ICCJ. Decizia nr. 1606/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1606/2010
Dosar nr. 4237/45/2005
Şedinţa publică de la 7 mai 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Reclamanta din prezenta cauză SC S. SA a fost înfiinţează prin H.G. nr. 1040/1990 în baza Legii nr. 15/1990, prin reorganizarea fostei I.C.R.P.M.C. (I.C.R.M. – Iaşi).
1. La data de 8 iunie 2000, administratorii S.L.V. şi I.V. au solicitat F.P.S., acţionar majoritar ce deţinea o cotă de 78,50 % din capitalul social al societăţii, aprobarea divizării societăţii prin desprinderea unei părţi din patrimoniul societăţii şi înfiinţarea unei noi societăţi, cu motivarea că societatea întâmpină dificultăţi în desfacerea produselor şi înregistrează datorii mari la buget, iar cele trei încercări de privatizare, derulate în perioada 1990 – 2000 nu s-au putut finaliza.
În baza studiului de fezabilitate şi a bilanţului de divizare întocmite pentru a susţine operaţiunea de divizare, F.P.S. prin nota nr. 1098 din 3 iulie 2000 aprobă de principiu divizarea, în vederea întocmirii proiectului de divizare, apreciind că prin această operaţiune s-ar împărţi în mod proporţional şi datoriile societăţii aşa încât, pachetul de acţiuni deţinut de stat ar deveni mai atractiv.
2. Prin hotărârile adunării generale extraordinare ale acţionarilor societăţii din data de 25 noiembrie 2000, nr. 71, 72 şi 73 se aprobă divizarea societăţii conform proiectului de divizare (M. Of. nr. 3464/23.10.2000), precum şi actul constitutiv al noii societăţi SC V. SA desprinse din societatea divizată.
3. Prin ordinul nr. 77 din 10 septembrie 2002 A.P.A.P.S. (actualmente A.V.A.S.) instituie procedura de administrare specială a societăţii S. SA Iaşi începând cu data de 23 august 2002, îl desemnează ca mandatar – administrator special pe dl. S.M. prin contractul de mandat nr. DAS/90 (3 octombrie 2002) şi în aplicare art. 183 pct. 2 lit. e) şi f) din H.G. nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 şi a Legii nr. 137/2002 dispune ca mandatarul, administratorul special, să introducă la Tribunalul Iaşi, secţia comercială, acţiunea în anularea A.G.E.A. a SC S. SA Iaşi din data de 25 noiembrie 2000 şi a actelor subsecvente.
4. În acest context factural şi legal, reclamanta SC S. SA prin administratorul special a formulat la data de 22 octombrie 2002, acţiunea în anularea hotărârilor A.G.E.A., nr. 71, 72 şi 73 din data de 25 noiembrie 2000 şi a tuturor actelor subsecvente cu consecinţa anulării operaţiunii de divizare a societăţii reclamante şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv refacerea patrimoniului societăţii şi radierea din registrul comerţului a SC V. SA.
5. Într-un prim ciclu procesual derulat în cauză, acţiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâţii SC V. SA, SC R. SRL, I.V., P.I., L.V. şi A.V.A.S. a fost admisă dispunându-se anularea hotărârilor nr. 71, 72, 73 adoptate de A.G.E.A. din 25 noiembrie 2000, anularea actului adiţional la actul constitutiv al SC S. SA autentificat sub nr. 3969 din 4 decembrie 2000, anularea actului constitutiv al SC V. SA, anularea hotărârii nr. 1 adoptată de A.G.E.A. a SC V. SA la 14 iunie 2001, anularea proiectului de divizare a SC V. SA şi a actului constitutiv al SC R. SRL rezultată din divizarea SC V. SA, prin sentinţa civilă nr. 848 din 9 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Iaşi ca primă instanţă. Totodată, s-a admis şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta SC R. SRL.
