ICCJ. Decizia nr. 1437/2010. Comercial
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1437/2010
Dosar nr. 23449/3/200.
Şedinţa publică din 28 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Reclamanta SC C.M. SRL BUCUREŞTI prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor C.S., S.C. şi C.O. să permită accesul reprezentantelor SC C.M. SRL în spaţiul închiriat situate în Bucureşti, sector 3 şi la plata unei sume de 10 dolari SUA pe zi (în echivalentul de 24,3 lei) reprezentând despăgubiri calculate pentru perioada cuprinsă între luna octombrie 2006 şi data la care se va pronunţa hotărârea judecătorească.
La termenul de la 30 mai 2007 reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat 1) obligarea pârâtelor să permită accesul reprezentanţilor reclamantei în spaţiul închiriat de la pârâţi în Bucureşti, sector 3, pentru efectuarea lucrărilor curente şi de întreţinere la cele două panouri aflate în proprietatea sa de pe terenul închiriat; 2) obligarea pârâtelor la plata de daune interese compensatorii pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă în cuantum de 10 dolari SUA/lună pentru fiecare panou adică în total 20 dolari SUA pentru fiecare lună în care nu s-a permis accesul pe terenul închiriat - din luna octombrie 2006 până în luna aprilie 2007, adică 180 dolari SUA la cursul BNR al zilei în care s-a precizat acţiunea (2,42 lei) suma totală fiind de 435,6 lei, calculată în baza art. 3.1.2. titlul II din contractul părţilor; 3) obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii de 100 lei pentru fiecare zi de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunţa, până la executarea efectivă a acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 5035 pronunţată la 30 mai 2007 în dosarul nr. 5896/301/2007 Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti (secţia comercială) reţinând natura comercială a litigiului în raport cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., art. 4, art. 7 şi art. 57 C. com.
Prin cererea reconvenţională formulată în cauză la 25 octombrie 2007 pârâţii au solicitat să se dispună, în baza art. 110 C. proc. civ., ca de la data de 11 ianuarie 2008 reclamanta-pârâtă să fie evacuată din imobilul din Bucureşti, sector 3, întrucât la acea dată contractul încetează de drept.
Prin sentinţa comercială nr. 234 pronunţată la 10 ianuarie 2008 în dosarul nr. 23449/3/2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea reclamantei, obligând pârâţii să permită accesul reprezentanţilor reclamantei în spaţiul închiriat în Bucureşti, sector 3, la plata sumei de 20 dolari SUA în echivalentul în lei la cursul oficial al BNR din data plăţii, reprezentând daune interese pe perioada octombrie 2006 - aprilie 2007 şi la plata de daune cominatorii pe zi de întârziere în cuantum de 100 lei de la data rămânerii definitive a hotărârii până la executarea efectivă a acesteia, respectiv data pronunţării conform angajamentului părţilor. De asemenea, tribunalul a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată şi a obligat pârâţii la plata sumei de 49,6 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că între societatea reclamantă şi pârâta C.S. s-a încheiat contractul de locaţiune nr. 1475 din 01 ianuarie 2005 pentru suprafaţa de 6 m/panou din terenul situat la adresa menţionată, în vederea amplasării a două panouri publicitare. Contractul a fost înregistrat sub nr. 160959/2005 la Administraţia Financiară Sector 3, fiind menţionaţi şi ceilalţi doi proprietari ai terenului, pârâţii S.C. şi C.O. Potrivit contractului, locatorul se obligă să permită accesul în spaţiile închiriate persoanelor autorizate din cadrul societăţii reclamante ori de câte ori va fi necesar pentru întreţinerea, decorarea panourilor publicitare. Contractul a fost încheiat de C.S., operând prezumţia că a existat şi acordul tacit al celorlalţi doi coproprietari, aceştia necontestând actul de administrare respectiv şi având obligaţia de a respecta locaţiunea, cum de altfel a şi recunoscut pârâtul C.O. Prin clauza prevăzută la art. 3.1.2. din contract s-a prevăzut ca în cazul în care locatorul refuză accesul reclamantei, datorează penalităţi în cuantumul prevăzut pentru chiria lunară, prin urmare se datorează cu acest titlu suma de 435,6 lei pentru perioada octombrie 2006 - aprilie 2007. Apărarea pârâtului C.O. în sensul că nu se opune accesului reclamantei nu poate fi reţinută, fiind aplicabile prevederile art. 275 C. proc. civ. întrucât în materie comercială debitorul este de drept în întârziere.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. se aplică în cazul în care reclamanta îşi majorează ori micşorează câtimea obiectului cererii dar nu pentru modificarea acestuia, cum a solicitat reclamantul referitor la beneficiul nerealizat.
