ICCJ. Decizia nr. 1476/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1476/2010
Dosar nr. 4394/111/2006
Şedinţa publică de la 29 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 3 iulie 2006 reclamanta SC C. SA, Oradea, cheamă în judecată pe pârâta SC F.D.F.E.E.E.T.N. SA, Cluj Napoca, solicitând instanţei obligarea pârâtei la eliberarea de îndată a spaţiului în suprafaţă de 67 mp înscris în CF Oradea, proprietatea reclamantei, sub sancţiunea achitării unor daune cominatorii în valoare de 100 lei/ zi întârziere, obligarea pârâtei la achitarea beneficiului nerealizat începând din 3 iulie 2003 şi până la zi, constând în folosul de tras pentru această perioadă, precum şi în continuare până la data eliberării efective a spaţiului, cu cheltuieli de judecată.
La data de 16 octombrie 2006 pârâta formulează cerere reconvenţională prin care solicită instanţei să dispună stabilirea unei servituţi legale de trecere cu titlu gratuit, în sensul obligării pârâtei reconvenţionale să-i permită trecerea cu piciorul şi cu mijloace de transport, tot timpul anului, pe terenul proprietatea sa, pe porţiunea de teren pe care se situează Postul de transformare a energiei electrice Azbo 1, conform expertizei tehnice care urmează să facă parte integrantă din dispozitivul hotărârii, stabilirea unui drept de uz cu titlu gratuit asupra construcţiei Postului de transformare a energiei electrice PTL Azbo 1 amplasat pe terenul proprietatea reclamantei, conform expertizei tehnice care urmează să facă parte integrantă din dispozitivul hotărârii, înscrierea servituţii şi dreptului de uz în CF Oradea, cu cheltuieli de judecată.
La data de 1 octombrie 2008 reclamanta îşi precizează acţiunea în sensul că renunţă la primul capăt de cerere faţă de intrarea în vigoare a Legii nr. 13/2007, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la achitarea sumei de 112.647,57 lei reprezentând contravaloarea beneficiului nerealizat începând cu data de 3 iulie 2006 şi până la data de 1 octombrie 2008, constând în folosul de tras pentru această perioadă în cuantum de 16 euro/mp + TVA, obligarea la achitarea în continuare, a sumei de 1.056 euro + TVA/ lună (16 euro + TVA/ mp x 66 mp), pe toată perioada existenţei Postului de transformare PT 2 Azbo 1 în spaţiul proprietatea reclamantei, în conformitate cu raportul de expertiză tehnico-contabilă şi dispoziţiile art. 16 alin. (9) din Legea nr. 13/2007, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.400 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit în situaţia dezmembrării dreptului de proprietate asupra terenului înscris în CF Oradea, prin atribuirea dreptului de uz şi servitute în favoarea pârâtei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 453/ COM din 1 aprilie 2009 Tribunalul Bihor, secţia comercială şi contencios administrativ, respinge acţiunea principală formulată de reclamantă, admite cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi stabileşte în favoarea reclamantei reconvenţional o servitute legală de trecere cu titlu gratuit în sensul obligării pârâtei reconvenţional să-i permită reclamantei reconvenţional trecerea cu piciorul şi cu mijloace de transport tot timpul anului pe terenul proprietatea sa, înscris în CF Oradea, nr. cadastral pe o suprafaţă de 24 mp şi stabileşte un drept de uz cu titlu gratuit asupra construcţiei Postului de transformare amplasat pe terenul proprietatea reclamantei, înscris în aceeaşi CF, cu înscrierea în CF a drepturilor de servitute şi uz în favoarea reclamantei reconvenţional, cu 1.726,6 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei reconvenţional.
Reţine instanţa, pentru a decide astfel, că, la momentul dobândirii dreptului de proprietate, reclamanta pârâtă reconvenţional l-a preluat cu toate drepturile şi obligaţiile anterioare şi că prin dispoziţii speciale s-a instituit în favoarea reclamantei reconvenţional dreptul de uz şi de servitute cu titlu gratuit, inclusiv un drept de acces la capacităţile de electricitate în conformitate cu art. 16 din Legea nr. 213/2007, drept de uz şi servitute stabilit, de altfel, şi prin Legea nr. 318/2003, astfel că sunt neîntemeiate susţinerile sale cu privire la folosul de tras, precum şi că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 16, 18, 19 şi 20 din Legea nr. 13/2007, care stabilesc în favoarea reclamantei reconvenţional un drept de uz şi servitute legală de trecere şi dreptul de acces la utilităţile publice pe terenurile proprietate publică sau privată a altor persoane, în vederea asigurării funcţionării normale a capacităţilor energetice, drepturi care au un caracter legal şi se exercită pe toată durata de existenţă a capacităţii energetice cu titlu gratuit.
