ICCJ. Decizia nr. 1869/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1869/2010
Dosar nr. 4608/111/2008
Şedinţa publică de la 21 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Reclamanta SC A.B.F.E. SRL a chemat în judecată SC G.A. SA şi a solicitat tribunalului să pronunţe o sentinţă prin care pârâta să fie obligată la plata sumei de 218.600 Euro reprezentând despăgubiri generate de producerea riscului asigurat conform Poliţei de asigurare pentru echipamente şi aparatură electronică nr. 9014351 din data de 22 mai 2006.
În susţinerea acţiunii reclamanta a arătat că riscul asigurat s-a produs la data de 2 martie 2007 când a avut loc un furt al tuturor echipamentelor care făceau obiectul poliţei de asigurare mai puţin camera climatică, valoarea bunurilor fiind de 218.600 Euro. A mai arătat că în urma plângerii penale au fost identificaţi autorii furtului care au fost trimişi în judecată şi că a fost anunţată pârâta care a încheiat procesul verbal de constatare a daunelor din 5 martie 2007. Reclamanta a mai arătat că a încercat concilierea prealabilă iar pârâta prin adresa nr. 2008/2008 a contestat dovada producerii riscului apreciind că până la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare în penal nu există proba furtului şi nu se poate determina costul efectiv al bunurilor sustrase. În privinţa costului de achiziţie al bunurilor, reclamanta a arătat că suma totală rezultă din contractul de leasing iar în privinţa dosarului penal, care nu a fost finalizat din motive procedurale, reclamanta a susţinut că pârâta are la îndemână acţiunea în regres în măsura în care achită despăgubirea prevăzută în poliţa de asigurare.
Sentinţa nr. 540/COM/2009 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia comercială.
Din examinarea actelor dosarului, Tribunalul a reţinut că între pârâtă în calitate de asigurator SC C.I. în calitate de asigurat şi reclamantă în calitate de utilizator s-a încheiat la data de 22 mai 2006, Poliţa de Asigurare pentru Echipamente şi Aparatură Electronică nr. 901435 W cu o perioadă de valabilitate de un an, bunurile asigurate fiind echipamente electronice staţionare şi portabile, iar suma asigurată fiind de 237.800 Euro.
A mai reţinut prima instanţă că riscul asigurat s-a produs la 2 martie 2007 când au fost sustrase bunurile reclamantei care se aflau la M. SRL Şos. Borşului conform inventarului trimis de reclamantă şi SC M. SRL societăţii pârâte. Soluţia tribunalului a avut în vedere faptul că s-a achitat costul de achiziţie al bunurilor şi autorizarea plăţii sumei aferente daunei produse prin furt către reclamantă urmare achitării integrale a valorii contractului de leasing.
Din conţinutul procesului verbal de conciliere, tribunalul a tras concluzia că nu a fost contestată calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la plata despăgubirilor.
În privinţa riscului asigurat, tribunalul a reţinut că pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat au fost trimise în judecată 5 persoane, iar sustragerea, potrivit rechizitoriului s-a realizat de la sediul SC M. SRL din Oradea, Şos. Borşului. În acest context s-a stabilit că, riscul asigurat s-a produs, că autorităţile au fost sesizate în termen şi, ca urmare, s-a întocmit procesul verbal de constatare a daunelor. Verificarea condiţiilor generale de asigurare a determinat concluzia că asigurarea viza locaţia specificată în poliţă, respectiv SC M. SRL str. Postăvarului Oradea însă, din examinarea sistematică a clauzelor contractuale a rezultat, că bunurile SC M. SRL din 20 aprilie 2006 se aflau în Şos. Borşului şi nu în str. Postăvarului cum s-a indicat în poliţa de asigurare, care s-a încheiat la 22 mai 2006, ulterior schimbării sediului la ultima adresă.
Această eroare, potrivit instanţei, a fost adusă la cunoştinţa pârâtei prin faxul din 18 aprilie 2006 în care s-a menţionat că „fabrica” este situată în Şos. Borşului. Aceste înscrisuri au format convingerea tribunalului că părţile au avut în vedere ca loc de amplasare a bunurilor sediul SC M. SRL care s-a schimbat cu puţin timp înainte de încheierea poliţei, pe parcursul negocierilor dintre părţi, aşa cum a rezultat din corespondenţa dintre acestea şi că trecerea vechiului sediu în cuprinsul poliţei a fost rezultatul unei erori.