Fiind vorba despre o obligaţie de a face potrivit art. 1073 C. civ., pârâţii au fost obligaţi la daune cominatorii în cuantumul şi pe perioada solicitată.
Cererea reconvenţională a pârâţilor, de evacuare a reclamantei pe motiv că prin contractul modificator nr. 160959/2005 termenul închirierii a fost de 3 ani nu a fost primită deoarece la data pronunţări hotărârii reclamanta deţinea spaţiul cu titlu legal.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 181 din 3 aprilie 2008 a admis apelul pârâţilor C.S., S.C. şi C.O., a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea principală ca nefondată, a admis cererea reconvenţională şi a dispus evacuarea reclamantei din imobilul situat în Bucureşti, sector 3.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut referitor la contractul de închiriere întocmit la 15 ianuarie 2005 şi înregistrat la administraţia financiară teritorială sub nr. 160959 din 26 ianuarie 2005 că reclamanta nu a fost în măsură să administreze în cauză o dovadă în sensul că acest contract de închiriere nu constituie un nou contract sau o modificare a contractului de închiriere nr. 1475 din 01 ianuarie 2005, ci că reprezintă doar un extras al contractului iniţial, sub forma unui contract tip. În lipsa unor astfel de dovezi, chiar dacă contractul înregistrat la administraţia financiară nu poate fi apreciat drept un contract nou de închiriere, a fost reţinut, drept un act distinct de contractul iniţial, din moment ce a fost încheiat la o altă dată, cuprinzând, cu respectarea cerinţelor art. 7.1 din contract, o clauză expres modificatoare a acestuia, în sensul reducerii duratei contractului de închiriere de la 5 la 3 ani, începând cu 10 octombrie 2005 până la 10 ianuarie 2008.
Astfel că, durata contractului de locaţiune astfel cum a fost modificat s-a încheiat în ziua pronunţării sentinţei apelate, 10 ianuarie 2008, iar în raport cu momentul judecăţii apelului, având în vedere caracterul devolutiv al acestei căi de atac, s-a reţinut că locaţiunea deja a încetat de plin drept prin ajungerea la termen, potrivit art. 1436 alin. (1) C. civ.
In raport cu expirarea duratei locaţiunii instanţa a reţinut că nu se justifică respingerea ci admiterea cererii reconvenţionale în sensul dispunerii evacuării reclamantei din imobilul respectiv, a cărei deţinere nu mai poate fi susţinută de reclamantă în baza unui titlu în vigoare.
Pârâţii au invocat în mod îndreptăţit drept temei juridic dispoziţiile legale menţionate, la data formulării cererii reconvenţionale, susţinerile formulate în sens contrar ale intimatei-reclamante neputând fi reţinute în condiţiile în care obiectul de reglementare al art. 1431 C. civ. vizează un alt aspect decât cel în discuţie.
Mai mult, eventuala indicare greşită în cerere a temeiului juridic nu poate atrage respingerea cererii respective şi nici invocarea fraudei la lege şi, de altfel, în contextul judecării apelului şi al expirării duratei contractului de închiriere, dreptul la acţiunea în evacuare pentru lipsă de titlu deja este născut.
Pârâţii aveau obligaţia, în baza contractului de închiriere, să permită accesul reprezentanţilor reclamantei pe terenul închiriat, obligaţie care în condiţiile ajungerii la termen a locaţiunii nu se mai menţine.
Actul pretins, opunerea pârâtelor, nu constituie în sine un fapt negativ ci pozitiv, care putea şi trebuia să fie probat de către partea care îl susţine, în raport cu art. 1169 C. civ., invocarea unei prezumţii în sens contrar fiind întrutotul neîntemeiată.
Mai mult, nu s-a reţinut nici că la judecata în primă instanţă vreunul dintre pârâţi ar fi recunoscut că s-ar fi opus vreodată accesului reclamantei, ci dimpotrivă, insinuarea intimatei în sens contrar nefiind justificată.
