ICCJ. Decizia nr. 1410/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1410/2010
Dosar nr. 1402/101/2009
Şedinţa publică din 27 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 729 din 8 iulie 2009, Tribunalul Mehedinţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.M.M., împotriva pârâtei SC C. SRL pe care a obligat-o să plătească: suma de 14.535 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 1 februarie 2006 - 30 iunie 2009, suma de 355 lei lunar începând cu 1 iulie 2009 şi suma de 1.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanţa a reţinut că, prin încheierea de şedinţă din data de 15 aprilie 2009, instanţa a respins excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea pricinii, considerând că aceasta este de natură comercială, competenţa fiind atrasă de capătul principal al acţiunii care constă într-o obligaţie de a face (în principal, obligarea pârâtei la ridicarea cablurilor de fibră optică ce traversa terenul proprietate particulară sau autorizarea reclamantului la demolarea acestora pe cheltuiala pârâtei, iar – în subsidiar – obligarea la plata unei sume de bani cu titlu de chirie lunară pentru suprafaţa de teren ocupată de cabluri, precum şi la plata prejudiciilor suferite).
Pe fondul cauzei, s-a avut în vedere că pârâta a instalat un cablu pe terenul proprietatea reclamantului, fără a avea consimţământul acestuia, aducând prin aceasta atingere prerogativelor dreptului de proprietate.
De asemenea, s-a mai reţinut că prin OG nr. 43/1997 s-a reglementat că zona de siguranţă este reprezentată de suprafaţa de teren destinată exclusiv pentru semnalizarea rutieră sau alte scopuri legate de întreţinerea şi exploatarea drumului, zonă ce se extinde până la 1,50 m de la marginea exterioară a şantierului, în ipoteza unui drum situat la nivelul terenului. Şi că potrivit aceluiaşi act normativ, zonele de protecţie sunt cuprinse între marginile exterioare ale zonelor de siguranţă şi marginile zonei drumului, iar din probe a rezultat că pârâta a amplasat cablul în zona de protecţie.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 203 din 15 octombrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială.
În considerentele deciziei s-a reţinut că excepţiile necompetenţei materiale, prematurităţii acţiunii şi netimbrării sunt nefondate.
Cu privire la excepţia de necompetenţă materială a instanţei comerciale s-a dat eficienţă prevederilor art. 4 C. com. ce instituie o prezumţie relativă de comercialitate pentru toate obligaţiile comerciantului, indiferent de izvorul lor, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă chiar din acţiune.
S-a considerat că fapta pârâtei de amplasare a unor cabluri de fibră optică reprezintă o obligaţie de comerţ, legată de fondul de comerţ ceea ce atrage competenţa instanţei comerciale conform art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
S-a mai reţinut că procedura concilierii prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. a fost realizată, la dosarul cauzei, existând corespondenţa purtată între reclamant şi pârâtă, iar cu privire la excepţia netimbrării - la valoare - a petitului privind obligarea la contravaloarea folosinţei terenului se verifică, motiv pentru care s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 983,10 lei taxă judiciară de timbru – conform art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 – şi la 5 lei timbru judiciar – conform art. 3 din OG nr. 32/1995.
Pe fond, curtea a apreciat că apelul pârâtei este nefondat, şi că dispoziţiile art. 16 alin. (2), art. 17 alin. (2) şi art. 14 din OG nr. 43/1997 aduc doar limitări legale dreptului de proprietate al reclamantei şi vizează raporturile reclamantului cu unitatea administrativ teritorială care administrează drumurile.
S-a mai statuat că pârâta este obligată să respecte dreptul de proprietate al reclamantei cu toate atributele sale: uzus, fructus şi abusus.
Împotriva deciziei, pârâta SC C. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. raportat la art. 1 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 7201 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta arată următoarele:
Decizia atacată conţine motive contradictorii cu privire la soluţiile date excepţiilor de necompetenţă materială şi prematurităţii cererii de chemare în judecată.
Recurenta consideră că nu puteau fi respinse ambele excepţii, întrucât ele se resping reciproc.
Astfel, excepţia necompetenţei materiale – fiind de ordine publică – impunea a se verifica dacă instanţa de fond avea sau nu competenţă materială, indiferent de natura civilă sau comercială a litigiului, putându-se constata competenţa tribunalului – în primă instanţă – doar dacă obiectul este neevaluabil în bani sau dacă valoarea obiectului cererii este de peste 100.000 lei.
Recurenta susţine că, pe logica instanţei de apel, dacă litigiul este evaluabil în bani, competenţa materială ar aparţine judecătoriei şi nu tribunalului.
De asemenea, se arată că între părţi nu a intervenit niciun raport comercial, iar faptul că pârâta este o societate comercială nu atrage competenţa instanţei comerciale, natura litigiului fiind una eminamente civilă ce vizează o pretinsă lezare a atributelor dreptului de proprietate.
- Cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 112 C. proc. civ., recurenta susţine că a invocat „excepţia lipsei motivării în drept a acţiunii reclamantei, aceasta invocând la modul generic prevederile OUG nr. 79/2002, ceea ce nu echivalează cu o motivare în drept conform art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
- Capătul de cerere ce a fost admis nu a fost timbrat la valoare (acţiunea fiind timbrată la instanţa de fond cu 19 lei) şi, deşi în apel s-a stabilit că taxa judiciară de timbru este în cuantum de 513 lei, instanţa nu a dispus ca reclamanta să timbreze corespunzător acţiunea, o asemenea menţiune neregăsindu-se în dispozitivul deciziei atacate.
- Pe fondul cauzei, recurenta consideră că nu i s-a cauzat niciun prejudiciu reclamantei, întrucât suprafaţa de teren poate fi folosită, invocând totodată şi prevederile art. 14 art. 16 alin. (2) şi art. 17 alin. (2) din OG nr. 43/1997, concluzionând că prin lucrările efectuate nu s-a cauzat un prejudiciu reclamantei.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
- În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine existenţa considerentelor contradictorii cu privire la soluţiile date excepţiilor necompetenţei materiale a tribunalului – Secţia comercială în soluţionarea cererii şi prematurităţii acesteia.
Se constată că obiectul acţiunii deschise judecăţii constă într-o obligaţie de a face, respectiv de ridicare a unor cabluri de fibră optică amplasate pe terenul reclamantei sau autorizarea acesteia la efectuarea acestei operaţiuni pe cheltuiala pârâtei, iar în subsidiar – în situaţia imposibilităţii ridicării cablurilor - obligarea la plata unei chirii lunare pentru suprafaţa de teren ocupată şi a despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate.
Cu privire la excepţia necompetenţei materiale s-a reţinut că litigiul este de natură comercială, în raport de prevederile art. 4 C. com. ce instituie o prezumţie relativă de comercialitate pentru toate obligaţiile comerciantului, precum şi în raport de dispoziţiile art. 3 C. com., apreciindu-se incidenţa prevederile art. 2 pct. 1 lit. a), respectiv că – în primă instanţă – competenţa materială aparţine tribunalului.
Soluţia dată excepţiei prematurităţii acţiunii s-a fundamentat pe constatarea îndeplinirii procedurii concilierii prevăzută de art. 7201 C. proc. civ.
Faţă de această situaţie, criticile recurentei apar ca fiind fondate întrucât în condiţiile în care litigiul a fost calificat ca fiind de natură comercială, instanţa de apel avea obligaţia de a lămuri ce ipoteză din cele două reglementate de art. 2 pct. 1 lit. a) a avut în vedere la stabilirea competenţei materiale a tribunalului în primă instanţă, aceea că litigiul are caracter patrimonial, iar valoarea lui este de peste 100.000 lei sau aceea că nu este patrimonial şi nu poate fi evaluabil.
Din modul de redactare s-ar deduce că instanţa s-a oprit asupra caracterului nepatrimonial al litigiului însă, observând considerentele avute în vedere la soluţionarea excepţiei prematurităţii acţiunii, acestea vin în contradicţie cu cele reţinute anterior, întrucât este cunoscut faptul că prevederile art. 7201 C. proc. civ. capătă aplicabilitate doar în cazul proceselor şi cererilor – în materie comercială – evaluabile în bani.
Raportat la petitul principal al acţiunii deduse judecăţii, instanţa avea a stabili în mod clar caracterul patrimonial sau nepatrimonial al cererii reclamantului astfel încât să poată stabili instanţa competentă material în soluţionarea cauzei.
De asemenea, considerentele ce vizează stabilirea naturii comerciale a litigiului vin în contradicţie cu rezolvarea dată excepţiei de necompetenţă materială, în contextul în care comercialitatea este analizată doar faţă de petitul secundar al acţiunii, făcându-se abstracţie de petitul principal ce are ca obiect obligaţia de a face.
Atâta timp cât, instanţa apelului nu a analizat aspecte esenţiale ale cauzei, necesare în stabilirea competenţei materiale, iar considerentele deciziei sunt contradictorii cu dezlegările date excepţiilor evocate, instanţa de recurs nu poate să exercite controlul judiciar, aşa încât, în considerarea celor arătate, Înalta Curte consideră că se impune casarea deciziei atacate astfel încât instanţa apelului să lămurească toate aspectele expuse anterior ce ţin de natura şi caracterul litigiului, implicit a instanţei competente material, situaţie ce face de prisos analizarea celorlalte motive de recurs dar, care vor fi avute în vedere, în rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC C. SRL Sfântu Gheorghe împotriva deciziei nr. 203 din 15 octombrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1408/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1411/2010. Comercial → |
|---|
