ICCJ. Decizia nr. 1500/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1500/2010
Dosar nr. 46485/3/2007
Şedinţa publică din 29 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 20 decembrie 2007 reclamanta SC A.R.A. SA, Bucureşti, cheamă în judecată pe pârâta A.S.I.C., Emiratele Arabe Unite - Dubai, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare din 5 februarie 2007, încheiat între reclamantă în calitate de reasigurător şi pârâtă în calitate de asigurat, din culpa exclusivă a asiguratului, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 5699 din 18 aprilie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite acţiunea reclamantei şi dispune rezilierea contractului de reasigurare din 5 februarie 2007, reţinând că acţiunea formulată în temeiul art. 111 C. proc. civ. este admisibilă faţă de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 136/1995 şi ale art. 17 din aceeaşi lege, potrivit cărora, dacă nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare se reziliază dacă prima de asigurare nu este plătită de asigurat la termenul prevăzut în contract, fiind incidente şi dispoziţiile art. 1021 C. civ.
Prin Decizia comercială nr. 46 din 30 ianuarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe pe care o schimbă în tot şi, pe fond, admite excepţia necompetenţei materiale, invocată de intimata-pârâtă, respingând, în consecinţă, acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti din România.
Pentru a decide astfel instanţa de apel reţine că instanţa de fond a omis să-şi verifice competenţa aşa cum prevăd dispoziţiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, ca şi ale art. 158 C. proc. civ., deşi în litigiile de drept internaţional privat competentă este în principiu, de ordine publică, aşa cum reiese şi din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 148-156 din Legea nr. 105/1992, precum şi că, în speţă, părţile au încheiat o poliţă de asigurare prin corespondenţă în cuprinsul căreia se face trimitere la formularul Mar (91), formular în care, indiferent de variantă – cea emisă de Institutul Asigurătorilor Maritimi din Londra, sau cea emisă de Lloyds – se prevede jurisdicţia exclusivă a instanţelor engleze, cu excepţia cazurilor când expres, în cuprinsul poliţei, părţile optează pentru o altă jurisdicţie, ceea ce părţile la contractul de reasigurare în litigiu nu au prevăzut expres, intimata reclamantă cunoscând acest aspect, ca şi opţiunea părţilor pentru aplicarea dreptului englez, ea însăşi invocând – în acţiunea în rezilierea poliţei de reasigurare – clauza „Quatealy Premium Payment Clause", clauză care numai conform dispoziţiilor din dreptul englez menţiona că nerespectarea termenului de trei luni de la scadenţă pentru plata primei de reasigurare atrage sancţiunea rezilierii contractului pentru neexecutarea culpabilă a acestuia.
Împotriva deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, schimbarea în tot a deciziei recurate şi menţinerea sentinţei primei instanţe, cu cheltuieli de judecată.
Susţine recurenta, în fundamentarea recursului său, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, reţinând, eronat, ca izvor de drept în soluţionarea necompetenţei instanţelor române, practica maritimă englezească, îngrădindu-i astfel accesul liber la justiţie, contrar prevederilor art. 6 din CEDO, instanţa dând eficienţă – tot eronat – unor uzanţe comerciale convenţionale, care au doar menirea de a explica şi interpreta termenii contractului şi nu pot determina jurisdicţia şi legea aplicabilă acestui contract.
Recurenta critică instanţa de apel şi pentru greşita aplicare a legii, aceasta reţinând greşit că simpla referire, în poliţa de asigurare iniţială, la MAR 91 ar implica automat aplicarea legii engleze la poliţa de reasigurare, deşi formularul respectiv nu îndeplineşte condiţiile de valabilitate, întrucât nu cuprinde ştampila departamentului de poliţie al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra, respectiv ştampila sindicatelor Lloyd care reasigură riscul, această ultimă variantă neputând angaja pe recurentă, care nu este inclusă în astfel de sindicate. Recurenta reproşează instanţei de apel şi ignorarea aspectului că nu a înţeles niciun moment să insereze o clauză expresă de alegere a competenţei – cum nici intimata nu a dovedit să fi încheiat un acord în acest sens cu recurenta, precum şi a faptului că niciodată nu s-a discutat între părţi aplicarea dreptului englez, aşa cum tot eronat a reţinut instanţa.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Examinând recursul recurentei pârâte prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se constată că acesta nu este fondat.
Se constată, în acest sens, că, subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile recurentei nu precizează expres dispoziţiile de lege încălcate de către instanţa de apel, referindu-se în esenţă la o pretinsă încălcare a dispoziţiilor contractului dintre părţi, în care, susţine recurenta, acestea nu au ales pentru litigiilor născute în legătură cu contractul de asigurare dintre ele, încheiat prin corespondenţă, competenţa instanţelor engleze şi, ca lege aplicabilă, dreptul englez.
