ICCJ. Decizia nr. 1868/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1868/2010
Dosar nr. 1863/30/2008
Şedinţa publică de la 21 mai 2010
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
I - Obiectul cauzei şi hotărârile pronunţate în primă instanţă şi în apel.
1. Reclamantul G.N., în calitate de acţionar majoritar la SC S. SA Timişoara, a solicitat, prin acţiunea introductivă, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 13 decembrie 2006, în contradictoriu cu pârâţii SC S. SA şi dl. D.L.I. să se constate următoarele: nulitatea absolută a deciziei Consiliului de Administraţie al societăţii pârâte din data de 7 decembrie 2006 privitoare la vânzarea a trei imobile proprietatea societăţii situate în Timişoara, pentru fraudă la lege; nulitatea absolută a promisiunii de vânzare-cumpărare încheiată de societate cu pârâtul D.L.I., în data de 7 decembrie 2006, având ca obiect vânzarea-cumpărarea celor trei imobile către pârât, în condiţiile stabilite, prin convenţie; nulitatea absolută a facturii fiscale emisă de societate privind preţul celor trei bunuri imobile a căror înstrăinare a fost hotărâre de Consiliul de administraţie.
În cauză, cadrul procesual a fost extins prin admiterea în principiu a cererii de intervenţie accesorie în interesul pârâtului D.L.I. formulată de Asociaţia Salariaţilor SC S. SA la data de 27 februarie 2007.
2. Prin sentinţa civilă nr. 521 din 1 iulie 2008, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamant constatând nulitatea absolută a deciziei Consiliului de Administraţie al societăţii pârâte din data de 7 decembrie 2006, nulitatea absolută a promisiunii de vânzare-cumpărare nr. 2 din 7 decembrie 2006 încheiată cu pârâtul D.L.I. şi nulitatea absolută a facturii fiscale emisă de societate cu privire la preţul imobilelor care au făcut obiectul vânzării-cumpărării, cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta Asociaţia Salariaţilor SC S. SA, fiind respinsă în contextul admiterii acţiunii introductive în totalitate.
Prima instanţă a reţinut din analiza probelor ce înscrisuri administrate de părţi că, reclamantul, în calitate de acţionar majoritar al societăţii pârâte, aşa cum s-a statuat irevocabil prin sentinţa civilă nr. 864/2005 a Tribunalului Timiş, la data de 1 noiembrie 2006, a notificat consiliul de administraţie al societăţii în vederea convocării de îndată a adunării generale, având ca ordine de zi informarea cu privire la modificarea structurii acţionariatului urmare sentinţei nr. 864/2005 irevocabilă prin decizia nr. 3047 din 18 octombrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi revocarea Consiliului de Administraţie şi numirea unui nou consiliu, notificare prin care consiliul de administraţie în funcţie a fost atenţionat ca până la data adunării generale să nu efectueze acte de înstrăinare ipotecară, grevare a patrimoniului societăţii.
Reţine tribunalul că în aceste circumstanţe, pe fondul unor neînţelegeri între părţi peste voinţa acţionarului majoritar, consiliul de administraţie a înstrăinat din patrimoniul societăţii bunurile imobile ce au făcut obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâtul D.L.I., la 7 decembrie 2006, ceea ce în opinia tribunalului reprezentând o fraudare a legii prin încălcarea atribuţiilor şi prerogativelor Consiliului de administraţie cu consecinţa lipsei consimţământului societăţii la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare.
Potrivit raţionamentului primei instanţe doar adunarea generală era în măsură să hotărască asupra vânzării bunurilor din patrimoniu, a căror valoare reprezintă mai mult de ½ din capitalul social.
În ce priveşte pe pârâtul cumpărător tribunalul apreciază că nu se poate susţine buna sa credinţă, în condiţiile în care i-a fost notificată intenţia reclamantului.
