ICCJ. Decizia nr. 1411/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1411/2010
Dosar nr. 2005/3/200.
Şedinţa publică din 27 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3853 din 9 martie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA Bucureşti împotriva pârâtei SC N. SA, acţiune prin care s-a solicitat plata sumei de 10.226,69 lei aferentă folosinţei a două spaţii comerciale - Centrul 27 şi Centrul 66 - situate în Bucureşti, sector 5.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că reclamanta a fost - pentru anul 2007 - titulara dreptului, dar şi a obligaţiei de a administra cele două spaţii comerciale în numele Municipiului Bucureşti şi că pârâta a ocupat cele două spaţii în baza unor contracte de închiriere, denunţate de către reclamantă, pârâta continuând să ocupe imobilele.
S-a constatat că, pentru durata de după denunţarea contractelor de închiriere, pârâta datorează contravaloarea lipsei de folosinţă însă reclamanta nu a făcut nicio dovadă în acest sens.
Apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei a fost anulat ca netimbrat prin Decizia nr. 421 din 22 octombrie 2009 dată de curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, care a reţinut că apelanta nu s-a conformat prevederilor Legii nr. 146/1997 de a achita taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar, deşi i s-a pus în vedere îndeplinirea acestei obligaţii cât şi cuantumul taxelor datorate.
De asemenea instanţa de apel a înlăturat apărările reclamantei întemeiate pe existenţa unui contract de mandat între Municipiul Bucureşti şi societatea SC C. SA ceea ce ar atrage consecinţa beneficiului scutirii de la plata taxelor judiciare, în considerarea caracterului de venituri publice al despăgubirilor şi de instituţie publică a Municipiului Bucureşti (art. 17 din Legea nr. 146/1997).
S-a apreciat că, raportat la contractul numit „de prestări servicii" nr. 1455 din 24 iulie 2000 şi la actele adiţionale la acesta nu se poate deduce că, în îndeplinirea obligaţiei de încasare a chiriei, beneficiarul proprietar l-ar fi împuternicit pe beneficiarul serviciului să trateze afacerea pe seama şi pe socoteala sa, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 374 şi urm. C. com., care reglementează mandatul.
Apreciindu-se că litigiul se poartă între reclamantă - în calitate de comisionar şi pretinsul debitor al despăgubirilor, constând în chirie şi contravaloarea lipsei de folosinţă s-a statuat că, în cauză, nu au aplicabilitate dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 146/1997.
Împotriva deciziei, reclamanta SC C. SA a declarat recurs prin care a invocat motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs, se susţin următoarele critici:
- Din interpretarea gramaticală a art. 17 din Legea nr. 146/1997, recurenta consideră că legiuitorul a înţeles să scutească de la plata taxei judiciare de timbru anumite instituţii, iar pe de altă parte scutirea să fie aplicată caracterului venitului solicitat, rezultând că legea scuteşte de plata taxei judiciare de timbru orice instituţie care colectează venituri publice, indiferent de forma în care acţionează instituţia, direct, prin mandatar sau comisionar.
- Scutirea de la plata taxei de timbru este dată de caracterul contractului de prestări servicii, în sensul în care acesta este unul nenumit.
Recurenta consideră că raportat la dispoziţiile art. 969 coroborat cu art. 977 şi urm. C. civ., instanţa de apel a interpretat greşit contractul, faptul că acesta s-ar supune regulilor comisionului întrucât folosirea cuvântului „comision" în art. 27 nu trebuie privită separat de restul clauzelor contractuale, care trebuie interpretate unele prin altele.
Se susţine că prin art. 11 din contract a fost mandatată să „execute operaţiuni de evaluare şi vânzare a locuinţelor conform Decretului-lege nr. 61/1990 şi Legii nr. 112/1995, operaţiuni efectuate în numele şi pe seama Municipiului Bucureşti - adică a statului – iar prin art. 13 din contract (astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. 4 din 18 martie 2004) s-a stipulat că reclamanta „reprezintă şi susţine în faţa instanţei judecătoreşti de orice grad interesele municipalităţii", ceea ce denotă caracterul de mandat al contractului.
De asemenea, se arată că prin voinţa legiuitorului, contractul are un caracter de mandat conform art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, obligându-se să depună la dosar un înscris prin care va arata natura contractului împreună cu contractantul.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefundat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997, sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile şi acţiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaţilor, Preşedintele României, Guvernul României, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public şi de Ministerul Finanţelor, indiferent de obiectul acestora, precum şi de cele formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice.
Din interpretarea prevederilor menţionate rezultă că beneficiază de scutirea de taxa judiciară de timbru instituţiile enumerate limitativ, indiferent de obiectul cererilor ori acţiunilor adresate în justiţie, precum şi alte instituţii publice - pentru cererile şi acţiunile ce au ca obiect venituri publice.
În acest din urmă caz, legea cere îndeplinirea cumulativă a două condiţii şi anume: titularul cererii, acţiunii ori al căi de atac să fie o instituţie publică de natură de venit public al obiectului cererii.
În cauza dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii chiriei şi lipsei de folosinţă pentru două spaţii comerciale în calitate de titular al dreptului de administrare al acestora, invocând ca temei mai multe contracte de închiriere.
Susţinând că beneficiază de prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997, reclamanta s-a prevalat de prevederile contractului de prestări servicii nr. 1455 din 24 iulie 2000 şi al actelor adiţionale la acesta, contract încheiat cu Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar, apreciind că actul menţionat are natura unui mandat, în contextul în care - din actul adiţional nr. 4 din 18 martie 2004 - rezultă că toate acţiunile sale sunt făcute în numele şi pe seama municipalităţii.
Susţinerea recurentei-reclamante este eronată întrucât din clauzele contractului nu rezultă că, în îndeplinirea obligaţiei de încasare a chiriei, beneficiarul l-ar fi împuternicit pe prestator să trateze afacerea pe seama şi pe socoteala sa astfel încât să poată fi atrasă incidenţa prevederilor art. 374 şi urm. C. com.
Din clauzele convenite de părţi nu rezultă a fi îndeplinită condiţia ca prestatorul să acţioneze „şi pe seama beneficiarului, în condiţiile în care reclamanta intră în relaţie nemijlocită cu debitorii (în baza contractului încheiat cu aceştia), tratând afaceri în nume propriu dar pe socoteala beneficiarului.
Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiţia calităţii de instituţie publică cerută de art. 17 din Legea nr. 146/1997, din moment ce reclamanta stă în proces în nume propriu, iar nu în calitate de mandatar al instituţiei publice.
Aşa cum, corect a reţinut şi instanţa apelului - indiferent de natura atribuită contractului de prestări de servicii, atât timp cât reclamanta a acţionat în justiţie, în nume propriu, iar nu ca reprezentant al instituţiei publice, nu poate beneficia de prevederile art. 17 în sensul scutirii de la plata taxelor de timbru.
Pentru aceste considerente, faţă de refuzul de a timbra al reclamantei, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi ale art. 9 alin. (2) din OG nr. 32/1995, sancţionând cererea de apel cu anularea ei ca netimbrată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 421 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1410/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1415/2010. Comercial → |
|---|
