ICCJ. Decizia nr. 1518/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1518/2010
Dosar nr. 29199/3/200.
Şedinţa publică din 4 mai 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 6057 din 16 aprilie 2009 pronunţată în dosarul nr. 29199/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins acţiunea precizată formulată de reclamanta SC B.I.E. SRL Bucureşti împotriva pârâtei S.C. SIAT S.A. Bucureşti, şi s-a admis în parte cererea reconvenţională precizată formulată de pârâtă constatându-se nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar nr. 317 din 24 aprilie 2003 încheiat între părţi şi s-a dispus evacuarea reclamantei din spaţiile comerciale situate administrativ în Bucureşti, sectorul 1. Au fost respinse celelalte capete de cerere ale acţiunii reconvenţionale precizate iar reclamanta a fost obligată la 5.000 lei cheltuieli de judecată către pârâtă, după compensarea parţială.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că între părţi s-a încheiat contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 917/2003, ca urmare a transformării prin novaţie a contractului de asociere nr. 1050/1997 şi a contractului de închiriere nr. 511/1998 având ca obiect Hala de asamblare în suprafaţă de 1617,30 mp. Situată în Bucureşti, sectorul 2 şi secţia de producţie, parter, în suprafaţă construită de 321,45 mp situată în Bucureşti, sectorul 1.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 din contract la expirarea contractului de leasing, dacă utilizatorul, în speţă, reclamanta va opta pentru cumpărarea bunului şi va îndeplini celelalte obligaţii asumate, odată cu transferul dreptului de proprietate asupra construcţiilor, se va vinde şi cota indiviză din terenul aferent.
Ulterior, prin actul adiţional nr. 2 din 15 noiembrie 2004, părţile au convenit modificarea obiectului contractului precizând suprafeţele, cotă-parte din căile de acces indicând totodată numărul cadastral şi stabilind o diferenţă de plată în sumă de 7.500 dolari SUA fără TVA, cu titlu de redevenţă.
Raportând aceste clauze contractuale la petitele acţiunii principale şi ale cererii reconvenţionale, astfel cum acestea au fost succesiv precizate, având în vedere că unele capete din cererea principală priveau obligarea părţilor la respectarea obligaţiilor asumate prin contract, prin altele se solicita pronunţarea unei hotărârii care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, iar prin cererea reconvenţională s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului din litigiu, respectiv constatarea încetării sau rezilierii, tribunalul a apreciat că se impune, cu prioritate, analizarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului pentru că majoritatea celorlalte pretenţii ale părţilor presupuneau existenţa unui contract valabil încheiat.
În acest context, examinând art. 1.1 din convenţia părţilor, modificată prin actul adiţional nr. 2, prima instanţă a apreciat că în privinţa obiectului contractului, respectiv a bunurilor transmise în folosinţă nu este îndeplinită condiţia de valabilitate cerută de art. 948 pct. 3 şi art. 964 C. civ. în sensul existenţei unui obiect determinat sau determinabil. Această concluzie rezultă din modul în care părţile au înţeles să determine suprafeţele construite, fără a identifica bunurile ce au format obiectul contractului şi fără a preciza cota-parte a acestora, situaţie în care menţionarea numerelor cadastrale nu prezintă nicio utilitate pentru că acestea revin imobilelor de la cele două adrese poştale şi nu unei parcele de teren sau unui corp de clădire.
În consecinţă, arată tribunalul, contractul părţilor este lovit de nulitatea absolută, situaţie în care acţiunea principală este nefondată pentru că nu există un contract valabil încheiat, şi pentru identitate de raţiune, este nefondată şi cererea reconvenţională având ca obiect rezilierea şi constatarea încetării contractului de leasing imobiliar. De asemenea, ca urmare a constatării nulităţii contractului, reclamanta nu mai are un drept de folosinţă asupra celor două imobile, motiv pentru care s-a dispus evacuarea acesteia.
Apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 508 din 25 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
În argumentarea deciziei, instanţa de apel a înlăturat criticile referitoare la tardivitatea formulării precizării cererii reconvenţionale cu motivarea că aceasta a fost efectuată în termen faţă de precizarea acţiunii principale, iar pe de altă parte, sancţiunea care poate interveni într-o atare ipoteză este disjungerea cererii, şi nu respingerea ca fiind tardivă, măsură care nu era însă posibilă dată fiind legătura dintre cele două cererii.
În privinţa fondului s-a reţinut că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, nulitatea contractului fiind determinată de lipsa elementelor de identificare a imobilelor din litigiu.
Împotriva acestei decizi a formulat recurs reclamanta SC B.I.E. SRL Bucureşti criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În mod concret recurenta invocă faptul că prin Decizia recurată, instanţa de apel, preluând motivarea tribunalului a interpretat eronat dispoziţiile art. 7205 alin. (2) raportat la dispoziţiile art. 119 C. proc. civ., în senul că precizarea cererii reconvenţionale era în realitate o nouă cerere reconvenţională, a fost depusă cu mult peste termenul legal, nu erau incidente dispoziţiile art. 119 alin. (4) C. proc. civ., astfel încât soluţia corectă era aceea de constatare a tardivităţii şi soluţionarea separată a acestei cererii.
