ICCJ. Decizia nr. 1433/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1433/2010
Dosar nr. 5008/30/2007
Şedinţa publică de la 28 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC M. SRL prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta C.N.P.R. - D.R.P. Timişoara la plata sumei de 336.208,91 lei din care 324.999,49 lei daune civile pentru folosirea abuzivă a spaţiului comercial situat în Timişoara şi la 11.209,42 lei cheltuieli de judecată.
Ulterior, prin precizarea de acţiune, urmare a concluziilor desprinse din expertiza financiar contabilă, reclamanta şi-a majorat pretenţiile la 686.345 lei cu titlu de daune civile.
Tribunalul Timiş prin sentinţa civilă nr. 1150 din 1 decembrie 2008, a admis acţiunea precizată şi a obligat pârâta la plata sumei de 686.345 lei cu titlu de despăgubiri şi la 17.190 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că D.R.P. Timişoara - O.P. - a funcţionat în perioada 1995 - 1998 în baza unui contract de închiriere, în spaţiul situat în Timişoara, iar din anul 1998 şi până la data părăsirii imobilului a folosit spaţiul ca un proprietar deşi, aceasta nu a fost niciodată proprietara spaţiului şi nu a putut folosi niciodată spaţiul ca titular al dreptului de proprietate, astfel cum se arată în decizia instanţei supreme. Acest spaţiu nu făcea parte din Proprietatea Publică, fiind dobândit de SC M. SA prin edificare din resurse proprii şi pentru care există documente justificative.
Din expertiza contabilă efectuată de expert M.M. se desprinde concluzia că SC M. SRL a fost prejudiciată cu suma de 686.345 lei din care 498.619 lei reprezintă o pagubă în interes propriu prin acţiunea sau inacţiunea D.P.R. Timişoara iar 187.726 lei reprezintă beneficiu nerealizat bazat pe teoria reinvestirii profitului, considerându-se că reclamanta, în anul 2002 putea achiziţiona un alt spaţiu comercial pe care ulterior îl putea închiria.
Nu a fost reţinută apărarea pârâtei în sensul că, nu ar fi întrunite elementele răspunderii civile delictuale prevăzute de textul art. 998 C. civ. Aceasta, este în culpă încă din 28 octombrie 1999, când SC M. SRL a invitat-o să se prezinte pentru perfectarea unui contract de închiriere ori să evacueze spaţiul. Drept răspuns, aceasta a acţionat-o în instanţă printr-o acţiune în constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului, deşi avea încheiat contract de închiriere cu SC R.A.U. SA din subordinea Primăriei pentru o perioadă de 3 ani începând cu 20 noiembrie 1995 şi trebuia să respecte prevederile contractuale.
În aceasta constă culpa pârâtei iar fapta ilicită derivă din folosirea abuzivă şi cu bună ştiinţă a spaţiului, în perioada 01 noiembrie 1999 01 aprilie 2006 fără existenţa vreunui titlu. Chiar afirmaţia acesteia, potrivii căreia a folosit spaţiul din litigiu în baza legi, este o afirmaţie aberantă.
Prin Decizia civilă nr. 108 din 21 mai 2009 Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a admis apelul pârâtei C.N.P.R. - D.R.P. Timişoara, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea reclamantei şi a obligat reclamanta la 13.530 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel, analizând cu precădere excepţiile invocate de pârâtă, a respins excepţia prematurităţii cererii întrucât între părţi se poartă litigii cu privire la spaţiul cu destinaţie comercială situat în Timişoara, de mai mult timp, litigii stinse în cele din urmă conform Deciziei nr. 5387 din 30 septembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că pârâta nu este în drept a susţine că nu cunoştea diferendul litigios între părţi, inclusiv cu privire la eventualele daune pentru lipsa de folosinţă a spaţiului.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în a solicita daune pentru nefolosinţa spaţiului de către reclamantă, instanţa de apel a admis-o găsind-o întemeiată.