În final, prima instanţă a apreciat că această împrejurare nu o exonerează pe pârâtă de obligaţia de plată a despăgubirilor în sumă de 218.000 Euro.
În consecinţă, acţiunea a fost admisă iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 218.000 Euro cu titlu de despăgubiri în echivalent lei la cursul de la data plăţii precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.000 Euro în echivalent lei şi, respectiv la 11.214,40 lei reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar.
Apelul. Decizia Curţii de Apel.
Împotriva sentinţei nr. 540/ COM din 14 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bihor a declarat apel pârâta SC G.A. SA Bucureşti prin care a criticat soluţia instanţei de fond pentru nerespectarea convenţiei părţilor în legătură cu stipulaţia locaţiei asigurată. Schimbarea locaţiei şi comunicarea acestei schimbări reclamantei s-a apreciat de apelantă ca nefiind o apărare ce trebuia avută în vedere.
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 85/C/2009 pronunţată, la data de 20 octombrie 2009, a admis apelul reclamantei şi a schimbat sentinţa fondului în sensul respingerii acţiunii reţinând în considerente că asigurătorul s-a obligat să plătească despăgubirea în baza contractului de asigurare potrivit prevederilor Condiţiilor Generale de Asigurare, a cererii chestionar şi a actelor declarative anexate poliţei toate făcând parte din contractul de asigurare. Cum bunurile nu se găseau la locaţia asigurată s-a stabilit că nu sunt îndeplinite cerinţele contractuale pentru acordarea despăgubirilor iar celelalte critici nu au mai fost analizate.
Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva deciziei nr. 85/ C din 20 octombrie 2010 a declarat recurs reclamanta SC A.B.F.E. SRL în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
În susţinerea criticilor aduse deciziei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora autoarea a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de pârâta SC G.A. SA Bucureşti.
În argumentarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că nu i-au fost analizate apărările, dovedite cu actele aflate la dosar, din care rezultă fără echivoc faptul că la data încheierii poliţei de asigurare pentru echipamente şi aparatură electronică era deja operată schimbarea sediului social al SC M. SRL din Oradea str. Postăvarului în Şos. Borşului unde se aflau amplasate echipamentele electronice ce au fost asigurate. Cum schimbarea sediului a fost operată şi în Registrul Comerţului, de la data respectivă a devenit opozabilă şi terţilor. Recurenta a mai criticat şi faptul că în motivare, în scurtele considerente ale deciziei, nu s-a făcut nicio referire la apărările prin care s-a arătat că în camera 5 din Str. Postăvarului care era un sediu exclusiv administrativ şi nu operaţional nu s-au desfăşurat niciodată activităţi productive. Deşi a demonstrat că practic bunurile nu au fost depozitate şi nici nu puteau fizic să fie depozitate în Str. Postăvarului nu s-a regăsit în considerente nicio referire la aceste apărări. În lipsa combaterii acestor susţineri recurenta a considerat că nu se putea pronunţa o soluţie de respingere în fond a pretenţiilor formulate în faţa tribunalului, bazată pe o motivare superficială sau insuficientă.
Cel de-al doilea motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost argumentat pe faptul că intimata pârâtă şi-a manifestat în mod expres voinţa de a plăti sumele stabilite prin sentinţa instanţei de fond, astfel că la data de 25 iunie 2009 era demarată executarea silită, plata sumei stabilită de instanţă urmând să fie făcută de bunăvoie, după indicarea contului de plată. Recurenta a apreciat că din corespondenţa purtată rezultă fără echivoc faptul că intimata a achiesat tacit la executarea sentinţei astfel că apelul era inadmisibil.
În argumentarea aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a mai susţinut că indicarea greşită a locaţiei pentru bunurile asigurate aparţine intimatei pârâte care a trecut din eroare în poliţă vechiul sediu al SC M. SRL. Această eroare potrivit recurentei nu-l exonerează de răspundere pe asigurător, art. 37 din Legea nr. 32/2000 precizând expres că nicio faptă sau omisiune a asigurătorului sau agentului în legătură cu încheierea contractului nu poate fi invocată de asigurător pentru anularea clauzelor contractului de asigurare, or, instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 32/2000. De asemenea, a considerat că nimic nu-l împiedica pe asigurator să verifice amplasamentul bunurilor asigurate.