Apelul declarat de apelanta reclamantă-pârâtă reconvenţional împotriva sentinţei primei instanţe este respins ca nefondat prin Decizia nr. 77/C/A din 13 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, care reţine, în acest sens, că în speţă nu s-a dovedit a fi îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 16 alin. (9) din Legea nr. 13/2007, care să justifice pretenţiile reclamantei pârâtă reconvenţional, lipsirea de folosinţă a spaţiului în care este realizată capacitatea energetică, inclusiv a terenului pe care este edificată construcţia respectivă, nefiind prevăzută printre criteriile de stabilire a prejudiciului, reclamanta nedovedind nici că ar fi solicitat pârâtei încheierea convenţiei-cadru prevăzută de art. 16 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (5) din Legea nr. 13/2007 pentru stabilirea cuantumului prejudiciului pretins, reclamanta preluând - de altfel - imobilul cu drepturile şi obligaţiile anterioare, inclusiv dreptul de acces la capacităţile electrice conform art. 16 din Legea nr. 318/2003, dispoziţii care, alături de cele ale Legii nr. 13/2007 - art. 16 alin. (3), (6), (9), (10) şi art. 19 alin. (3) şi (4), prin instituirea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile energetice cu titlu gratuit, pe toată durata existenţei acesteia, nereprezentând o expropriere, raportat şi la soluţiile din deciziile Curţii Constituţionale nr. 322/2008, nr. 41/2009 şi nr. 878/2008 şi la jurisprudenţa CEDO (cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei 1982).
Reţine, de asemenea, instanţa de apel că în cazul posturilor de transformare zidite, ca în speţa de faţă, zona de protecţie vizată de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 13/2007 corespunde cu zonele de siguranţă, fiind materializată într-o fâşie de 0,2 m de-a lungul fundaţiei construcţiei în cauză, aspect raportat la care s-a stabilit legal dreptul de servitute, care nu este limitat de prevederile art. 19 alin. (6) din Legea nr. 13/2007 ci diferit de aceste prevederi sub aspectul conţinutului său, precum şi că, potrivit art. 16 alin. (2) coroborat cu art. 19 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, dreptul de uz se instituie atât asupra terenurilor cât şi asupra bunurilor proprietate publică sau privată a altor persoane fizice ori juridice, instanţa neexaminând şi critica vizând faptul tehnic al necesităţii dezmembrării terenului ce reprezintă fondul aservit întrucât această cerere nu a constituit petit al cererii reconvenţionale.
Împotriva deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în întregime a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului său împotriva sentinţei primei instanţe şi admiterea acţiunii principale, aşa cum a fost formulată şi precizată, şi respingerea ca nefondată şi netemeinică a cererii reconvenţionale, cu cheltuieli de judecată în toate instanţele.
În fundamentarea recursului său recurenta critică instanţa de apel pentru a fi pronunţat o hotărâre nelegală, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 alin. (9) din Legea nr. 13/2007 care vizează cuantificarea prejudiciului pe care-l suportă proprietarii terenurilor şi titularii activităţilor afectate de exercitarea de către titularii licenţelor şi autorizaţii a lucrărilor de întreţinere a capacităţilor energetice, respectiv de electricitate, aflate pe menţionatele terenuri şi nu dreptul respectivilor proprietari - afectaţi de exercitarea drepturilor prevăzute de art. 16 alin. (2) din aceeaşi lege - reglementat de art. 16 alin. (10), care prevede că dreptul de uz şi de servitute asupra terenurilor proprietate privată, restrângerea sau încetarea unor activităţi, se stabileşte şi se exercită cu respectarea principiului echităţii, a dreptului de proprietate şi a minimei afectări a acestuia, prevederi care au în vedere - în opinia recurentei - şi plata de despăgubiri pentru lipsirea de folosinţă a proprietarului în cauză.
Recurenta critică instanţa şi pentru a fi reţinut că aceasta ar fi obligată să solicite pârâtei intimate încheierea convenţiei-cadru, prevăzută de art. 16 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (5) din Legea nr. 13/2007, pentru stabilirea cuantumului pretins, deşi o astfel de solicitare nu este o condiţie sine qua non de admisibilitate a acţiunii reclamantei-recurente, ci reprezintă - în opinia recurentei - una din modalităţile de soluţionare pe cale amiabilă a litigiului cu pârâta, încercare pe care recurenta o face din 2003, aspect susţinut de actele din dosar.
