ICCJ. Decizia nr. 1657/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1657/2010
Dosar nr. 3229/30/2008
Şedinţa publică din 11 mai 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1121 din 9 noiembrie 2009, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea precizată şi a admis cererea reconvenţională, obligând reclamanta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la „Clădire garaj şi atelier întreţinere auto" obiect al contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 205 din 22 ianuarie 1999 sau, în caz de refuz, tribunalul a dispus ca hotărârea pronunţată să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare. Totodată tribunalul a obligat reclamanta la plata sumei de 2567 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că între pârâtă şi antecesoarea reclamantei - SC R. SRL s-a încheiat contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare nr. 205 din 22 ianuarie 1999, contract prin care reclamanta, prin antecesoarea sa, s-a obligat să-i transmită pârâtei dreptul de folosinţă asupra imobilului intitulat „clădire garaj şi atelier întreţinere auto", cu suprafaţa de 279 mp, cu respectarea dreptului pârâtei, la expirarea contractului, de achiziţionare a bunului ce face obiectul acestui contract. Totodată, tribunalul a reţinut că potrivit art. 5 din contract, durata contractului a fost stabilită de părţi la 5 ani, cu începere de la 22 ianuarie 1999.
Ca atare tribunalul a apreciat că acţiunea principală, faţă de aspectul expirării termenului contractual, acţiune prin care reclamanta a solicitat să se constate rezoluţiunea contractului de leasing imobiliar, a rămas fără obiect. În plus, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reiese că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate pe care reclamanta susţine că nu şi le-ar fi îndeplinit.
Cât priveşte pretenţiile formulate prin cererea reconvenţională, instanţa de fond a reţinut că acestea sunt întemeiate, întrucât pârâta a solicitat SC R. SRL, antecesoarea reclamantei, încă din anul 2002 încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu cererea nr. 710 din 6 februarie 2002, menţionând că la acea dată a achitat integral valoarea contractului de leasing, aspect ce a fost confirmat de SC R. SA cu adresa nr. 452 din 1 februarie 2002.
Împotriva acestei sentinţei a declarat apel, reclamanta SC B.C. SA.
Prin Decizia civilă nr. 64/A din 23 martie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a admis apelul reclamantei şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins cererea reconvenţională, obligând pârâta la plata sumei de 353 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Curtea de apel a apreciat că dreptul la acţiune al pârâtei-reclamante a luat naştere la expirarea termenului contractual de 5 ani, respectiv la data de 22 ianuarie 2004 deoarece prin acest contract utilizatorul s-a obligat să încheie contractul de vânzare-cumpărare a bunului după expirarea unui termen de 5 ani de utilizare în sistem de leasing.
Ca atare, a reţinut instanţa de apel, pârâta-reclamantă avea la dispoziţie, începând cu data de 22 ianuarie 2004, un termen de 3 ani pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Curtea de apel a respins apărările pârâtei-reclamante pe excepţia prescripţiei extinctive, în sensul că la 2 ani şi jumătate de la naşterea dreptului său la acţiune, s-a notat în cartea funciară o interdicţie de înstrăinare începând cu data de 21 iulie 2006 şi până la 11 iunie 2007, iar la 31 mai 2007 s-a instituit un nou drept de ipotecă şi interdicţie de înstrăinare în favoarea SC P.B.R. SA pentru acelaşi imobil, interdicţie neradiată, astfel încât în această perioadă a fost împiedicată să acţioneze. În motivarea soluţiei de respingere, instanţa de apel a reţinut că notarea în cartea funciară a unei interdicţii de înstrăinare a unui imobil nu constituie un caz de forţă majoră şi nici o imposibilitate obiectivă de a acţiona.
Cu privire la acţiunea precizată, Curtea de apel a reţinut că în mod temeinic şi legal prima instanţă de fond a apreciat că aceasta a rămas fără obiect, prin expirarea termenului contractual şi, deci, încetarea raporturilor dintre părţi.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, pârâta invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Pârâta a arătat că Decizia atacată s-a dat cu interpretarea greşită a clauzelor contractului de leasing şi a legii, întrucât dreptul la acţiune al pârâtei-recurente a luat naştere la data de 22 ianuarie 2004 - data expirării contractului de leasing, şi, într-adevăr se prescrie în termen de 3 ani de la această dată, întrucât este un drept de creanţă, însă, acest termen de prescripţie extinctivă a fost suspendat, astfel încât recurenta-pârâtă nu şi-a putut exercita dreptul la acţiune, din motive obiective.
Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că, la data de 3 mai 2007, deci, anterior expirării termenului, s-a notat în cartea funciară la data de 21 iulie 2006, poziţia B34 – o interdicţie de înstrăinare a tuturor imobilelor înscrise în această carte funciară, în favoarea B.C.I.T. SA, sucursala Timişoara, interdicţie ce a fost radiată la 11 iunie 2007, iar la 31 mai 2006 s-a instituit drept de ipotecă şi interdicţie de înstrăinare în favoarea SC P.B.R. SA (poziţia B 36), interdicţie neradiată încă.
Ca atare, a arătat recurenta-pârâtă, pe lângă cauzele de suspendare legală, în doctrină s-a conturat un caz de suspendare generală, în ipoteza în care creditorul este împiedicat să acţioneze, cazul în speţă.