Faţă de aceste argumente, recurenta s-a considerat îndreptăţită să solicite respingerea apelului declarat de pârâta intimată şi menţinerea sentinţei pronunţată de tribunal în primă instanţă.
Intimata prin întâmpinare în legătură cu motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ., a susţinut că asigurarea a fost încheiată pentru încăperile, clădirile sau localurile societăţii aşa cum sunt descrise în poliţă. În acest sens a făcut trimitere la Condiţiile Generale de Asigurare secţiunea „Alte definiţii” Locaţia Asigurată. În raport de aceste condiţii, intimata a precizat că nu există identitate între adresa specificată prin contractul de asigurare drept locaţie a bunurilor şi cea în care bunurile s-au aflat efectiv, fiind indiferent dacă acest loc era la sediul social al intimatei, la un sediu secundar, la un punct de lucru sau un depozit. Din punctul său de vedere, recurenta este culpabilă pentru neindicarea corectă a locaţiei reale a bunurilor asigurate. De asemenea a considerat că pe parcursul procesului recurenta nu a dovedit că intenţia sa, ori a asiguratului SC C. SpA la încheierea contractului ar fi fost să declare ca locaţie a bunurilor adresa la care se afla „fabrica”. Şi critica argumentată pe dispoziţiile art. 304 alin. (9) C. proc. civ., a fost combătută de intimată care a arătat că executarea sumei prevăzută în sentinţa Biroului executor Judecătoresc a fost făcută în cadrul procedurii de executare şi nu prin voinţă proprie, sens în care a citat art. 7208 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială sunt executorii. Pe fond a apreciat că nu s-au încălcat prevederile art. 969 C. civ., întrucât bunurile pretins furate nu se găseau în locaţia asigurată, indicată în poliţă.
Decizia Înaltei Curţi.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În temeiul acestui motiv, recurenta a reproşat, instanţei de apel faptul că decizia nu a fost fundamentată pe aspecte relevante care ar fi condus la o cu totul altă soluţie.
Din analiza deciziei recurate prin prisma acestui motiv, Înalta Curte observă că în adevăr, apărările recurentei formulate în calea de atac a apelului nu au fost examinate în mod convingător şi pertinent prin repunerea faptelor în discuţie cu atât mai mult cu cât s-a pronunţat o soluţie de reformare a hotărârii de prima instanţă. În contextul arătat protecţia juridică a părţilor în proces nu se putea realiza decât respectându-le deopotrivă dreptul la o judecată echitabilă a procesului constând printre altele şi în „egalitatea armelor” cu respectarea egalităţii armelor indiferent de faptul că se aflau într-o cale de atac. Declanşarea căii de atac de către una din părţile în proces nu provoacă o examinare a temeiniciei şi legalităţii soluţiei criticate numai din punctul de vedere al criticilor formulate ci şi din punctul de vedere al apărărilor opuse acelor critici. Se apreciază astfel că în soluţionarea apelului nu s-a respectat dreptul la o judecată,,în mod echitabil”, principiu consacrat de art. 6 din Convenţia C.E.D.O.
Revenind la speţă.