3. Prin decizia civilă nr. 59 din 17 martie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a admis apelurile declarate de pârâtul D.L.I. şi intervenienta Asociaţia Salariaţilor SC S. SA împotriva sentinţei nr. 521 din 1 iulie 2008 pronunţate în primă instanţă de Tribunalul Timiş, în sensul respingerii acţiunii cu privire la constatarea nulităţii absolute a deciziei Consiliului de Administraţie şi a facturii fiscale.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la constatarea nulităţii absolute a promisiunii de vânzare-cumpărare la 7 decembrie 2006 au fost menţinute.
Considerentele instanţei de apel în adoptarea soluţiei de respingere a cererii de constatare a nulităţii absolute a deciziei Consiliului de Administraţie s-au întemeiat pe dispoziţiile art. 114 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată potrivit cărora deciziile Consiliului de administraţie pot fi atacate în justiţie cu acţiunea în anulare numai în situaţia în care acesta a fost mandatat de adunarea generală extraordinară să ia măsuri cu privire la mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului de activitate şi înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare, ipoteză care nu este îndeplinită în cauză.
În ce priveşte nulitatea absolută a facturii fiscale, instanţa de control judiciar reţine că acest document contabil emis în vederea evidenţierii operaţiunilor juridice în contabilitatea societăţii, nu poate forma obiectul unei acţiuni în nulitate.
Examinând însă, actul juridic încheiat de Consiliul de Administraţie la 7 decembrie 2006, din perspectiva dispoziţiilor art. 15322 din Legea societăţilor comerciale, instanţa constată că faţă de valoarea bunurilor imobile care fac obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare valoare care depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului, era necesară aprobarea prealabilă a adunării generale a acţionarilor, aprobare care nu a fost dată, ceea ce atrage anularea actului astfel consimţit.
În ce priveşte buna credinţă a cumpărătorului instanţa constată că litigiile promovate de reclamant împotriva societăţii şi a Consiliului de administraţie aveau un caracter public fiind menţionate în Cartea funciară şi la O.R.C., ceea ce impune concluzia că, promitentul cumpărător era avizat asupra faptului că acţionarul majoritar se opune la încheierea vânzării.
II. - Recursul.
4. Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs, în termen legal pârâtul D.L.I. şi intervenienta accesorie Asociaţia Salariaţilor SC S. SA.
Recurentul pârât a invocat în susţinerea recursului motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argumentele sale subsumate criticilor de nelegalitate formulate au vizat următoarele aspecte:
- Acţiunea formulată de reclamant, al cărui scop principal este anularea promisiunii de vânzare-cumpărare are o natură civilă, de competenţă în primă instanţă a Tribunalului Timiş, secţia civilă, în raport de dispoziţiile art. 4 C. com., care exceptează de la jurisdicţia comercială actele încheiate de un comerciant dacă sunt de natură civilă, iar în cauză vânzarea a privit mai multe suprafeţe de teren şi nu întreg fondul de comerţ al societăţii.
Concluzionând pe acest aspect recurentul solicită casarea hotărârilor cu trimiterea cauzei instanţei civile competente.
- Sub un al doilea motiv (304 pct. 9 C. proc. civ.), recurentul a susţinut că în măsura în care litigiul are natură comercială se impune respectarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., respectiv încercarea de conciliere prealabilă introducerii litigiului, având în vedere caracterul evaluabil în bani al cererii în constatarea nulităţii promisiunii de vânzare-cumpărare. În sprijinul acestei susţineri recurentul a invocat Decizia în interesul legii nr. 32 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat că sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea nulităţii, astfel că, faţă de neîndeplinirea procedurii prealabile a concilierii directe, recurentul a solicitat modificarea deciziei în sensul admiterii excepţiei prematurităţii şi respingerii acţiunii ca inadmisibilă.
Sub un ultim aspect recurentul critică decizia cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 15322 din L.S.C., arătând că în interpretarea acestor dispoziţii se are în vedere valoarea contabilă a bunurilor înstrăinate, care trebuie să nu depăşească jumătate din valoarea contabilă a tuturor activelor societăţii.
