ICCJ. Decizia nr. 1549/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1549/2010
Dosar nr. 6257/105/2007
Şedinţa publică din 5 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Prahova, înregistrată la data de 4 octombrie 2007, reclamanta F.M. a chemat în judecată pe pârâta B.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună excluderea pârâtei din SC M.S. SRL, în temeiul art. 222 lit. d) coroborat cu art. 80 şi art. 82 din Legea nr. 31/1990 şi obligarea pârâtei la plata pierderilor suferite de societate de la data la care aceasta a devenit asociat administrator.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională solicitând, pe această cale, în principal, excluderea asociatului administrator F.M. din SC M.S. SRL, în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) iar, în subsidiar, a solicitat să fie autorizată retragerea sa din societate, urmând ca instanţa să dispună cu privire la drepturile ce i se cuvin ca asociat retras.
Secţia comercială şi de contencios administrativ a Tribunalului Prahova, prin sentinţa nr. 655, pronunţată la data de 26 iunie 2008, a respins, atât acţiunea principală, cât şi cererea reconvenţională formulate în cauză, ca fiind neîntemeiate.
Spre a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, examinând probele administrate în cauză, că acestea nu sunt de natură să creeze convingerea că una din părţi ar fi urmărit, în mod voit, fraudarea societăţii în dauna acesteia şi a celuilalt asociat, conform cerinţelor art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, care nu sunt întrunite în speţă, iar, cu referire la cererea subsidiară, formulată pe cale reconvenţională, a luat act că pârâta reclamantă - reconvenţională a renunţat la această cerere.
Apelul formulat de reclamanta pârâtă-reconvenţională, F.M. împotriva sentinţei tribunalului a fost respins, ca nefondat, de Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 46, pronunţată la data de 20 martie 2009.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse de apelantă, referitoare la greşita interpretare a art. 222 alin. (1) lit. d), a art. 326 din Legea nr. 31/1990 şi a probelor administrate, a reţinut că instanţa de fond a avut în vedere, la pronunţarea soluţiei, întregul material probator, nu doar concluziile raportului de expertiză; că refacerea acestui raport şi completarea probatoriilor în baza art. 295 C. proc. civ., nu se justifică în cauza de faţă, întrucât părţile au stabilit de comun acord obiectivele ce urmau a fi analizate de expertul contabil, iar, cu ocazia soluţionării în fond a cauzei, nu s-au solicitat probatorii pentru a se impune suplimentarea acestora în faza apelului; că, prin probele administrate la instanţa de fond, apelanta nu a dovedit existenţa fraudării de către intimată a intereselor sale şi ale societăţii şi că nu se justifică critica interpretării eronate de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în speţă, cu referire la art. 222 lit. d) şi art. 326 din Legea nr. 31/1990, întrucât, în speţă, nu s-a dovedit, întrunirea cerinţelor acestor dispoziţii legale pentru a se putea dispune, în baza lor, excluderea din societate a intimatei.
Împotriva menţionatei decizii a formulat, în termen legal, două cereri de recurs apelanta F.M., invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
În prima cerere, recurenta a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând în dezvoltarea acestuia, în esenţă, că Decizia atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, deşi a făcut dovada, prin probele administrate, că pârâta nu se implica în activitatea firmei şi că la baza activităţii sale în societate a stat o intenţie frauduloasă de satisfacere a propriilor sale interese.
În a doua cerere, recurenta a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., arătând în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că susţinerea instanţei de apel, în sensul că părţile, de comun acord, au stabilit obiectivele ce urmau să fie analizate de expertul contabil, este străină de conţinutul dosarului, iar motivarea instanţei de apel, referitoare la faptul că instanţa de fond a analizat toate probele de la dosar, este contradictorie, întrucât această instanţă nu face nicio referire expresă la vreuna dintre probele administrate, în afară de expertiză şi că instanţa de apel nu a examinat motivul de apel referitor la faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii subsidiare formulată de intimată pe cale reconvenţională, privind retragerea sa din societate.
