ICCJ. Decizia nr. 1628/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1628/2010
Dosar nr. 2730/62/2008
Şedinţa publică de la 7 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC R.C. SRL a chemat în judecată societatea SCM V.S. Făgăraş şi a solicitat Tribunalului Braşov să pronunţe o sentinţă prin care să o oblige pe pârâtă la plata contravalorii investiţiilor realizate în imobilul proprietatea pârâtei, instituirea unui drept de retenţie asupra spaţiilor de 134 mp şi respectiv de 202 mp până la plata de către pârâtă a lucrărilor de investiţii precum şi compensarea creanţelor reciproce dintre părţile în proces.
În fapt, acţiunea a fost motivată invocându-se contractele de închiriere nr. 1010 din 14 noiembrie 2001 şi nr. 689/2005 care şi-au produs efectele până la 3 ianuarie 2008 şi respectiv 31 decembrie 2007. În perioada de locaţiune reclamanta a susţinut că a executat lucrări în spaţiile închiriate pe cheltuiala sa şi cu acordul pârâtei pentru a le face proprii destinaţiei pentru care au fost închiriate. Întrucât cheltuielile efectuate nu i-au fost achitate de pârâtă, reclamanta a introdus acţiunea cu obiectul arătat mai sus solicitând ca în temeiul art. 1444 C. civ., să se instituie şi un drept de retenţie în favoarea sa până la plata cheltuielilor solicitate. În privinţa compensării a motivat că pârâta deţine o creanţă împotriva sa stabilită printr-o hotărâre judecătorească astfel că se impune compensarea acesteia cu creanţa pe care o deţine în prezentul dosar împotriva pârâtei.
Sentinţa Tribunalului Braşov, secţia comercială.
Tribunalul Braşov, prin sentinţa nr. 399 pronunţată la 2 aprilie 2009, a admis acţiunea reclamantei SC R.C. SRL şi a obligat-o pe pârâta SC V.S. SCM la plata sumei de 208.381 lei reprezentând contravaloare investiţii şi cheltuieli de judecată dispunând, totodată, şi instituirea dreptului de retenţie asupra spaţiului în suprafaţă de 134 mp aflat la subsolul imobilului, celelalte pretenţii fiind respinse.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a examinat clauzele contractelor nr. 1010/2001 şi 689/2005 precum şi concluziile expertizelor tehnice aflate la dosar şi a stabilit că reclamanta a efectuat în spaţiile închiriate lucrări de consolidare, reparaţii şi extinderi cu acordul pârâtei, a căror valoare a fost stabilită la suma de 43.034 lei, sumă pe care pârâta nu a contestat-o sub aspectul cuantumului dar pe care o consideră ca fiind în sarcina pârâtei conform clauzei instituită prin art. 14 din contractele de locaţiune. Tribunalul a înlăturat această apărare raportându-se la prevederile art. 9 din aceleaşi convenţii prin care s-a stabilit că proprietarul trebuie să predea spaţiul în condiţii de funcţionare.
Apelul, Decizia Curţii de Apel.
Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov a fost confirmată de Curtea de Apel Braşov care prin decizia nr. 2730/62/2008 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta SC R.C. SRL şi pârâta SC V.S. SCM.
Curtea a analizat apelul reclamantei care viza respingerea capătului de cerere privind compensarea, apreciind că, această operaţiune nu se poate realiza întrucât sentinţa vizând creanţa pârâtei împotriva sa nu a rămas definitivă. În ce priveşte apelul pârâtei prin care a solicitat să se diminueze suma la care a fost obligată cu 150.194 lei şi reducerea cheltuielilor de judecată, instanţa de apel a examinat criticile în raport de prevederile art. 14, 9 şi 1 din contract prin care s-a instituit obligaţia locatorului de a preda spaţiul în suprafaţă de 134 mp pentru desfăşurarea de către chiriaş a activităţii de alimentaţie publică. În interpretarea acestor clauze s-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 978 C. civ., astfel că instanţa de control judiciar a ajuns la concluzia că lucrările iniţiale de amenajare a spaţiului pentru destinaţia,,alimentaţie publică” erau în sarcina locatorului, art. 14 din cele două contracte vizând alte lucrări de îmbunătăţire şi modernizare. A mai reţinut Curtea şi faptul că lucrările din subsol au fost făcute pentru a aduce spaţiul în stare de folosinţă iar în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a stabilit, în conformitate cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958, că termenul pentru plata îmbunătăţirilor curge de la data expirării contractului de locaţiune, termen care nu a fost depăşit.
Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Braşov a declarat recurs, pârâta SC V.S. SCM Făgăraş care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru a solicita Înaltei Curţi să constate nelegalitatea şi netemeinicia deciziei nr. 128 pronunţată la data de 26 noiembrie 2009 şi admiţând recursul să modifice soluţiile anterior pronunţate în sensul obligării sale numai la plata cheltuielilor care au fost făcute de locatar pentru consolidarea de rezistenţă a imobilului.