Susţinere recurentul că în decizia Consiliului de administraţie se menţionează expres că valoarea terenurilor înstrăinate este mai mică decât jumătate din valoarea tuturor activelor societăţii respectiv (1.399.873 Ron), aşa încât nu se impunea anularea promisiunii de vânzare-cumpărare.
4.2. Recurenta-intervenientă şi-a întemeiat recursul pe motivul vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15322 din L.S.C., reiterând argumentele aduse de recurentul pârât sub acest aspect.
În esenţă, intervenienta a susţinut că valoarea contabilă menţionată în textul de lege, constituie un criteriu obiectiv în funcţie de care se poate verifica respectarea de către Consiliul de administraţie a atributelor sale şi elimină arbitrariul în încheierea actelor juridice.
La data încheierii promisiunii de vânzare, conform raportului comisiei de cenzori valoarea contabilă a activelor societăţii era de 1.299.873 Ron, iar valoarea imobilelor vândute de 327.100,23 Ron este cu mult mai mică decât jumătate din valoarea activelor.
4.3. La data de 19 noiembrie 2009 intimatul reclamant G.N. a formulat întâmpinare la recursurile promovate de cele două părţi prin care a solicitat respingerea recursurilor.
Intimatul a arătat că valoarea bunurilor este de circa 3.150.000 Ron – respectiv 900.000 Euro ceea ce depăşeşte valoarea contabilă a activelor societăţii, în acest sens, hotărârea Consiliul de administraţie din 7 decembrie 2006 a fost anulată de Adunarea Generală a Acţionarilor din data de 10 ianuarie 2008.
5. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile declarate în cauză de cei doi recurenţi sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:
5.1. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurentul pune în discuţie competenţa materială, ratione materiae, sub aspect funcţional, a tribunalului ca primă instanţă apreciind că, după felul atributelor jurisdicţionale, era competent tribunalul, secţia civilă, litigiul având natură civilă deoarece actele juridice încheiate de o societate cu privire la imobile, sunt acte civile.
Concluzia recurentului nu este susţinută de dispoziţiile legale aplicabile şi de principiul fundamental în materie de competenţă, potrivit cu care numai legea determină competenţa instanţelor judecătoreşti, în sistem orizontal sau verbal.
Criteriul obiectiv, predeterminat prin lege, pentru stabilirea competenţei de atribuţiune a instanţei este natura litigiului asociat în anumite cazuri cu importanţa sau valoarea interesului alegat, criteriu care rezultă din dispoziţiile art. 2 şi 3 C. proc. civ.
Or, în materie comercială dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., sunt explicite statuând asupra competenţei tribunalului ca primă instanţă potrivit cu natura litigiului ori valoarea interesului alegat.
În ce priveşte natura comercială a litigiului dispoziţiile de referinţă sunt cele prevăzute de art. 3,4 şi 56 C. com., care clasifică faptele de comerţ în fapte obiective – subiective şi unilaterale sau mixte.
Transpunând aceste repere esenţiale la cauza dedusă judecăţii Curtea constată natura complexă a litigiului atât sub aspectul pluralităţii de părţi, comercianţi şi necomercianţi cât şi sub aspectul pluralităţii de chestiuni litigioase, natura comercială a litigiului se impunându-se nu numai în raport de caracterul accesoriu al cererii de constatare a nulităţii promisiunii de vânzare-cumpărare faţă de primul capăt de cerere care are un caracter comercial obiectiv, ci şi datorită faptului că operaţiunea de înstrăinare a unor bunuri imobile distincte din fondul de comerţ constituie un act de comerţ, în sensul art. 3 C. com.
Concepţia tradiţionalistă invocată de recurent în sprijinul naturii civile a actelor de înstrăinare a bunurilor imobile aparţinând unei societăţi comerciale nu mai corespunde evoluţiei şi practicii afacerilor, fiind infirmată şi pe plan legislativ prin reglementarea unor operaţiuni de asemenea natură, supuse explicit jurisdicţiei comerciale.