O altă critică vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii în condiţiile în care s-a reţinut eronat că bunurile transmise în folosinţă în baza contractului de leasing nu au toate elementele de identificare, deşi acestea au fost individualizate prin destinaţie, suprafaţă, număr poştal şi cadastral.
De altfel, arată recurenta, dacă obiectul contractului nu ar fi fost determinat nu era posibilă nici determinarea cuantumului redevenţei care a fost negociat de părţi şi stabilit în funcţie de suprafaţa dată în folosinţă, criterii în raport cu care s-a convenit prin actul adiţional nr. 2 şi achitarea diferenţei de plată.
Ignorând aceste aspecte, instanţele au apreciat eronat că obiectul contractului nu este individual determinat, concluzie care ar fi trebuit să aibă drept rezultat şi respingerii cererii de evacuare deoarece o atare măsură nu este susceptibilă de executare în condiţiile arătate.
Pe de altă parte, susţine recurenta, contractul de leasing a fost încheiat ca urmare a transformării prin novaţie a contractului de asociere încheiat între părţi sub nr. 1050/1997 şi a contractului de închiriere nr. 511/1998, au fost respectate toate obligaţiile asumate, fiind achitată inclusiv valoarea reziduală convenită cu intimata care prin adresa nr. 1693/2005 şi-a exprimat acordul pentru vânzarea terenului recunoscând şi plata preţului achitat până la aceea dată.
În condiţiile în care a fost exprimată potrivit art. 3 din contract, opţiunea cumpărării imobilelor şi a acordului intimatei din data de 7 aprilie 2006 cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activelor ce au făcut obiectul contractului din litigiu, este greşită soluţia de constatare a nulităţii contractului, deşi acesta s-a derulat cu acceptul intimatei începând din anul 1997 şi până la promovarea cererii de chemare în judecată.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiile legale anterior menţionate, Curtea constată că este întemeiat, cu precizarea că prima critică referitoare la aplicarea prevederilor art. 119 alin. (4) C. proc. civ. nu este fondată.
Astfel în această privinţă se va reţine că precizarea cererii reconvenţionale a pârâtei a fost urmarea uneia dintre precizările făcute de reclamantă pentru acţiunea principală, că avea strânsă legătură cu obiectul principal, situaţie ce impunea judecarea lor împreună, potrivit art. 120 alin. (1) C. proc. civ. deoarece pretenţiile reciproce ale părţilor derivau din acelaşi contract. În aceste condiţii, corect a fost respinsă critica prin Decizia recurată.
Referitor însă la modul de soluţionare a fondului, instanţa de apel, menţinând sentinţa tribunalului, a pronunţat o soluţie greşită, în baza unicului considerent potrivit căruia, prin contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare nr. 917/2003, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 2 părţile nu au determinat obiectul ceea ce are drept efect nulitatea contractului pentru încălcarea prevederilor art. 948 pct. 3 C. proc. civ.
Preluând necritic susţinerea intimatei pârâte S.C. SIAT S.A, instanţa de apel a ignorat faptul că acest contract s-a încheiat ca urmare a transformării prin novaţie a contractelor anterior încheiate între părţi, cu privire la aceleaşi bunuri şi că pe perioada derulării convenţiei nu au existat controverse între părţi în această privinţă.
În acest context faţă de susţinerea reclamantei în sensul că şi-a exprimat opţiunea pentru cumpărarea bunurilor date în folosinţă, iar pârâta şi-a exprimat acordul şi a recunoscut achitarea unei părţi a preţului, se impunea administrarea probelor necesare şi verificarea acestor aspecte raportat la solicitările reclamantei formulate prin precizarea de acţiune, cu atât mai mult cu cât litigiul a fost generat de refuzul pârâtei de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, iar nulitatea a fost invocată ulterior acestui moment.
În altă ordine de idei, în speţă valabilitatea contractului trebuia analizată şi din perspectiva modului în care, în concret părţile au înţeles să-şi îndeplinească obligaţiile asumate şi respectiv dacă modul de determinare a obiectului contractului a creat sau nu dificultăţi în executarea acestuia, astfel încât să echivaleze practic cu o imposibilitate a stabilirii acestuia, sau reprezintă doar un mijloc de apărare a pârâtei faţă de cererile reclamantei.
Dat fiind faptul că prin Decizia recurată, instanţa de apel nu a verificat, aceste aspecte, deşi reclamanta a susţinut în mod constant că pârâta şi-a exprimat acordul pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, rezultă că în speţă sunt incidente şi dispoziţiile art. 312 alin. (3) şi alin. (5), în sensul că procesul a fost soluţionat fără o cercetare efectivă a fondului, soluţia ce se impune este aceea admiterii recursului, casarea deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare urmând a fi examinată cauza prin prisma tuturor aspectelor menţionate cu administrarea probelor necesare şi utile justei soluţionări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC B.I.E. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 508 din 25 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1512/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1519/2010. Comercial → |
|---|
