2003 este constatată depunerea jurământului de către experţi, în dosarul nr. 2795/COM/2004, iar în cauză nu poate fi vorba de o eroare materială câtă vreme raportul de expertiză a produs efecte juridice, mai ales că dispoziţiile art. 206 C. proc. civ. (în reglementarea de la aceea dată, erau imperative) şi nu se poate invoca faptul că acestea au fost abrogate prin Legea nr. 219/2005.
Decizia atacată se întemeiază pe un raport nul – denumit „completare" – întrucât experţii contabili au depăşit limitele investirii conform prevederilor art. 201 C. proc. civ.
Se arată că, prin concluziile lor, experţi contabili au soluţionat probleme de drept, atribuţii ce revin instanţei de judecată.
Explicitând, recurenta indică răspunsurile date obiectivelor nr. 1-3, care în opinia sa reprezintă „adevărate sentinţe", în condiţiile în care nu se analizează împrejurări de fapt, ci se constată că anumite acte sunt tardive, se analizează clauzele contractuale şi se citează normele legale din dreptul cambial.
De asemenea, recurenta consideră că au fost încălcate prevederile emise de Corpul Experţilor Contabili şi ale Contabililor Autorizaţi din România, precum şi norma metodologică nr. 35/2000, pct. 35222, 35313 şi 35124.
În acest sens s-au adus la cunoşinţă instanţei mai multe decizii pronunţate de instanţa supremă (dosar nr. 2368/17 iunie 2003, 4729/2001 şi 2078/2009) din care rezultă soluţiile instanţei în situaţia în care se constată depăşirea atribuţiilor de către exeperţi.
În consecinţă, recurenta consideră că nulitatea expertizei se impune a fi reţinută, în raport de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Se susţine nulitatea expertizei şi din perspectiva motivelor de recuzare prevăzută la art. 27 pct. 7 şi 8 coroborate cu art. 204 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce-l priveşte pe expertul contabil B.D., care după exprimarea opiniei în dosarul de fond, a devenit expertul asistent al reclamantei în dosarul nr. 8024/288/2007 al Judecătoriei Rîmnicu Vâlcea, exprimându-şi părerea cu privire la lămurirea împrejurărilor de fapt prin intermediul a două rapoarte de expertiză, ale căror obiective sunt identice cu cele încuviinţate de instanţa de apel.
Recurenta consideră că faţă de situaţia expusă, sunt îndeplinite prevederile art. 27 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. în persoana expertului B.D.
De asemenea, apreciază că nu mai sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege pentru asigurarea aplicării:
-principiului fundamental privind obiectivitatea expertului aşa cum este definit prin Codul Etic Naţional al Profesioniştilor Contabili;
-principiul privind aflarea adevărului în procesul civil conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă nu mai sunt îndeplinite nici prevederile art. 201 C. proc. civ., fiind încălcate şi dispoziţiile art. 12 din OG nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi, existând o situaţie de incompatibilitate.
Mai mult se invocă şi încălcarea regelemtărilor cuprinse în art. 20 din OG nr. 2/2000 ce vizează comportamentul profesional specific, făcându-se vorbire de incompatibilitatea calităţii de expert cu ceea de martor în aceeaşi cauză şi de faptul că şi-a exprimat părerea în aceeaşi cauză în cazul în care a fost consilier al unuia din părţi ori a efectuat o expertiză etrajudiciară la cererea unei părţi din proces.
În fine, se invocă şi prevederile Codului privind Conduita etică şi profesională a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi şi se solicită anularea completării la raportul de expertiză.
Tot în susţinerea motivului 2 de recurs se susţine că, în cauză, nu a fost respectat principiul contradictorialităţii întrucât adresa prin care recurenta a fost înştiinţată (convocată) la data de 26 august 2008 pentru desfăşurarea expertizei în dosarul nr. 2126.3/1/2006, nu conţine parafele profesionale ale niciunuia dintre experţi, iar din analiza atentă a înscrisului se poate observa că semnăturile aplicate în cazul expertului D.G. şi B.G. nu aparţin acestora.
În continuare, recurenta face referire la o serie de acte exitente la dosar din care ar rezulta cele susţinute şi conchide că au fost încălcate normele de comportament profesional emise de Corpul Experţilor Contabili, prevederile art. 31 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Mai arată că pentru toate faptele expuse, s-a adresat comisiei de disciplină a C.E.C.C.A.R. însă nu a primit niciun răspuns.