Astfel, susţine instanţa de apel, acţiunea de chemare în judecată a fost introdusă la Tribunalul Timiş la data de 28 iunie 2007, iar data de când se solicită despăgubirile este de 1 noiembrie 1999 constatându-se că de la această dată şi până la data introducerii acţiunii în instanţă a intervenit sancţiunea prescripţiei exerciţiului dreptului la acţiune pentru sumele de bani corespunzătoare anilor 1999 - 28 iunie 2004, constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 1, 3, 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Reclamanta deşi a ştiut că pârâta ocupă spaţiul comercial respectiv încă din octombrie 1999, când a adresat o notificare pârâtei, iar ulterior între părţi s-a purtat un lung litigiu având ca obiect disputarea dreptului de proprietate asupra acelui spaţiu, cu toate acestea reclamanta a introdus acţiunea sa în desfăşurare abia la data de 28 iunie 2007. În acest mod reclamanta a pierdut beneficiul exerciţiului dreptului la acţiune anterior celor trei ani de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi anume pentru perioada anterioară datei de 28 iunie 2004 pentru această perioadă fiind întru totul aplicabile dispoziţiile art. 1, 3, 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce priveşte perioada cuprinsă între 28 iunie 2004 şi 01 aprilie 2005 până la care se solicită acordarea de daune pentru folosinţa spaţiului, instanţa de apel a constatat că această perioadă nu este afectată de sancţiunea prescripţiei dreptului la acţiune, însă, nici pentru această perioadă nu se pot acorda despăgubiri deoarece în cauză nu sunt întrunite cumulativ elementele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ.
Astfel instanţa a constatat că pârâtei nu i se pot reţine două condiţii de angajare a răspunderii civile şi anume, vinovăţia sub forma culpei sau intenţiei, respectiv reprezentarea că săvârşeşte o faptă ilicită. Totodată s-a constatat că reclamanta şi-a asigurat efectul opozbilităţii dreptului său de proprietate prin înscrieri în cartea funciară a dreptului. Prin urmare nici prin raportare la data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate a reclamantei şi incidenţa efectului opozabilităţii a faptului înscrierii nu se poate reţine caracterul ilicit al folosinţei spaţiului de către pârâtă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC M. SRL întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. Prin completarea motivelor de recurs depuse la data de 16 iulie 2009 recurenta şi-a întemeiat recursul doar pe art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivelor invocate recurenta a arătat că între motivarea deciziei recurate şi dispozitivul acesteia există contradicţie în sensul că deşi în motivare s-a reţinut că „excepţia dreptului la acţiune în a solicita daune pentru nefolosinţa spaţiului de către reclamantă ca fiind întemeiată urmând a o admite în parte” în dispozitivul deciziei la alin. (2) s-a decis „schimbă în tot sentinţa civilă atacată în sensul că respinge acţiunea civilă având ca obiect daune civile şi cheltuieli de judecată.”, considerând că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină iar motivarea în parte a excepţiei este contradictorie.
Totodată, susţine recurenta, constatarea Curţii de Apel Timişoara privind respingerea prescripţiei dreptului la acţiune în temeiul dispoziţiilor art. 1, 3, 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958 cu motivarea că dreptul la acţiune s-ar fi născut din octombrie 1999 şi s-ar fi prescris în termen de 3 ani în octombrie 2002, este total greşită şi nelegală deoarece termenul de prescripţie invocat a fost întrerupt la data de 13 iulie 2001 când Judecătoria Timişoara a fost investită cu soluţionarea cererii reconvenţionale.
Recurenta consideră că sunt aplicabile dispoziţiile art. 17 din Decret nr. 167/1958, iar noua prescripţie începe să curgă de la data de 30 septembrie 2004 de când a fost pronunţată Decizia nr. 5387 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar acţiunea în desdăunare a fost introdusă la data de 28 iunie 2007 astfel că termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, nu este îndeplinit.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. hotărârea recurată poate fi casată sau modificată atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Din analiza deciziei recurate se constată că susţinerile recurentei privitor la contradicţia existentă între motivele şi dispozitivul deciziei recurate sunt nefondate întrucât soluţia de respingere în tot a acţiunii este în concordanţă cu considerentele deciziei şi au în vedere admiterea excepţiei de prescripţie pentru sumele pretinse ulterior acestei perioade, până la data de 4 aprilie 2005.
Nici critica referitoare la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi susţinerea conform căreia prescripţia dreptului său la acţiune a fost întrerupt prin introducerea cererii reconvenţionale nu este fondată. Astfel, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă necompetentă.
În speţă nu se poate reţine că a fost întrerupt cursul prescripţiei dreptului la acţiune întrucât demersul judiciar al pârâtei a fost respins şi conform art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă.
În atare situaţie instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor Decretului nr. 167/1958 apreciind că perioada între noiembrie 1999 - 28 aprilie 2006 dreptul la acţiune al reclamantei este prescris.
Nici susţinerile privind întrunirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale nu pot fi reţinute ca fondate, instanţa de apel reţinând corect că pârâtei nu i se pot reţine vinovăţia sub forma culpei sau intenţiei şi reprezentarea că săvârşeşte o faptă ilicită, două din condiţiile de angajare a răspunderii civilr, atâta timp cât reclamanta nu şi-a valorificat fie dreptul la pretenţii, fie dreptul la evacuarea pârâtei cu privire la spaţiul respectiv.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC M. SRL Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 108 din 21 mai 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1432/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1436/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs → |
|---|