Din examinarea actelor dosarului rezultă că, aşa cum corect a stabilit şi instanţa de apel, contractul de reasigurare dintre părţi este încheiat sub forma poliţei transmise de reasigurat, prin intermediar, la data de 22 ianuarie 2007 (filele 39-41 dosar de fond) care face trimitere la formularul MAR (91), fără nicio menţiune suplimentară referitoare la eventualele clauze ale acesteia, deşi, atunci când părţile au dorit să nu aplice anumite clauze tip, au făcut-o expres, aşa cum este cazul clauzei 1.4, sau parte din clauza 6.2.5, sau clauza 10 stabilite de Institute Time Clauses, cum precizează chiar recurenta reclamantă.
Este adevărat că, aşa cum menţionează recurenta, potrivit art. 75 din Legea nr. 105/1992, părţile la contract pot alege legea aplicabilă totalităţii sau numai unei anumite părţi a contractului, numai că această alegere trebuie expres prevăzută şi precizată în respectivul instrument juridic.
Or, în poliţa de reasigurare, referirea la formularul MAR 91 – respectiv la conţinutul acestuia – este făcută global, fără ca părţile să precizeze care sunt clauzele pe care înţeleg să nu le aplice, sau să le modifice.
Fie că este o poliţă de timp sau o poliţă de voiaj, atât din condiţiile generale de asigurare practicate de Lloyd (fila 111 dosar de apel), cât şi din clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi (fila 40 dosar de apel), rezultă că acestea fac trimitere la poliţa tip Mar 91, care prevede, cu privire la stabilirea instanţelor competente în soluţionarea litigiilor şi a legii aplicabile, că asigurarea este supusă legii şi jurisdicţiei engleze (fila 40 dosar de apel), cu excepţia situaţiei în care în mod expres în contractul de asigurare s-ar stabili altfel (filele 64, 69, 83, 103, 106, 108, 111, 114, 118 dosar apel).
Contractul de reasigurare din litigiu are în vedere o poliţă de asigurare de timp, care trimite la formularul tip de poliţă de asigurare Mar 91 şi la clauzele tip elaborate de Institutul Asigurătorilor Maritimi, cum rezultă din înscrisul depus la dosarul cauzei de recurenta reclamantă însăşi (fila 39 dosar de fond) şi din acţiunea introductivă de instanţă, care indică expres „Institute Time Clauses" – Hulls (1.1083), astfel că părţile au înţeles, implicit, să aibă în vedere conţinutul poliţei tip Mar 91 la care fac refere clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi, poliţa în care se prevede competenţa instanţelor engleze şi aplicarea legii engleze, dacă nu s-a prevăzut altfel în mod expres de către părţi, or recurenta nu a probat că ar fi convenit cu intimata pârâtă o derogare de la prevederile cuprinse în poliţa tip Mar 91 în acest sens.
Soluţia se impune şi faţă de dispoziţiile art. 154 din Legea nr. 105/1992, care prevăd posibilitatea părţilor la un litigiu internaţional – ca cel de faţă – de a supune, prin convenţie, litigiile ce se vor naşte din contractul pe care l-au încheiat competenţei unei anumite instanţe, sub condiţia ca, în speţă, litigiul să nu intre în competenţa exclusivă a unei instanţe române, ceea ce nu se prevede cu privire la pricina de faţă şi raportat la dispoziţiile art. 11 alin. (3) C. proc. civ.
Cât priveşte stabilirea legii aplicabile, atât în conformitate cu art. 74 din Legea nr. 105/1992, cât şi cu art. 3 alin. (1) din Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă dispoziţiilor contractuale, în vigoare la momentul încheierii contractului de reasigurare din litigiu, aceasta poate fi convenită de părţile la contract expres, sau prin trimitere la un formular tip incident în raport de natura contractului dintre părţi, şi în care legea aplicabilă, ca şi instanţa competentă, sunt determinate, cum este cazul, în speţă, al formularului tip MAR 91 menţionat în poliţa de reasigurare.
Este eronată susţinerea recurentei cu privire la necesitatea ca formularul MAR 91 să fie ştampilat de emitent, câtă vreme poliţa de reasigurare nu se rezuma la acest formular ci, conform convenţiei părţilor, cuprinde şi alte clauze, sau exclude unele clauze tip, ori le modifică – aşa cum s-a procedat în speţă.
Se reţine, deasemenea, că, aplicând legea română, respectiv dispoziţiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 şi nu practica engleză – cum nefondat susţine recurenta, instanţa de apel şi-a verificat competenţa de soluţionare a cauzei, care este un litigiu născut dintr-un contract cu element de extraneitate, respectiv un litigiu privind raporturi de drept internaţional privat, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică şi aplicând corect dispoziţiile de lege incidente, respectiv cele ale art. 157 din Legea nr. 105/1992, evocate, şi clauzele poliţei tip Mar 91, Decizia fiind astfel şi corect şi coerent motivată.
Faţă de cele de mai sus, criticile recurentei împotriva deciziei instanţei de apel fiind neîntemeiate, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul recurentei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 46 din 30 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1484/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1506/2010. Comercial → |
|---|