Expertiza este nulă şi pentru faptul că experţi au avut o reprezentare greşită a obiectului litigiului, fiind incidente prevederile art. 954 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 1712 C. civ., situaţie ce rezultă din capitolul II al completării la raportul de expertiză din care rezultă că obiectul litigiului în „soluţionarea cererii reclamantei de a anula formele de executare imobiliară (..) precum şi anularea încheierilor de şedinţă din 2006.
Decizia atacată este nelegală întrucât se întemeiază pe un raport nul (denumit de instanţa de apel „Răspuns", depus la instanţa de judecată în data de 16 ianuarie 2009) pentru că se referă la evaluarea unor bunuri imobile, iar exeprţii desemnaţi de instanţă sunt experţi contabili, fiind încălcate prevederile art. 201 C. proc. civ., art. 14 din OG nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, art. 11 din ordinul din 21 iunie 2000, art. 8 din ordinul din 2004 şi art. 2 din OG nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi.
Răspunsul la expertiză este nul pentru că de la data de 11 februarie 2009 s-a modificat starea de fapt şi de drept ca urmare a deciziei irevocabile nr. 195 din 11 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Vîlcea.
Recurenta consideră că strea de drept este cu totul alta, în sensul că SC W. SRL este debitoare a SC B.C.R. SA pentru suma de 1.847.448,82 lei întrucât a pus în executare o sentinţă casată în ceea ce priveşte modul de soluţionare a întoarcerii executării.
Nulitatea răspunsului la expertiză este atrasă şi de faptul că experţii au depăşit limitele investirii prevăzute de art. 201 C. proc. civ.
Cu privire la acest aspect, recurenta reia motivarea de la motivul doi din recurs, inclusiv aspectele ce ţin de practica instanţei supreme. Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat înţelesul lămurit al acestuia în următoarele cazuri:
S-a constatat în mod greşit că B.C.R. Gorj nu a decontat biletele la ordin scadente în favoarea sa şi că biletele la ordin nu au fost introduse în circuitul bancar de către B.C.R., sucursala Gorj.
Se suţine că cel mai grav aspect neexaminat de expertul contabil şi care conduce la denaturarea stării de fapt constă şi în faptul că B.C.R., sucursala Gorj, în calitatea de ultim beneficiar – nu putea să „deconteze" biletele la ordin întrucât acesată operaţie poate fi efectuată numai de banca trăgătorului, ceea ce denotă lipsa culpei băncii.
S-a reţinut în mod greşit că SC R.B. SRL a derulat prin cont sume de banii ce puteau acoperi valoarea biletelor la ordin pentru că prezentarea rulajului încasărilor şi plăţilor pe total perioadă nu poate oferi decât o imagine subiectivă, neconformă cu realitatea, iar introducerea în circuitul bancar a biletelor la ordin la data scadenţei este o condiţie neceară dar nu şi suficientă pentru încasare.
Recurenta consideră că instanţa trebuia să facă o analiză punctuală pentru fiecare bilet la ordin dat fiind că, încasarea acestora nu putea fi realizată oricând, ci numai în termenele şi condiţiile prevăzute la art. 106 raportat la art. 41 din Legea nr. 58/1934.
Instanţa a aplicat greşit Legea nr. 31/1990 şi a interpretat greşit solicitarea SC B.C.R. SA de a lămuri toate aspectele cauzei prin cercetarea şi a înscrisurilor existente la B.C.R. Novaci, în calitate de bancă a tăgătorului SC R.B. SRL.
Se consideră că, în cauză nu au fost examinate înscrisurile aflate în arhiva băncii trase ce erau esenţiale în eliminarea culpei B.C.R., sucursala Gorj, respingându-se cererea de probatorii ca urmare a interpretării greşite a acestuia.
Pronunţându-se asupra tardivităţii adresării protestelor de neplată a biletelor la ordin, instanţa a încălcat competenţa altei instanţe, iar pronunţarea a fost făcută în mod global, cu încălcarea dispoziţiilor legii în materie cambială.
În susţinerea acestei critici, recurenta arată că experţii contabili au încălcat dispoziţiile din Codul Etic Naţional al Profesioniştilor Contabili pentru că, în cuprinsul raportului de expertiză (completare) se analizează efectele de comerţ, emiţând adevărate sentinţe irevocabile fără a se cunoaşte toate actele efectuate.
