ICCJ. Decizia nr. 1618/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÂ
Decizia nr. 1618/2010
Dosar nr. 4813/120/2008
Şedinţa publică de la 7 mai 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamanţii T.I., T.E. şi T.C. au solicitat obligarea pârâtei SC U.V.I.G. SA Sucursala Târgovişte la plata sumei 100.000 euro, la cursul din ziua producerii accidentului asigurat, ce reprezintă suma minimă de despăgubire prevăzută de art. 12 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse din accidente de autovehicule.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că la data de 22 iulie 2007, T.I., a fost implicat într-un accident rutier la trecerea la nivel cu calea ferată, produs din vina acestuia şi care a avut ca urmare moartea acestuia şi a altor persoane. Cererea de despăgubiri nu s-a rezolvat prin acordul dintre asigurător şi persoanele prejudiciate, întrucât valoarea acordată de asigurător şi persoanele prejudiciate a fost apreciată ca neserioasă în raport cu valoarea maximă de despăgubire prevăzută de actul normativ.
Prin încheierea de şedinţă din data de 11 decembrie 2008, tribunalul a admis în parte cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamanţi, cărora le-a încuviinţat scutirea de la plata sumei de 6.240 lei, urmând ca aceştia să achite diferenţa de 547 lei.
Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 71 din 10 februarie 2009 a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâta să plătească câte 18.000 euro pentru fiecare dintre cei trei reclamanţi; a obligat pe pârâtă la plata sumei de 17.850 lei a onorariu apărător în favoarea reclamanţilor şi a obligat pârâta să plătească statului suma de 5.099,135 lei taxă judiciară de timbru sub forma ajutorului public judiciar.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că potrivit art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, obligaţia de despăgubire pentru repararea prejudiciului încercat de copiii şi soţia persoanei decedate din culpa asiguratului incumbă asigurătorului, aceasta fiind şi cea mai importantă obligaţie ce decurge din contractul de asigurare. De asemenea, s-a reţinut că potrivit art. 14 din Normele privind obligaţia de răspundere civilă pentru prejudicii şi art. 12 alin. (1) din Ordinul C.S.A. din 28 noiembrie 2006 limita de despăgubire se stabileşte pentru anul 2007 la un nivel de 500.000 euro . În ceea ce priveşte suma pretinsă de reclamanţi, tribunalul a stabilit-o prin apreciere cu limita de despăgubire prevăzută de legiuitor şi de suma deja acordată în cadrul aceluiaşi accident respectiv 46.262 euro.
Cererea formulată de pârâtă privind reducerea cheltuielilor de asistenţă judiciară şi reprezentare a fost respinsă de către instanţă. De asemenea, tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, potrivit căruia taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina reclamanţilor va fi suportată de către pârâtă, aceasta urmând fi plătită către stat.
Sentinţa instanţei de fond a fost apelată de către pârâta SC U.V.I.G. SA, prin care a solicitat micşorarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale cât şi aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cu privire la cheltuielile de judecată.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 95 din 12 iunie 2009 respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.
Instanţa de apel, prin considerentele deciziei a reţinut că a fost cuantificat în mod corect cuantumul daunelor morale, pentru pierderea suferită prin decesul rudei apropiate în accidentul de cale ferată. Mai mult decât atât există o notificare ulterioară sentinţei de fond, prin care pârâta şi-a manifestat acceptul cu privire la plata sumei la care a fost obligată. De asemenea a constatat că dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. au fost corect aplicate.
Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâta SC U.A. SA Bucureşti în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată în sensul micşorării sumelor acordate cu titlu de despăgubiri morale şi diminuarea sumei de 17.850,00 lei reprezentând onorariu de avocat.
Prin criticile formulate, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de principiul care stă la baza răspunderii civile delictuale, potrivit căruia dezdăunarea reprezintă repararea justă şi integrală a pagubei produsă prin fapta ilicită a autorului pagubei şi nu a ţinut cont de practica instanţelor de judecată cu privire la sumele ce sunt acordate cu titlu de despăgubiri morale.
