ICCJ. Decizia nr. 1562/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1562/2010
Dosar nr. 25003/3/2008
Şedinţa publică din 5 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1149 din 21 ianuarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 25003/3/2008 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul I.A., în contradictoriu cu pârâta SC V.P. SA, ca nefondată, prin care s-a solicitat anularea deciziei administratorului unic nr. 1 din 28 mai 2008, prin care decis majorarea capitalul social al pârâtei.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 1149 din 21 ianuarie 2009, a formulat apel intimatul-reclamant arătând că prima instanţă a apreciat superficial probele administrate în ceea ce priveşte declaraţiile sale subscriere; a reţinut, în mod nejustificat, că operaţiunile de majorare nu au caracter abuziv; a susţinut eronat că reclamantul trebuia să probeze lipsa unei necesităţi economice reale care să justifice mărirea de capital social.
Prin Decizia comercială nr. 483 din 18 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins apelul formulat de reclamant împotriva acestei hotărâri, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa, astfel, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1 din 9 aprilie 2008, administratorul unic al intimatei-pârâte a decis deschiderea procedurii de majorare a capitalului social. Decizia a fost luată în baza prevederilor art. 2201 din Legea nr. 31/1990, R precum şi a art. 10.5 din actul constitutiv al societăţii şi a fost publicată în data de 18 aprilie 2008.
Prin Decizia administratorului unic nr. 1 din 28 mai 2008 s-a finalizat procedura de majorare a capitalului social şi înregistrarea acesteia în registrul comerţului (fila 9 din dosarul tribunalului).
Potrivit deciziei nr. 1 din 28 mai 2008, majorarea capitalului social a avut loc ca urmare a faptului că la data de 25 mai 2008 a expirat termenul de o lună acordat acţionarilor societăţii în vederea exercitării dreptului lor de preferinţă, prevăzut de art. 216 din Legea nr. 31/1990, R, privind societăţile comerciale şi cum apelantul-reclamant care nu poate contesta oportunitatea măsurii tocmai prin faptul participării la subscriere, nu a dovedit că a depus în acest termen declaraţia de subscriere la etapa a II-a a majorării de capital social, s-a concluzionat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt.
Ca urmare, reclamantul a formulat recurs, în termenul legal, şi a solicitat, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea hotărârii, admiterea apelului şi schimbarea hotărârii primei instanţe în sensul admiterii acţiunii, aşa cum a fost formulată.
A arătat că instanţa de apel nu a analizat toate motivele de apel formulate în mod concret şi analitic, ceea ce echivalează în opinia sa cu o nepronunţare şi atrage incidenţa art. 312 alin. (5) teza 1 C. proc. civ., casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Totodată, a invocat şi aplicarea greşită a legii din perspectiva reglementărilor privind dreptul de preferinţă, critică subsumată motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat, după reproducerea textelor de lege prin care se reglementează acest drept, respectiv art. 216 şi art. 2201 alin. (1) cu raportare la art. 220 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, R privind societăţile comerciale, că, în cauză, existau toate dovezile privind îndeplinirea condiţiilor pentru a fi primită opţiunea sa de a subscrie, astfel că încălcarea acestui drept şi acceptarea participării la subscriere a unor persoane care nu aveau calitatea de acţionari (anexele nr. 1, 5, 6, 7, 20) trebuie sancţionată cu nulitatea actului juridic.
În finalul cererii de recurs, a mai invocat o critică subsumată motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii, reţinându-se, iniţial, în conţinutul considerentelor împrejurarea şi-ar fi exprimat opţiunea de subscriere în cadrul ambelor proceduri de majorare a capitalului social pentru ca în final să se concluzioneze că opţiunea a existat numai pentru faza a II-a, însă nu poate fi luată în considerare, în lipsa dovezii depunerii declaraţiei în termen.
Analizând recursul se găseşte nefondat.
Prima critică se subsumează motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., astfel cum a fost dezvoltată dar, în cauză, nu se poate reţine nesocotirea art. 261 C. proc. civ., deoarece acest text de lege în strânsă corelaţie cu art. 6 par. 1 din CEDO, obligă instanţa să-şi motiveze hotărârea, fără a se putea reţine prin această obligaţie că instanţa trebuie să facă o analiză concretă şi analitică a tuturor argumentelor juridice ale păţii care stau la baza motivelor de apel, instanţa putând să le grupeze, ceea ce interesează fiind analizarea efectivă a fiecărui motiv de apel, aspect necontestat însă.
În această privinţă, s-a mai invocat, în finalul cererii de recurs şi subsumat aceluiaşi motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi caracterul contradictoriu al motivelor hotărârii dar, din perspectiva cerinţelor acestui text de lege, pentru a i se fi putut, astfel, reţine incidenţa, trebuie arătat că între considerente şi soluţia pronunţată nu există nicio contradicţie, potrivit unei analize logico juridice, rezultând că ceea ce a avut în vedere instanţa de apel este faptul nedovedirii subscrierii în termen la una dintre fazele de majorare a capitalului social, cu consecinţa neluării în considerare.
În privinţa criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat faptul că există la dosar dovada subscrierii or, din dezvoltarea acestei critici rezultă că raportarea recurentului-reclamant la pretinsa încălcare a textelor de lege care reglementează dreptul de preferinţă s-a făcut numai din perspectiva neanalizării corespunzătoare a probelor, fără a se arăta în concret, în ce ar fi constat încălcarea legii.
Analizarea probelor este atributul instanţei de apel ca instanţă devolutivă şi nu al instanţei de recurs, care este o instanţă de control judiciar, care are ca obiectiv analizarea legalităţii hotărârii din perspectiva textelor de lege pretins a fi încălcate.
Cât priveşte participarea unor terţi la acţiunea de subscriere, aceasta s-a menţinut tocmai în considerarea reţinerii faptului nesubscrierii acţiunilor în termen, de către acţionari.
Aşa fiind, recursul este nefondat şi în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul I.A. împotriva deciziei comerciale nr. 483 din 18 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1559/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1568/2010. Comercial → |
|---|