Cu titlu de exemplu, recurenta consideră că teoria prezentată de experţi nu putea oferi nicio lămurire pentru că, în materia constatării unei eventuale tardivităţi a dresării protestului de neplată nu este de competenţa Curţii de Apel Alba Iulia, ci judecătoriei de la locul plăţi, respectiv Judecătoroia Novaci, conform art. 61 – art. 65 din Legea nr. 58/1934, iar pe de altă parte, experţii şi instanţa puteau solicita informaţii de la registrul de proteste administrat de Judecătoria Novaci.
În considerarea motivelor expuse, recurenta solicită admiterea recursului şi casarea deciziei atacate pentru că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, interpretare ce a fost determinată şi de modul nelegal în care a dispus completarea expertizei prin desemnarea unui expert contabil în loc de unul financiar-bancar.
Desemnându-se un expert contabil, instanţa a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 201 C. proc. civ., art. 14 din OG nr. 2/2000, art. 11 din Ordinul nr. 1322/C/2000, art. 8 din Ordinul nr. 905/2004 şi art. 2 din OG nr. 68/1994, impunându-se ca – în rejudecare - expertiza să fie realizată numai de experţi care îndeplinesc condiţiile legale lămuririi împrejurările de fapt ale cauzei deduse judecăţii.
În susţinerea prezentului recurs, pârâta înţelege să mai invoce şi următoarele motive:
Decizia este nelegală pentru că instanţa a avut în vedere numai dispoziţiile art. 48 – art. 50 din Legea nr. 58/1934, ignorând dispoziţiile art. 62 – art. 63 din lege şi pct. 320-322 din Normele cadru nr. 6/1994 ale B.N.R.
Nu s-a explicat şi nu s-a analizat motivul pentru care SC W. SRL îşi însuşeşte bilanţurile aferente periodei decembrie 2002- decembrie 2003, datoriile pe care le are faţă de B.C.R. Gorj.
S-a reţinut în mod greşit că, în cauză nu există act de protest, acesta fiind redactat pe biletele la ordin examinate de expertiză.
Cu privire la virarea pretins abuzivă din contul curent al intimatei reclamante a sumelor necesare stingerii creanţelor băncii, instanţa a interpretat în mod restictiv raporturile juridice dintre părţi, limitându-se numai la clauzele cuprinse în contractele de scont.
Pe acest aspect recurenta insistă asupra incidenţei dispoziţiilor art. 982 C. civ. privind interpretarea clauzelor convenţionale unele prin altele şi asupra faptului că prin contractul de scont este probată existenţa raporturilor juridice generale de drept bancar şi a răspunderii juridice speciale de drept cambial.
Contractele de cesiune de cash-flow au fost păstrate de instanţa de fond, iar reclamanta nu a declarat apel pe aspect astfel că recurenta solicită să se constate valabilitatea contractelor principale (de scont) şi a celor accesorii (de cesiune de cash-flow).
Decizia este nelegală pentru că starea de fapt şi de drept s-a modificat esenţial ca urmare a deciziei irevocabile nr. 195 din 11 februarie 2009 a Tribunalului Vîlcea.
În faţa instanţei de recurs, recurenta a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a debitoarei B.C.R. sucursala Gorj atât în cadrul sentinţei pronunţate de prima instanţă cât şi în cadrul apelului.
În susţinere, recurenta invocă prevederile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, potrivit cu care sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi prin urmare, acestea nu au un patrimoniu propriu ceea ce ar crea dificultăţi într-o eventuală executare silită.
De asemenea, se susţine că prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 41 C. proc. civ., o entitate fără personalitate juridică nu poate avea capacitate procesuală, iar excepţia reglementată de alin. (2) al aceluiaşi articol nu este incidentă întrucât sucursalele bancare nu au organe proprii de conducere în senul vizat de legislaţia comercială.
Se mai invocă şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al B.C.R., precum şi lipsa unui mandat de reprezentare dat sucursalei.
Motivul de ordine publică invocat de recurentă este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 41 alin. (2) C. proc. civ. asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte dacă au organe proprii de conducere.
Conform prevederilor legale menţionate, acţiunea a fost soluţionată în mod just, în contradictoriu cu B.C.R., sucursala Gorj, aceasta putând sta în proces, în calitate de pârâtă.