Motivarea instanţei de apel, a învederat recurenta-pârâtă, nu ţine cont de aspectul că orice acţiune în justiţie a recurentei pe această perioadă ar fi fost lipsită de finalitate şi, deci, de interes, fiind paralizată de interdicţia de înstrăinare în cartea funciară, o veritabilă cauză de suspendare a cursului prescripţiei extinctive.
În continuare, recurenta-pârâtă a invocat aspecte ce ţin de soluţionarea pe fond a cererii sale reconvenţionale, apreciind că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală.
Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat ca nefondat.
Examinând motivele de nelegalitate invocate în susţinerea prezentului recurs, prin raportare la probele administrate în prezenta cauză, Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 13-14 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, cursul prescripţiei extinctive este suspendat în cauzele expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv: forţa majoră; participarea la forţele armate ale României care sunt pe picior de război; reclamaţia administrativă în condiţiile reglementate la lit. c); între creditor şi ocrotit până când socotelile nu au fost date şi aprobate; cât timp cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal sau cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are ocrotitor legal care să-i încuviinţeze actele, în raporturile dintre soţi.
Interpretând per a contrario cauzele legale de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive se desprinde concluzia conform căreia, prescripţia extinctivă presupune ca, persoana împotriva căreia curge termenul de prescripţie, să fi avut posibilitatea să acţioneze şi, totuşi, să nu fie acţionat. Raţiunea legiuitorului este aceea că nu se poate reţine culpa creditorului în cazul în care s-a aflat în imposibilitate să formuleze pretenţii şi, deci, să pornească acţiune în justiţie, suspendarea operând pentru ocrotirea interesului legitim al acesteia, în sensul împiedicării vremelnice a curgerii termenului de prescripţie extinctivă.
Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, în sistemul românesc de drept sunt cauze legale - în sensul că sunt stabilite prin lege; sunt limitative - în sensul că sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse prin aplicarea principiului analogiei în drept şi produc efecte ope legis, în sensul că instanţa de judecată nu poate decât să constate intervenirea lor.
O atare interpretare restrictivă este impusă de natura normelor juridice incluse în Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, respectiv, aceea de dispoziţii imperative ce vizează ocrotirea interesului general al securităţii circuitului civil.
Ca atare, sistemul prevăzut de legea română exclude aplicarea principiului: CONTRA NON VALENTUM AGERE NON CURRIT PRAESCRIPTIO, în alte cazuri decât cele reglementate de lege, judecătorului naţional nefiindu-i lăsată libertatea de apreciere a faptelor ce ar putea atrage imposibilitatea de acţiune a persoanei interesate şi, deci implicit, suspendarea cursului prescripţiei extinctive.
Din modul de redactare a textului art. 13 din Decretul nr. 167/1958, rezultă că nu există alte cauze de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, în afară de cele determinate de lege, iar instanţele de judecată sunt ţinute de o interpretare stricto sensu a textelor de lege vizate.
Cu privire la motivele de nelegalitate invocate în prezenta cauză, Curtea reţine că, deşi recurenta-pârâtă invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., argumentele dezvoltate în susţinerea recursului declarat, se circumscriu motivului prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta însăşi apreciind, ca şi instanţele de fond, că termenul de prescripţie extinctivă priveşte un drept de creanţă prescriptibil în termen de 3 ani, şi că dreptul la acţiune al pârâtei, din interpretarea clauzelor contractului de leasing, respectiv, art. 5, a luat naştere la expirarea termenului de 5 ani convenit de părţi, respectiv, la data de 22 ianuarie 2004.
Aplicând considerentele mai sus arătate la motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat, notarea unei interdicţii de înstrăinare în cartea funciară, şi, implicit, a unui drept de ipotecă, neîncadrându-se în cauzele expres şi limitativ prevăzute de art. 13 şi art. 14 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă. Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte reţine că aspectele invocate nu pot fi considerate drept cauză generală de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, întrucât legiuitorul român nu lasă loc de o atare interpretare extensivă, dată fiind natura normelor interpretate, respectiv, aceea de normă legală imperativă care exclude aplicarea principiului suveranităţii instanţei de judecată în aprecierea faptelor ce pot constitui ipoteza legală a normei analizate.
Prin urmare, Înalta Curte va respinge motivele invocate relative la natura cauzei invocate - respectiv, notarea interdicţiei de înstrăinare în cartea funciară - drept cauză care suspendă cursul prescripţiei extinctive. Totodată, nu se poate reţine argumentaţia recurentei-pârâte în sensul că orice demers jurisdicţional pe această perioadă ar fi fost paralizat de invocarea excepţiei lipsei de interes, deoarece regimul juridic al unei atare notări în cartea funciară vizează, în esenţă, ocrotirea dreptului de garanţie ce afectează bunul respectiv, drept care este prevăzut în favoarea terţului creditor, în speţă, societatea bancară implicată. O atare interpretare este impusă şi de caracterul non-constitutiv de drepturi al înscrierilor în cartea funciară – singurul efect fiind acela de opozabilitate faţă de terţi a dreptului înscris şi nu în ultimul rând, de principiul relativităţii unor atare înscrieri.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat, luând act că, în baza principiului disponibilităţii aplicabil în procesul civil, intimata îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Cât priveşte motivele invocate de recurenta-pârâtă cu privire la fondul cererii reconvenţionale, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi analizate de instanţa de recurs, dată fiind soluţia instanţei de apel de aplicare a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune al pârâtei-reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P. SRL TIMIŞOARA împotriva deciziei nr. 64/A din 23 martie din 2009 a Curţii de Apel, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1654/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1660/2010. Comercial → |
|---|