Apreciază recurenta că hotărârea recurată este nelegală şi pentru faptul că în mod eronat instanţa de apel, luând în considerare decizii ale Curţii Constituţionale cu privire la constituţionalitatea art. 16 alin. (3), (6), (9) şi (10) şi art. 19 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 13/2007 prin raportare la art. 14 din Constituţie, ajunge la concluzia că dreptul de uz şi servitute din litigiu pot fi exercitate „cu titlu gratuit”, deşi textul actului normativ menţionat impune obligativitatea despăgubirii proprietarilor prejudiciaţi de realizarea capacităţii energetice.
Recurenta critică instanţa de apel şi pentru greşita admitere a cererii reconvenţionale şi stabilirea unei servituţi de trecere cu piciorul şi cu mijloace auto pe o suprafaţă de 24 mp în condiţiile în care, potrivit raportului de expertiză tehnică topografică, accesul la postul trafo din litigiu se face direct din stradă, astfel încât se impunea respingerea capătului de cerere privind acordarea dreptului de servitute de trecere cu piciorul şi mijloace de transport, cu atât mai mult cu cât, din punct de vedere tehnic, acordarea menţionatului drept nu este posibilă în absenţa unei prealabile dezmembrări a terenului în cauză, dezmembrare nesolicitată, cum, de altfel, şi instanţa a constatat, aspect care - însă - putea fi pus în discuţia părţilor de către instanţa criticată, dat fiind caracterul devolutiv al căii de atac a apelului.
Hotărârea de admitere a cererii reconvenţionale este nelegală - în opinia recurentei - şi pentru că a menţinut soluţia instanţei de fond care a stabilit în favoarea pârâtei reclamante reconvenţional un drept de servitute legală de trecere cu titlu gratuit şi un drept de uz cu titlu gratuit asupra construcţiei aflate în proprietatea recurentei-pârâtă reconvenţional, persoană juridică de drept privat, încălcând, astfel, prevederile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, care menţionează ca singură situaţie în care aceste drepturi pot fi exercitate cu titlu gratuit aceea în care ele vizează bunuri aflate în proprietatea statului şi a unităţilor administrativ teritoriale.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat faţă de faptul că acea capacitate energetică din litigiu a fost construită în 1964 şi că prevederile art. 16 alin. (9) şi (10) din Legea nr. 13/2007 au în vedere despăgubirile pentru prejudicii cauzate cu ocazia lucrărilor de intervenţie pentru retehnologizări, reparaţii sau avarii, împrejurări neprobate a fi intervenit în cauză.
Examinând recursul recurentei prin prisma criticilor formulate împotriva deciziei instanţei de apel se constată că acestea sunt întemeiate cel puţin sub unele aspecte.
Se constată, în aceste sens, că, deşi potrivit prevederilor art. 16 alin. (10) din Legea nr. 13/2007 dreptul de uz şi de servitute asupra terenurilor proprietate privată se stabilesc cu respectarea principiului echităţii, a dreptului de proprietate şi a minimei afectări a acestuia, şi deşi, prin expertiza topo administrată în cauză, s-a stabilit că acea capacitate energetică din litigiu are acces direct din stradă, instanţa de fond a stabilit în favoarea pârâtei intimate, reclamanta reconvenţional, un drept de servitute de trecere cu piciorul şi cu mijloace auto pe o suprafaţă de 24 mp, încălcându-se astfel şi dispoziţiile art. 618 C. civ. Confirmând soluţia primei instanţe, instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu greşita aplicare a dispoziţiilor de lege menţionate, criticile recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmând a fi admise deci ca fondate.
Decizia recurată fiind dată cu greşita aplicare a legii, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. recursul declarat de reclamantă împotriva acesteia urmează a fi admis, iar decizia atacată urmează a fi casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare instanţa va administra probele necesare stabilirii servituţii legale de trecere cu titlu gratuit care să afecteze cel mai puţin posibil dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în cauză, acordând, după caz, drept de acces eventual direct din stradă la postul de transformare din litigiu, respectându-se însă atât zona de protecţie, cât şi zona de siguranţă, în sensul prevăzut de art. 3 pct. 68 din lege.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC C. SA Oradea împotriva Deciziei nr. 77/C/2009 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1475/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1477/2010. Comercial → |
|---|