În ceea ce priveşte situaţia creată în faţa instanţei de apel se constată că apelul a fost declarat de B.C.R. prin sucursala Gorj, iar nu în nume propriu de către sucursală.
Din actele ulterioare depuse de bancă în cursul rejudecării apelului se constată că toate cererile sunt efectuate de SC B.C.R. SA, în nume propriu, situaţie păstrată pe întreg parcursul procesului astfel că excepţia ridicată de recurentă este nefundamentată.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor invocate Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Se impune a se arăta că recurenta şi-a strucuturat motivele de recurs în două categorii:
O primă categorie, intitulată „chestiuni prealabile" vizează – în esenţă - aspecte ce ţin de pretinsa nulitate absolută a raportului de expertziă şi a completării la acesta, iar a doua categorie cuprinde critici ce vizează apecte de fond.
Ca o chestiune prealabilă analizării recursului cu care a fost investită instanţa de recurs este necesar a se arăta că vor face obiectul examinării exclusiv aspectele de nelegalitate, iar nu cele ce vizează situaţia de fapt ori aprecierea dată probelor administarate în cauză ştiut fiind că această cale de atac poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate strict şi limitativ reglementate în cuprinsul art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Critica recurentei prin care susţine atât nulitatea deciziei atacate cât şi a sentinţei întrucât se întemeiază pe un raport de expertiză nul ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 206 alin. (2) C. proc. civ. este nefondată.
Pe de o parte, pârâta nu a formulat aceste critici atunci când a uzat de calea de atac a apelului astfel că „acestea nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel motiv pentru care devin incidente prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la cele ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, cum potrivit normelor indicate, dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, pârâta nu se poate folosi de alte motive decât cele indicate în cuprinsul cererii de apel, fiindu-i interzis de a invoca – pentru prima dată, în faţa instanţei de recurs motive noi – cu excepţia celor ce vizează ordinea publică.
Deşi aparent, recurenta încearcă să aducă în discuţie un pretins motiv de nulitate a raportului de expertiză ce ar putea atrage nulitatea hotărârii ce s-a întemeiat pe un asemenea act de procedură, în realitate – din argumentele aduse în susţinere – se constată că este vorba de o simplă eroare comisă în privinţa anului în care a fost înregistrat dosarul, în sensul că în loc să se menţioneze depunerea jurământului de către experţi, în dosarul nr. 2795/COM/2003 s-a trecut, în mod eronat – dosarul nr. 2795/COM/2004.
O astfel de eroare poate fi îndreptată în condiţiile art. 281 C. proc. civ., neputând fi primită interpretarea eronată a pârâtei cu privire la aplicarea dispoziţiilor articolului menţionat.
Pe de altă parte, recurenta nu arată dacă prin eroarea produsă a suferit vreo vătămare şi în ce a constat aceasta (dat fiind că legea nu prevede cu nulitate expresă în acest caz).
Nici critica prin care se susţine nulitatea deciziei întrucât s-ar fi întemeiat pe o „completare" nulă la raportul de expertiză nu poate fi primită, în condiţiile în care experţii desemnaţi în cauză au răspuns la obiectivele stabilite de părţi şi încuviinţate de instanţă, iar instanţa nu şi-a bazat soluţia exclusiv pe concluziile acestora, ci şi pe interpretarea proprie dată prevederilor legale în materie.
Faptul că experţii au făcut referire la o serie de prevederi legale nu denotă că şi-au depăşit competenţele ori limitele investirii.
Nefondată este şi susţinerea potrivit cu care, în cauză ar fi incidente prevederile art. 27 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. raport la art. 204 C. proc. civ. pentru că unul dintre experţii desemnaţi de instanţa în dosarul de fond nr. 2795/COM/2003 (B.D.) ar fi devenit, ulterior, expert asistent al reclamantei SC W. SRL, în dosarul nr. 8094/288/2007 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.
O eventuală cerere întemeiată pe dispoziţiile menţionate ar fi putut fi valorificată eventual în dosarul ulterior şi, nicidecum în dosarul de fond nr. 2795/COM/2003 situaţie ce rezultă dintr-o logică simplă potrivit cu care nu poţi invoca faptul că expertul şi-ar fi spus părerea cu privire la o pricină din anul 2003, în anul 2007.