În argumentarea acestui motiv recurenta a susţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a primit o dezlegare greşită întrucât nu s-a socotit ca moment al naşterii dreptului la acţiune, data plăţii de către reclamantă a lucrărilor către constructor, conform dovezilor de la dosar fond.
A mai susţinut recurenta pârâtă că nu a încetat locaţiunea în 2006 din moment ce a operat tacita relocaţiune. De asemenea, a arătat că termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nu a fost suspendat sau întrerupt şi că nu s-a încheiat vreo convenţie prin care să se stabilească un termen de plată ci, dimpotrivă, s-a stabilit că cheltuielile respective sunt în sarcina chiriaşului.
Prin cea de-a doua critică, recurenta a susţinut că la încheierea contractului reclamanta a cunoscut starea imobilului şi că nu a avut pretenţia prevăzută de art. 9, ci a acceptat să-l amenajeze. A considerat recurenta că nu se poate pune nici problema îmbogăţirii fără justă cauză întrucât investiţiile efectuate de intimată se compensează cu chiria neachitată de aceasta. În fine, a susţinut că investiţiile făcute în imobil nu-i sunt utile şi că acestea i-au servit numai intimatei. Cu titlu de exemplu s-a referit la faptul că s-a edificat o scară interioară care nu era utilă pentru că existau căi de acces în imobil.
La aceste motive, intimata a răspuns punctual prin întâmpinare, la primul punct susţinând că dreptul la acţiune pentru plata sumei în litigiu s-a născut la data când a expirat contractul. În acest sens a citat art. 1444 C. civ., prin care se stabileşte că „locatarii nu pot fi daţi afară mai înainte de a fi dezdăunaţi”. În opinia intimatei încetarea locaţiunii este momentul care semnifică naşterea dreptului de a solicita cu titlu de despăgubiri sumele alocate pentru investiţii. În privinţa stării spaţiului la momentul închirierii, intimata a invocat prevederile art. 1421 alin. (1) C. civ., care îl obligă pe locator să-l predea în aşa fel încât să fie întrebuinţat. De asemenea, a făcut trimitere la doctrină pentru a susţine că toate reparaţiile necesare predării bunului în stare de funcţionare sunt în sarcina locatorului, iar în privinţa lucrărilor efectuate în imobil a precizat că acestea vizează începutul închirierii şi au fost făcute cu scopul de a se aduce spaţiul în stare de întrebuinţare. În final a arătat că pe timpul efectuării lucrărilor a plătit chirie deşi nu a putut utiliza spaţiul potrivit scopului pentru care a fost închiriat. În consecinţă a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârilor anterior pronunţate.
Recursul este nefondat.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Sub cuvânt că s-au nesocotit prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, recurenta a pus în discuţie momentul naşterii dreptului la acţiune. În raport de această critică trebuie reţinut mai întâi că excepţia invocată de recurentă vizează dreptul material şi nu un drept procedural născut în cursul procesului. Fiind calificată prin caracteristicile sale, ca excepţie de fond care priveşte exerciţiul dreptului material la acţiune, trebuie observat că chestiunile legate de momentul naşterii dreptului la acţiune nu vizează nelegalitatea soluţiei. În concret, recurenta porneşte în critica sa de la art. 3 din Decretul nr. 167/1958 pentru a ajunge la împrejurările pe care le consideră relavante pentru calculul termenului de prescripţie. În legătură cu acest aspect, este de observat că instanţa de apel a avut în vedere regula generală privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune consacrată de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căreia prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune. În contextul arătat, ca instanţă devolutivă, Curtea de Apel a analizat specificul raporturilor juridice dintre părţile în proces pentru a dezlega problema momentului de la care titularul dreptului a acţionat pentru a preîntâmpina efectul extinctiv al prescripţiei. Aceste argumente vin în sprijinul concluziei expusă anterior prin care s-a arătat că chestiunea supusă criticii nu vizează nelegalitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub cele două ipoteze ale sale.
Dacă s-ar trece peste aceste argumente şi s-ar analiza momentul naşterii dreptului la acţiune încă nu s-ar putea reţine ca fiind întemeiată critica evocată de recurenta. În acest sens trebuie observate raporturile juridice dintre părţile în proces care s-au fundamentat pe raporturi de locaţiune derivând dintr-un contract care a expirat în anul 2006, recurenta fiind cea care a confirmat faptul că şi după acest moment locatara se afla în spaţiu, în alte cuvinte nefiind negată tacita relocaţiune care a operat în cauză. Prin urmare, dreptul la despăgubiri se naşte fie la încetarea contractului de locaţiune fie în alte condiţii prevăzute de lege, deoarece, până la momentele respective nu se naşte în favoarea chiriaşului un drept cert, actual şi determinat cu privire la valoarea lucrărilor executate în imobil. Cu aceste argumente se va reţine că instanţa de apel a apreciat corect împrejurările care au determinat momentul naşterii dreptului la acţiune şi a aplicat corect regula generală prevăzută de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabilind că acţiunea a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani socotiţi de la data de 31 decembrie 2006, astfel că la data de 15 aprilie 2008, care semnifică data sesizării instanţei, termenul pentru valorificarea dreptului evocat de reclamantă nu era împlinit.