Sentinţă a fost completată prin sentinţa nr. 212/ F din 19 aprilie 2005 pronunţată de acelaşi tribunal, prin care s-a dispus ca toate bunurile ce au fost incluse în capitalul social al SC V. SA identificate prin actul adiţional autentificat sub nr. 3962 din 4 decembrie 2000, precum şi pasivul aferent de o valoare egală să revină în capitalul social al societăţii reclamante.
6. Sentinţele susmenţionate au fost apelate de pârâţii L.V. şi SC V. SA, iar prin decizia nr. 3 din 15 mai 2006, Curtea de Apel Iaşi a respins, ca nefondate, apelurile declarate în cauză.
7. Prin decizia nr. 1003 din data de 7 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, luând în examinare recursurile declarate de pârâţii L.V. şi SC V. SA împotriva deciziei nr. 3 pronunţate în apel, a respins ca nefondate recursurile celor două părţi.
8. Împotriva deciziei irevocabile pronunţate de instanţa de recurs pârâta SC V. SA a formulat contestaţie în anulare la data de 26 martie 2007, iar pârâtul L.V. la data de 2 aprilie 2007, cele două contestaţii în anulare fiind conexate sub nr. 3255/1/2007 prin încheierea de şedinţă din data de 16 octombrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă legal investită cu soluţionarea căii extraordinare de atac.
9. Prin decizia nr. 356 din 5 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei nr. 1003 din 7 martie 2007 pronunţate în recurs, considerând că unul din motivele de recurs, vizând tardivitatea acţiunilor în anularea hotărârilor A.G.A. în raport de prevederile art. 61 şi 62 din Legea nr. 31/1990 republicată, astfel cum erau reglementate la momentul promovării acţiunii, nu a fost analizat şi totodată instanţa de recurs a omis să dezlege chestiunea aplicării legii în timp şi implicit a termenului în care hotărârile A.G.A. puteau fi atacate.
10. În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat decizia nr. 1003 din 7 martie 2007 şi în rejudecarea recursului prin decizia nr. 3995 din 18 decembrie 2008 a admis recursul declarat de pârâţii SC V. SA Iaşi şi L.V. împotriva deciziei nr. 3/ A/com din 15 mai 2006 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, a casat decizia instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că în cauză instanţele de fond au lăsat nelămurită o situaţie probată parţial şi care repune în discuţie incidenţa O.U.G. nr. 88/1997 şi a Legii nr. 99/1999, impunându-se sub acest aspect verificări care să clarifice statutul autorităţii (F.P.S.) precum şi susţinerile pârâţilor privind dobândirea acţiunilor nominative de la acţionarii minoritari ai SC S. SA.
Totodată, instanţa de recurs, a statuat că se impune şi o analiză în ce priveşte caracterizarea termenului în care acţiunea putea fi promovată în raport de normele imperative în vigoare la data adoptării hotărârilor atacate.
11. În rejudecare, Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, prin decizia nr. 35 din 11 mai 2009, admite apelurile formulate de SC V. SA, SC R. SRL, I.V., P.I. şi L.V. împotriva sentinţei comerciale nr. 848/ E din 9 noiembrie 2004 şi împotriva sentinţei comerciale nr. 212 din 19 aprilie 2005 pronunţate de Tribunalul Iaşi, pe care le schimbă în parte; admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte anularea hotărârilor nr. 71, 72 şi 73 din data de 25 noiembrie 2000 a A.G.E.A. SC S. SA şi pe cale de consecinţă respinge acţiunea formulată de reclamantă şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta SC R. SRL, păstrează sentinţa nr. 848/2004 în partea referitoare la renunţarea reclamantei la judecata cererii de obligare a pârâţilor în solidar la plata pagubelor aduse în urma divizării, iar sentinţa nr. 212/2005 în partea privind respingerea cererii de disjungere şi suspendare a judecăţii cererii de completare a sentinţei comerciale nr. 848/2004.