5.2. Cu privire la nerespectarea de către reclamant a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., referitoare la îndeplinirea procedurii prealabile a concilierii directe, Curtea observă sub un prim aspect că invocarea acestei încălcări pentru prima dată în faţa instanţei de recurs la peste trei ani de la data introducerii acţiunii de către reclamant, are un caracter pur formal, deoarece scopul declarat al procedurii concilierii directe prealabile îl constituie soluţionarea cu celeritate a litigiilor comerciale, pe calea unei înţelegeri înainte de declanşarea litigiului.
Altfel spus, neîndeplinirea acestei proceduri, poate constitui un veritabil fine de neprimire, în sensul art. 109 C. proc. civ., numai la data introducerii acţiunii, când reclamantul trebuie să facă dovada încercării de realizare a concilierii cu cealaltă parte.
După introducerea acţiunii şi comunicarea pretenţiilor reciproce şi după parcurgerea a două grade de jurisdicţie, invocarea lipsei concilierii prealabile este lipsită de orice eficienţă fiind evident că părţile, în deplină cunoştinţă de cauză, nu înţeleg să rezolve litigiul pe cale amiabilă, prin concesii reciproce, posibilitatea pe care părţile au avut-o de altfel pe tot parcursul derulării procesului.
Opinia recurentului în sensul că încălcarea dispoziţiilor obligatorii impuse de art. 7201 C. proc. civ., poate fi invocată ca motiv de ordine publică, în orice stadiul al procesului, nu îşi găseşte fundamentul legal în dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., a căror interpretare, trebuie să pornească de la scopul procedurii. A admite punctul de vedere al recurentului, s-ar ajunge la o deturnare a raţiunilor avute în vedere de legiuitor, la un efect contrar celui urmărit, respectiv celeritate în soluţionarea litigiilor comerciale.
5.3. Cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15322 din Legea nr. 31/1990 republicată, motiv de recurs invocat de ambele recurente.
Art. 15322 în forma actuală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 441/2006, prevede expres că la societăţile pe acţiuni Consiliul de administraţie, respectiv directoratul nu va putea încheia în numele şi în contul societăţii, acte de dispoziţie a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă, a activelor societăţii la data încheierii actului, decât cu aprobarea adunării generale a acţionarilor.
Din caracterul imperativ al textului de lege, rezultă că sancţiunea, în lipsa aprobării adunării generale, este nulitatea absolută a actului astfel încheiat, aprobarea adunării generale fiind o condiţie de validitate a actului şi nu doar o condiţie de opozabilitate faţă de societate, şi aceasta deoarece, datorită valorii lor, actele de dispoziţie, de asemenea, natură ar putea avea consecinţe grave pentru societate.
Terţul contractant este dator să se asigure de îndeplinirea condiţiei de valabilitate a actului respectiv, dat fiind natura imperativă a interdicţiei legale, şi prin urmare nu poate invoca că nu a avut cunoştinţă de lipsa aprobării.
În cauză, este de necontestat de către recurenţi lipsa aprobării adunării generale a acţionarilor la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile ce au făcut obiectul convenţiei.
Or, raportând valoarea convenţiei respectiv preţul stipulat de 900.000 Euro (3.150.000 Ron) la valoarea contabilă a activelor de 1.399.873 ron potrivit raportului Comisiei de cenzori întocmit la 30 septembrie 2006 rezultă că încheierea valabilă a actului juridic de către Consiliul de Administraţie impunea existenţa obligatorie a hotărârii adunării generale.
Deşi, de principiu, nulitatea actului putea fi acoperită prin votul ulterior al adunării generale, actele dosarului relevă că supusă adunării generale a acţionarilor din data de 10 ianuarie 2008, operaţiunea săvârşită de administratori a fost infirmată, context în care nulitatea absolută a actului nu mai poate fi pusă în discuţie.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, constatând că niciuna din criticile de nelegalitate invocate nu subzistă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de pârâtul D.L.I. şi intervenienta ASOCIAŢIA SALARIAŢILOR SC S. SA TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 59 din 17 martie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1811/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1869/2010. Comercial → |
|---|