Pe de altă parte, aşa cum indică chiar recurenta, în situaţia în care ar considera incidente dispoziţiile Codului Etic Naţional al Profesioniştilor Contabili ori ale OG nr. 2/2000 pretinsele fapte ar putea constitui abateri disciplinare.
Pentru aceleaşi considerente, în privinţa situaţiei analizate nu se poate reţine încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Nu prezintă relevanţă nici susţinerile conform cu care convocarea părţilor de către experţi nu ar fi conţinut parafele profesionale ale acestora, ori că semnăturile de pe acestea nu le-ar aparţine experţilor desemnaţi în cauză atâta vreme cât pârâta nu poate invoca o vătămare în sensul prevederilor art. 105 C. proc. civ.
Sancţiunea unei eventuale convocări (citări) nelegale atrage nulitatea relativă care trebuie invocată la termenul imediat următor depunerii lucrării sub sancţiunea imposibilităţii invocării nulităţii ulterioare termenului ulterior stabilit şi nicidecum, nu se poate vorbi de o nulitate absolută, mai ales că scopul pentru care au fost instituite dispoziţiile art. 208 C. proc. civ. a fost atins.
Sub nici o formă, pe acest aspect, nu poate fi reţinută o încălcare a principiului contradictorialităţii şi nici existenţa erorii de fapt cu privire la obiectul litigiului nerezultând că instanţa a avut în vedere un alt obiect decât acela cu care a fost sesizată.
Nu se poate reţine nelegalitatea deciziei ce s-ar baza pe un „răspuns" nul, depus de experţi la data de 16 ianuarie 2009, în condiţiile în care, expertiza dispusă în cauză a fost una contabilă, iar experţii desemnaţi sunt experţii contabili – membrii C.E.C.C.A.R., respectându-se prevederile art. 201 C. proc. civ.
O eventuală încălcare a prevederilor art. 14 alin. (1) din OG nr. 2/2000 privind organizarea activităţi de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară poate atrage sancţiuni disciplinare conform prevederilor actului normativ indicat.
În privinţa pretinsei încălcării a prevederilor art. 11 din Ordinul nr. 1.322/C din 21 iunie 2000 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi procedura de desfăşurare a examenelor de atribuire a calităţii de expert tehnic judiciar şi de testare a specialităţilor, ale art. 8 din Ordinul nr. 905 din 28 decembrie 2004 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea examenului în vederea atribuirii calităţii de expert tehnic extrajudiciar şi ale art. 2 din OG nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expert contabil şi a contabililor autorizaţi se constată că acestea nu au relevanţă şi nici legătură cu cauza dedusă judecăţii, întrucât instanţa nu a fost sesizată cu privire la analizarea modului în care au fost atestaţi experţii desemnaţi.
Nu se poate reţine nulitatea „răspunsului" pe motivul că, începând de la data de 11 februarie 2009, data pronunţării deciziei irevocabile nr. 195, pronunţată de Tribunalul Vîlcea, în dosarul nr. 8096/288/2007, s-ar fi schimbat starea de fapt şi de drept din prezenta cauză, în contextul în care recurenta tinde la schimbarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa apelului.
De altfel, în susţinerea acestei critici recurenta a reluat argumentele folosite în cadrul motivului 2 de recurs la care deja s-a răspuns,fiind valabile aceleaşi argumente.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. ce se referă la interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi la schimbarea înţelesului greşit şi lămurit al acestuia se constată că nu se indică nici actul juridic şi nici în ce a constat interpretarea eronată, făcându-se referire doar la pretinse aspecte neexaminate de expertul contabil care ar fi avut drept consecinţă denaturarea stării de fapt.
De asemenea, se readuc în discuţie aspecte de fapt pretins eronate, precum şi faptul că s-ar fi interpretat greşit solicitarea sa de a fi analizate înscrisurile existente la B.C.R. Novaci, în calitate de bancă a trăgătorului ce nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, în raport de prevederile art. 304 C. proc. civ., nereprezentând în sine motive de nelegalitate a deciziei atacate.
Raportat la obiectul acţiunii deduse judecăţii nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ. mai ales, în contextul în care recurenta reiterează, în susţinerea acestei critici, încălcarea dispoziţiilor Codului Etic de către experţi desemnaţi în cauză.