În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat în a doua cerere de recurs, s-a arătat că instanţa de apel, prin respingerea cererii de refacere a expertizei şi de completare a probatoriului şi prin lipsa de interes în stabilirea faptelor pe baza unei noi expertize, a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5), art. 261, art. 295 C. proc. civ., iar, pe fondul cauzei, asemenea primei instanţe, a făcut o interpretare şi aplicare greşită a art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, faţă de „actele" care dovedesc abuzurile intimatei în dauna societăţii.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata B.A. a solicitat respingerea recursului şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a deciziei atacate, apreciind nefondate criticile aduse de recurentă acestei hotărâri.
Recursul este nefondat.
Astfel, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când nu se arată motivele pe care aceasta se sprijină, dar şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.
Este de observat că Decizia atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, conform cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că nu există nicio contrarietate între considerentele acestei hotărâri, sau între acestea şi dispozitiv, iar aspectele evocate de recurentă nu se constituie în motive contradictorii sau străine de obiectul sau natura cauzei, în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Întrucât critica nepronunţării instanţei de fond asupra cererii subsidiare formulată de B.A. în cauză, este neîntemeiată, având în vedere că reclamanta, în exerciţiul dreptului său procesual de dispoziţie, a renunţat la această cerere, conform încheierii din data de 23 iunie 2008, renunţare de care prima instanţă a luat act în considerentele sentinţei, se constată că omisiunea instanţei de apel de a examina această critică nu este de natură a conduce la casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., astfel cum a solicitat recurenta, deoarece o astfel de soluţie poate fi acceptată doar atunci când, în lipsa oricăror considerente, nu se poate şti dacă soluţia dată în apel este efectul sau nu al rezultatului cercetării fondului, situaţie ce nu se regăseşte în speţă, iar, în raport de soluţia legislativă consacrată de art. 312 alin. (3) C. proc. civ., nu se justifică nici modificarea deciziei pentru această critică, ce se circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nefiind de natură să aducă atingere legalităţii acestei hotărâri.
Având în vedere că pretinsa încălcare de către instanţa de apel a art. 261 C. proc. civ., a art. 129 alin. (5) şi a art. 295 C. proc. civ. a fost argumentată de recurentă pe refuzul acestei instanţe de a reface, respectiv, de a completa probele administrate la prima instanţă şi de a administra probe noi, produse în condiţiile art. 292 C. proc. civ., se constată că prin cererea de apel s-a solicitat refacerea probelor, cu referire la expertiza contabilă şi suplimentarea probei cu înscrisuri şi interogatoriu, cerere reiterată generic la data de 24 februarie 2009, conform încheierii de la acea dată, fără a se indica concret aceste probe şi a se argumenta asupra concludenţei şi pertinenţei lor, contrar cerinţelor art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
Cum instanţa de apel nu avea obligaţia de a dispune administrarea unor probe, rolul său activ neînsemnând încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, în conformitate cu care părţile au mijloacele procedurale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doresc, şi cum refacerea probelor în apel nu este obligatorie şi nici utilă, în situaţia în care probele administrate în faţa primei instanţe pot forma convingerea instanţei de control, nu se poate reţine că, prin respingerea cererii de completare a probatoriilor şi de refacere a raportului de expertiză, s-au încălcat prevederile art. 129 alin. (5), cele ale art. 295 alin. (2) C. proc. civ. sau prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., faţă de motivarea în fapt şi în drept a acestei soluţii, cuprinsă în considerentele deciziei atacate.
Se remarcă, în ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 de către instanţa de apel, că recurenta şi-a argumentat această afirmaţie pe modul în care această instanţă a examinat şi interpretat probele administrate în scopul dovedirii intenţiei frauduloase a intimatei şi abuzurilor comise de aceasta, care au condus la prejudicierea societăţii, aspect ce vizează greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat şi nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în reglementarea în vigoare, la data pronunţării deciziei atacate, a art. 304 C. proc. civ.
Aşa fiind, constatând că, în cauză, nu sunt incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., va respinge recursul dedus prezentei judecăţi şi, în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta, în culpă procesuală, să plătească intimatei cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu avocat, efectuate în această cale de atac, astfel cum a solicitat şi dovedit prin înscrisurile depuse la dosar (filele 52; 74).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta F.M. împotriva deciziei nr. 46 din 20 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B.A. suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1535/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 155/2010. Comercial → |
|---|