Instanţa de apel îşi argumentează hotărârea astfel pronunţată pe considerentele deciziei de casare nr. 3995 din 18 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în raport de care reţine că la momentul adoptării hotărârilor de către A.G.E.A. (25 noiembrie 2000) dispoziţiile pertinente din Legea nr. 31/1990, respectiv art. 131 stabileau un termen de 15 zile de la publicarea în M. Of. pentru formularea acţiunii în anulare, termen care a fost depăşit, în cauză hotărârile fiind publicate (M. Of. nr. 15/31.01.2001), iar acţiunea în anulare a fost introdusă la data de 22 octombrie 2002, cu depăşirea termenului de 15 zile, termen de prescripţie a dreptului material la acţiune.
Cum valabilitatea hotărârilor nr. 71, 72 şi 73, impune concluzia valabilităţii şi a actelor subsecvente întocmite pentru aducerea lor la îndeplinire, instanţa de apel constată nefondate cererile reclamantei-intimate SC S. SA de anulare a operaţiunii de divizare şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară.
II. Recursul
1.2. Împotriva deciziei nr. 35 din 11 mai 2009 au declarat recurs în termen legal reclamanta SC S. SA, prin cererea înregistrată la data de 15 iulie 2009 şi intervenienta accesorie SC R. SRL prin cererea din data de 28 iulie 2009.
Recurenta reclamantă a susţinut în argumentarea criticilor formulate, întemeiate în drept pe ipoteza motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând aplicarea greşită a legii, că instanţa de apel nu a respectat indicaţiile date prin decizia de casare şi nu a cercetat dacă în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale O.U.G. nr. 88/1997.
Arată recurenta că deşi, intimatul L.V. a recunoscut că nu a plătit preţul acţiunilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu F.P.S. la data de 30 martie 2000, şi în consecinţă cota deţinută de stat în capitalul social nu s-a modificat, aplicarea dispoziţiilor legii speciale care se impunea, nu a fost examinată de instanţa de apel.
Potrivit recurentei, modificarea art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prin Legea nr. 161/2003, reafirmă regimul juridic al nulităţii absolute care nu comportă excepţii, iar termenul de 15 zile prevăzut în alin. (1) al art. 131 are în vedere nulitatea relativă.
În concluzie recurenta solicită casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare, unei alte instanţe de acelaşi grad, deoarece există motive de bănuială legitimă în sensul art. 37 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la nepărtinirea judecătorilor de la Curtea de Apel Iaşi, datorită calităţii părţilor.
13. Recurenta intervenientă SC R. SRL şi-a fundamentat criticile formulate pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., arătând, în esenţă, că instanţa de apel nu examinează fondul chestiunilor cu care a fost reinvestită, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni încheiat la 30 martie 2000 şi în raport de aceasta aplicabilitatea dispoziţiilor O.U.G. nr. 88/1997 şi ale Legii nr. 99/1999 şi totodată nu au fost administrate probe noi indicate prin decizia de casare.
Sub un alt aspect, recurenta arată că art. 131 din legea societăţilor comerciale în forma actuală nu reprezintă o nouă reglementare ci o interpretare a reglementării existente, în sensul că normele în discuţie se referă la nulitatea absolută.
O ultimă critică a recurentei vizează nemotivarea hotărârii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), în condiţiile în care instanţa de apel, fără nici o motivare şi fără să analizeze apărările formulate de intervenientă, respinge cererea de intervenţie.
14. În cauză intimaţii SC V. SA şi I.V. au formulat întâmpinări la cererile de recurs solicitând respingerea, ca nefondate, a celor două recursuri.
În esenţă, intimaţii arată că modificările aduse prin Legea nr. 161/2003 dispoziţiilor art. 131 sunt substanţiale, sunt de procedură şi de strictă interpretare şi nu au caracter interpretativ şi prin urmare nu pot fi aplicate retroactiv.
15. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile sunt întemeiate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând nerespectarea îndrumărilor obligatoriu statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 3995 din 18 decembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmare admiterii contestaţiei în anulare promovată în cauză de pârâţii SC V. SA şi L.V., s-a dispus admiterea recursului formulat de cei doi pârâţi şi casarea deciziei nr. 3 din 15 mai 2008 cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Potrivit considerentelor deciziei de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit următoarele obiective obligatorii pentru instanţa de trimitere respectiv:
- analizarea aplicării în timp a dispoziţiilor legale care reglementează exerciţiul căilor de atac împotriva hotărârilor adunărilor generale, în funcţie de motivele care afectează legalitatea hotărârilor, dispoziţii cuprinse în art. 132 din legea societăţilor comerciale;
- lămurirea unei situaţii probată parţiale şi care repune în discuţie incidenţa în cauză a O.U.G. nr. 88/1997, şi a Legii nr. 99/1999;
- caracterizarea termenului în care acţiunea putea fi promovată în raport de normele în vigoare la data adoptării hotărârilor.
După art. 315 C. proc. civ., hotărârea instanţei de recurs este obligatorie pentru instanţa care rejudecă cauza sub două aspecte: asupra dezlegărilor în drept şi asupra necesităţii de a se administra anumite probe.
În cauză excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în promovarea cererii în anulare formulată de reclamantă nu a fost dezlegată de instanţa de casare, şi prin urmare instanţa de trimitere era obligată în rejudecare cu privire la această chestiune să respecte indicaţiile statuate prin decizia de casare.
Cu alte cuvinte rezolvarea prescripţiei şi caracterizarea termenului în care acţiunea introductivă putea fi promovată impuneau în mod obligatoriu şi o analiză a dispoziţiilor pertinente din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi modificată prin Legea nr. 99/1999, lege cu caracter special faţă de dreptul comun reprezentat de Legea nr. 31/1990 republicată, dispoziţii cuprinse în Secţiunea II cu privire la fuziunea, divizarea şi lichidarea societăţilor comerciale supuse privatizării şi care au fost invocate de reclamantă, ca temei al cererii sale prin acţiunea introductivă de instanţă.
Or, instanţa de apel în rejudecare, nu administrează probele a căror necesitate a fost stabilită prin decizia de casare pentru determinarea participării statului la capitalul social al societăţii, la data divizării, şi, deşi în încheierea din 23 martie 2009 se consemnează declaraţia pârâtului L.V. în sensul că, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu F.P.S. la data de 30 martie 2000 nu şi-a produs efectele, nu valorifică această declaraţie sub aspectul situaţiei de fapt ce se impunea a fi lămurită cu consecinţa examinării în acest context şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 88/1997, ceea ce semnifică o nerespectare inacceptabilă a dispoziţiilor deciziei de casare.
Examinarea cauzei, din perspectiva dispoziţiilor art. 132 din Legea societăţilor comerciale nu excludea analizarea acţiunii şi în raport de dispoziţiile speciale care reglementează aceiaşi materie, cuprinse în O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum a fost modificată, aşa cum rezultă, implicit, dar indubitabil din considerente relativ sumare ale hotărârii instanţei de apel şi aceasta deoarece, circumstanţele legale şi facturale ale cauzei, trasate prin decizia de casare, obligau la o abordare a analizei din ambele perspective.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în termenul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite ambele recursuri şi va dispune casarea hotărârii instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă, în vederea respectării statuărilor obligatoriu dispuse prin decizia nr. 3995/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, analiză care nu poate fi făcută în cadrul acestui recurs deoarece s-ar încălca finalitatea controlului exercitat prin decizia nr. 3995/2008, distinct de faptul că această analiză ar fi lipsită de fundament în absenţa dezlegărilor în fapt şi în drept asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta SC S. SA IAŞI şi intervenienta SC R. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 35 din 11 mai 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1445/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1609/2010. Comercial → |
|---|