Recurenta a susţinut că potrivit art. 14 alin. (1) din Ordinul C.S.A. din 2006, cuantumul despăgubirii nu va depăşi limita de despăgubire prevăzută în contractul de asigurare R.C.A.
În continuare prezintă soluţiile pronunţate în cauze similare, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale şi susţine că instanţa a realizat în realitate o despăgubire fără just temei.
În ceea ce priveşte reducerea onorariului de avocat, arată că instanţa nu şi-a motivat convingerea intimă şi temeiul juridic care au determinat obligarea societăţii la plata sumei de 17.850 lei, onorariu de avocat care este excesiv de mare.
Recursul declarat de pârâtă este vădit nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele care urmează.
Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că daunele morale acordate reclamanţilor sunt rezultatul unei aprecieri rezonabile şi achitabile de natură să ofere o anumită satisfacţie compensatorie pentru prejudiciul moral suferit.
Raporturile dintre autorul reclamanţilor, în calitate de asigurat şi pârâta asigurător îşi au izvorul în poliţa de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto.
Pârâta în calitate de asigurător răspunde în temeiul art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 pentru daunele produse urmare accidentului de circulaţie ce a avut loc la data de 22 iulie 2007, soldat cu 37 de victime, printre care şi cu decesul lui T.I., soţul, respectiv tatăl reclamanţilor.
Revenind la criticile formulate de pârâtă cu privire la justa şi echitabila dezdăunare care trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului acestora, Înalta Curte constată că ambele instanţe, de fond şi apel au reţinut ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale cât priveşte temeiul pentru acordarea daunelor morale în raport de prevederile art. 998 C. proc. civ., faptă care îndreptăţeşte pe reclamanţi să solicite daune morale în conformitate cu art. 14 din Normele privind obligaţia de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule şi art. 12 alin. (3) din Ordinul C.S.A. din 28 noiembrie 2006.
În lipsa însă a unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanţei.
Faptul că instanţa de apel s-a raportat în stabilirea cuantumului daunelor morale la limita de despăgubire prevăzută de legiuitor şi de sumele deja acordate în cadrul aceluiaşi accident, ceea ce constituie identificarea unui criteriu obiectiv în apreciere, de natură să înlăture aparenţa unei aprecieri pur subiectiv, raportat la criteriul subiectiv privind pierderea suferită de reclamanţi, fapt care nu reprezintă o încălcare a prevederilor legale respectiv a dispoziţiilor art. 998 şi urm, C. civ. şi realizarea unei îmbogăţiri fără justă cauză a reclamanţilor, cum greşit susţine recurenta, aşa încât critica cu acest obiect nu poate fi primită.
În ceea ce priveşte critica recurentei privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., cu privire la întinderea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, se constată că şi această critică este nefondată, pentru următoarele argumente.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să micşoreze sau să mărească onorariile avocaţilor, ori de câte ori se vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. În speţă, onorariul încasat la instanţa de fond de către apărătorul ales al reclamanţilor, în virtutea libertăţii de apreciere a judecătorului a fost apreciat corespunzător activităţii prestate de apărător, motiv pentru care nu a fost cenzurat.
Într-o altă ordine de idei, Înalta Curte constată că instanţa de judecată trebuie să manifeste prudenţă ori de câte ori intervine în contractul de asistenţă juridică încheiat de apărător cu clintul său, având în vedere că aprecierea cuantumului rezonabil poate limita dreptul la apărare al părţilor.
Aşa fiind, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC U.A. SA Bucureşti (fostă SC U.V.I.G. SA) împotriva Deciziei nr. 95 din 12 iunie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Respinge cererea formulată de intimaţii reclamanţi privind acordarea de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1608/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1619/2010. Comercial. Acţiune în anulare.... → |
|---|