Prin cea de-a doua critică, recurenta a susţinut că instanţele anterioare nu au reţinut corect situaţia de fapt întrucât împrejurările reţinute nu se bazează pe „înţelegerea” dintre părţi. Aceste susţineri nu se încadrează în nicio ipoteză a art. 304 alin. (9) C. proc. civ. Concluzia se bazează pe faptul că din niciun argument al recurentei nu rezultă care este dispoziţia legală încălcată, mai concret, care sunt dispoziţiile legale la care a recurs instanţa, dispoziţii pe care le-ar fi aplicat greşit. Totodată nu a demonstrat lipsa de temei legal a deciziei criticate care ar lipsi soluţia de fundament. Se observă din criticile de la punctul 2 al recursului că recurenta şi-a exprimat nemulţumirea în legătură cu interpretarea clauzelor contractului scop în care instanţa a avut în vedere art. 978 C. civ.
În adevăr, art. 978 C. civ., stabileşte o regulă de interpretare potrivit căreia clauzele convenţiei se interpretează în sensul în care pot avea un efect fiind de principiu că stipularea acestora se face pentru a fi aplicate. Din acest punct de vedere fără a admite că această susţinere constituie o cauză de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va reţine că interpretarea contractului aparţine instanţei care judecă fondul. Dacă s-ar admite că motivul invocat vizează punctul 8 al art. 304 C. proc. civ., ca instanţă de recurs Înalta Curte va putea fi implicată sub motivul prevăzut de punctul 8 în verificarea legalităţii deciziei, numai atunci când pe calea interpretării greşite s-ar ajunge la schimbarea naturii ori înţelesului vădit neîndoielnic a contractului interpretat.
În speţă, prin coroborarea şi interpretarea art. 1, 9 şi 14 din contract s-a urmărit ca voinţa părţilor la încheierea convenţiei să fie respectată. Este adevărat că instanţa de apel s-a limitat numai la clauzele contractului fără nicio trimitere la prevederile Codului civil (art. 1421, 1444) care reglementează efectele contractului de locaţiune cu referire la obligaţia de predare a spaţiului de către locator şi la obligaţiile privind efectuarea reparaţiilor. Cu toate acestea interpretarea contractului şi probele cu expertiză aflate la dosar, înlătură orice echivoc în privinţa obligaţiilor de predare a bunului şi a obligaţiilor referitoare la reparaţiile şi îmbunătăţirile care se aduc imobilului. Sub acest aspect este de observat că lucrările a căror contravaloare se solicită au fost efectuate înainte de punerea în exploatare a spaţiului de la subsol, că s-au efectuat pentru consolidarea şi mărirea gradului de siguranţă a imobilului servind întregii clădiri (a se vedea expertiza) şi că toate aceste lucrări s-au realizat cu acordul locatorului. Este locul pentru precizarea, sub aspectul obligaţiilor locatorului, că spaţiul trebuia predat într-o stare corespunzătoare destinaţiei în vederea căreia a fost închiriat încă înainte de punerea acestuia în exploatare de către locatar. În aceste condiţii dispoziţiile art. 14 din contract nu înlătură aplicarea art. 1 şi 9, clauzele acestuia interpretându-se unele prin altele în sensul că locatorului îi incumbă obligaţia să efectueze toate reparaţiile necesare în scopul preluării lucrului de către locatar chiar şi atunci când există o clauză contractuală prin care aceste reparaţii sunt puse în sarcina locatarului. Chiar şi dacă se admite ipoteza contrară, obligaţia locatorului de a preda lucrul în stare corespunzătoare nu este înlăturată dacă nu s-a prevăzut expres că toate reparaţiile anterioare punerii spaţiului în funcţiune pentru destinaţia stabilită prin art. 1 din contract, pentru alimentaţie publică, sunt în sarcina locatarului. În acest context în mod corect s-a apreciat, într-o exprimare succintă a considerentelor, că suportarea contravalorii modificării şi îmbunătăţirilor spaţiului vizează cheltuielile care s-au efectuat, de către locatar cu scopul de a-l face funcţional şi corespunzător destinaţiei. Prin urmare, acest tip de reparaţii sunt distincte de reparaţiile care sunt necesare în cursul locaţiunii. În acest sens sunt de altfel şi reglementările din art. 1421 şi urm. C. proc. civ.
În consecinţă, rezumând argumentele de mai sus se va reţine că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea soluţiilor anterior pronunţate, recursul conform art. 312 C. proc. civ., urmând să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SCM V.S. FĂGĂRAŞ împotriva deciziei nr. 128 din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1616/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1687/2010. Comercial → |
|---|