Nu se poate reţine nici încălcarea ori ignorarea prevederilor Legii nr. 58/1934 (art. 63) întrucât, aşa cum s-a arătat instanţa nu a fost sesizată cu o acţiune cambială şi nici nu o opoziţie la somaţia de executare.
Pentru considerentele expuse anterior, cu prilejul analizării celorlalte motive de recurs, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 11 din ordinul nr. 1-322 /C din 21 iunie 2000, art. 8 din Ordinul nr. 905/2004 şi nici art. 2 din OG nr. 65/1994.
În privinţa criticilor invocate la pct. 5, Înalta Curte constată următoarele:
- Susţinerea pârâtei prin care Decizia atacată ar fi nelegală întrucât instanţa a ignorat prevederile art. 62 – art. 63 din Legea nr. 58/1934 este nefundamentată deoarece acestea nu au aplicabilitate în cauză, fiind specifice opoziţiei la executare, respectiv proceselor cambiale pornite, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de opoziţie la somaţia de executare, iar nu acţiunii deduse judecăţii prin care s-a urmărit stabilirea existenţei şi întinderii prejudiciului rezultat din reţinerea valorii biletelor la ordin din cash-flow-ul reclamantei.
- Nu poate fi luată în considerare nici pretinsa nelegalitate întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru neanalizarea şi lipsa oricărei explicaţi a motivului pentru care reclamanta şi-ar fi însuşit bilanţurile aferente perioadei decembrie 2002- decembrie 2003 neconstituind un veritabil motiv de nelegalitate în sensul prevederilor art. 304 C. proc. civ.
- Deşi recurenta critică că s-ar fi reţinut în mod greşit – prin completarea la raportul de expertiză – şi prin decizie că, în cauză nu există act de protest, aduce în discuţie aceleaşi argumente folosite şi în dezvoltarea motivelor de recurs anterioare, fiind valabile considerentele expuse anterior în analizarea acestora.
- Instanţa apelului nu a interpretat restrictiv raporturile juridice dintre părţi şi a luat în considerare atât cauzele convenţiilor derulate între acestea, cu respectarea art. 982 C. civ., precum şi prevederile legale incidente în cauză.
Astfel, s-au analizat coroborat şi unele prin clauzele contractelor de scont şi cele ale contractului de cash-flow, dar şi cele ale Convenţiei cadru din data de 7 martie 2002.
În mod corect s-a reţinut că protestul făcut pe cele 14 bilete la ordin, la data de 8 mai 2003, fiind ulterior datei scadenţei este tardiv întrucât nu s-a făcut în cele două zile lucrătoare ulterioare datei scadenţei conform art. 49 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, dându-se eficienţă şi prevederilor Convenţiei cadru, precum şi condiţiilor prevăzute în normele cadru ale B.N.R. nr. 6/1994.
De asemenea, în mod just s-a stabilit că –raportat la prevederile art. 8 şi 9 din cele două contracte de scont coroborate cu dispoziţiile art. 2 şi art. 3 din contractele de cash-flow – acţiunea în regres a băncii, pornită împotriva reclamantei, nu a fost justificată în condiţiile în care nu au fost respectate mai întâi celelalte proceduri privind refuzul de plată şi acţiunea de protest, proceduri pe care pârâta nu le-a respectat.
În fine, nu se poate reţine susţinerea recurentei cu privire la faptul că prin Decizia nr. 195/11 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Vîlcea, s-ar fi modificat esenţial starea de fapt şi de drept din prezenta cauză,în condiţiile în care prin aceasta s-au anulat doar dispoziţiile referitoare la întoarcerea executări, impunându-se soluţionarea în contradictoriu cu terţul adjudecatar, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei nr. 4151 din 3 iulie 2008 şi ale încheierii din 2 octombrie 2008 cu privire la anularea executării silite imobiliare pornite de B.C.R. împotriva debitoarei SC W. SRL.
Decizia invocată nu este de natură a limita s-au înlătura dispoziţiile deciziei de casare pronunţată de instanţa supremă şi în baza căreia s-a procedat la rejudecarea cauzei ce s-a finalizat prin Decizia ce face obiectul prezentului recurs.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Decizia atacată este legală motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul pârâtei, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei SC B.C.R. SA Bucureşti, sucursala Gorj.
Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B.C.R. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 22 A din 13 martie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1355/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1403/2010. Comercial → |
|---|