Contractul de închiriere prevedea acordarea de daune interese reclamantei în cazul neîndeplinirii obligaţiei asumate de pârâţi în sensul de a permite accesul reclamantei, dar în cauză nu s-a dovedit, după cum s-a arătat, că în fapt ar fi intervenit o astfel de neîndeplinire culpabilă a obligaţiei din partea pârâtelor. Faptul că pârâtul C.O. s-a oferit să achite suma pretinsă cu titlu de daune-interese compensatorii nu poate fi reţinut drept o recunoaştere a temeiniciei acestui capăt de cerere, oferta respectivă intervenind în contextul propunerii de soluţionare a litigiului cale amiabilă, tranzacţia în acest sens nerealizându-se din cauza dezacordului reclamantei.
De asemenea, şi capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata de daune cominatorii trebuie considerat a fi fost admis în mod neîntemeiat. Aceasta nu numai în raport cu încetarea de drept, la momentul actual contractului de închiriere, ci având în vedere că în condiţiile în care fusese admis şi primul capăt de cerere din acţiunea principală, împotriva eventualelor opuneri a pârâţilor la accesul reclamantei aceasta poate cere executarea silită.
În plus, prin aceeaşi dispoziţie a sentinţei s-a prevăzut calcularea daunelor cominatorii şi până „la data pronunţării conform angajamentului pârâţilor" deşi nu a fost vorba de nici un angajament şi nu se precizează ce pronunţare se are în vedere.
Împotriva acestei decizii reclamanta SC C.M. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea pct. 3 al art. 304 C. proc. civ., recurenta, a susţinut că instanţa de apel prin hotărârea atacată a respins cererea principală şi a admis în mod netemeinic şi nelegal cererea reconvenţională cu nerespectarea prevederilor legale imperative referitoare la competenţa instanţei de judecată. Astfel, susţine recurenta, instanţa de apel a admis cererea reconvenţională deşi aceasta fusese depusă tardiv, cu mult după prima zi de înfăţişare din data de 30 mai 2007.
Totodată susţine recurenta, instanţa de apel a aplicat greşit legea deoarece a reţinut în mod greşit situaţia de fapt şi normele aplicabile în sensul că susţinerile privind contractul încheiat la data de 15 ianuarie 2005 nu sunt dovedite, aceste susţineri fiind în realitate dovedite prin anumite prevederi legale coroborate cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Recursul reclamantei este nefondat.
Potrivit art. 304 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Motivul invocat de recurentă privitor la competenţa instanţei de a judeca cererea reconvenţională este nefondat.
Astfel la data de 30 mai 2007 Judecătoria Sectorului 3 nu putea soluţiona cererea reconvenţională atâta timp cât instanţa era necompetentă cu soluţionarea cererii principale, conform art. 17 C. proc. civ. care reglementează principiul accesorialităţii sub aspectul competenţei.
Cât priveşte susţinerea conform căreia prima zi de înfăţişare la Tribunalul Bucureşti era 20 septembrie 2007 nici această susţinere nu este întemeiată, astfel că potrivit dispoziţiilor art. 134 C. proc. civ. „este socotită prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii". Întrucât, la termenul din 20 septembrie 2007 pârâţii au solicitat acordarea unui nou termen pentru pregătirea apărării, împrejurare faţă de care la acest termen nu poate fi considerat prima zi în care părţile puteau pune concluzii.
În ceea ce priveşte criticile subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9, se constată că acestea vizează în general situaţii de fapt care nu pot forma obiectul de analiză în această fază procesuală.
Din acest amalgam de critici poate fi desprinsă una ce vizează nelegalitatea deciziei recurate şi anume cea referitoare la pretinsa confuzie pe care instanţa de apel o face între acţiunea în predarea unui imobil şi evacuare.
Examinând această critică, Înalta Curte reţine că aceasta este nefondată, prin raportare la obiectul cererii şi la temeiurile de drept invocate, calificarea dată de instanţa de control judiciar fiind în mod judicios stabilită, aceea de acţiune în evacuare şi în raport de natura convenţiei dintre părţi - contract de locaţiune – căreia îi este proprie o atare sancţiune.
Nici susţinerile referitoare la daunele interese şi cominatorii nu pot fi reţinute spre analiză întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ce nu pot face obiectul analizei în recurs.
Astfel fiind în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.M. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 181 din 3 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2010.
← ICCJ. Decizia nr. 1435/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1439/2010. Comercial → |
---|