Apărarea recurentei în faţa instanţei de apel trebuia observată nu doar prin prisma argumentelor care sprijineau mijloacele de apărare ci şi a scopului urmărit în raport de susţinerile apelantei, intimata din acest recurs, de a lămuri înţelesul contractului de asigurare, în concret, a noţiunii din poliţă, intitulată „Amplasarea riscului” care nu este explicitată fără dubiu în condiţiile particulare ale contractului de asigurare. Prin urmare, îi revenea instanţei obligaţia să constate că se afla în faţa unui contract de adeziune în care intenţia urmărită de asigurător de a invoca echivocul unei clauze a fost făcută cu scopul de a se exonera de plata obligaţiilor, iar a asiguratului de a demonstra care i-a fost intenţia şi scopul urmărit la încheierea asigurării pentru a obţine plata despăgubirilor. Înalta Curte mai observă că interpretarea este o chestiune de fapt care poate fi invocată în faţa unei instanţe devolutive, de aceea Curtea de apel ca instanţă cu astfel de atribuţii de judecată trebuia să se concentreze pe identificarea intenţiei comune a părţilor în legătură cu locul unde se aflau bunurile asigurate, din moment ce expresia „amplasarea riscului” prin indicarea societăţii asigurate şi a fostului sediu crea dubii cu privire la identitatea dintre sediul societăţii şi locul efectiv de amplasare a bunurilor. De asemenea nu s-a clarificat un alt aspect care ţine de redactarea poliţei în condiţiile în care cel care aderă la contract, este cel care,,contractează obligaţia”. Or, toate aceste aspecte puteau fi analizate ţinând seama de împrejurările invocate de ambele părţi, de poziţia contractuală a părţilor în care asigurătorul este profesionist şi de natura contractului în măsura în care acesta a fost redactat de asigurător. Nu este lipsit de relevanţă şi un alt aspect care trebuia dedus din susţinerile părţilor printr-o motivare concretă şi anume în ce măsură conţinutul poliţei şi completarea acesteia a ţinut seama nu doar de intenţia reală a părţilor ci şi de buna-credinţă reclamată în afaceri. Asupra chestiunii amplasării bunurilor instanţa de apel a făcut trimitere la mai multe file din dosarul de fond dar nu observă că se negocia asigurarea unor bunuri, şi că s-au asigurat bunuri care aşa cum rezultă din Rechizitoriul aflat la dosar, în momentul sustragerii au fost transportate cu două autoutilitare ceea ce constituia şi un indiciu important asupra posibilităţii reale de depozitare în alt loc decât,,la fabrică”. Prin urmare şi aceasta constituie o împrejurare importantă pentru determinarea voinţei atât în legătură cu bunul asigurat cât şi cu locul în care se aflau aceste bunuri. Or, această analiză nu se putea realiza formal prin interpretarea poliţei de asigurare fără a se vedea care a fost înţelesul exact al „amplasării riscului”. În acest context nu este lipsit de relevanţă să se distingă dacă aceasta este o clauză prestabilită, situaţie în care drepturile şi obligaţiile părţilor se exprimă contra proferentem sau, dimpotrivă, în favoarea asigurătorului, dacă respectiva clauză a fost negociată iar redactarea poliţei nu a fost făcută de asigurător.
Faţă de cele ce preced se va reţine că apărările formulate în apel erau de natură, în măsura în care ar fi fost examinate şi această analiză s-ar fi regăsit în considerente, ca alături de criticile intimatei apelante să lămurească un element esenţial al asigurării de care depindea plata despăgubirii sau, dimpotrivă, se consolida refuzul de plată practicat de intimata pârâtă.
Lipsind din considerentele deciziei elementele analizei care vizau aspecte de fapt ce nu au fost deplin stabilite, critica va fi reţinută ca întemeiată. Această concluzie se impune şi în considerarea dreptului la un proces echitabil care în cauză se traduce prin neexaminarea apărărilor formulate în faţa instanţei de apel dar şi pe lipsa de fundament faptic a soluţiei care nu permite în recurs să se realizeze un examen de legalitate dacă situaţia de fapt nu a fost deplin stabilită.
2. Cea de-a doua critică, încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu va fi reţinută întrucât nu rezultă în concret achiesarea intimatei la soluţia instanţei de fond, care în temeiul art. 7208 C. proc. civ., era executorie. Dimpotrivă, corespondenţa dintre părţi nefinalizată prin executare dacă se admite că aceasta este o renunţare implicită la căile de atac, nu a fost urmată de executare ci, executarea s-a realizat după întocmirea formelor de executare potrivit dispoziţiilor procedurale. Totodată, este de reţinut că nu este îndeplinită nici cerinţa art. 267 alin. (1) C. proc. civ., pentru a se reţine achiesarea la hotărârea primei instanţe. În contextul arătat nu se va putea reţine că intimata a renunţat irevocabil la calea de atac şi nici că a manifestat intenţia de renunţare pe parcursul judecării apelului.
De asemenea, nu vor fi reţinute nici argumentele care vizează fondul cauzei întrucât acestea nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat. Nu în ultimul rând dacă se admite că s-a pus în discuţie art. 37 din Legea nr. 32/2000 potrivit căruia nicio faptă sau omisiune a asigurătorului ori a agentului său la încheierea conţinutului nu-l exonerează pe asigurător de plata despăgubirilor, încă nu se va putea analiza în concret această critică din perspectiva aplicării greşite a legii. Aşa cum s-a arătat în precedent, câtă vreme nu s-a stabilit în concret că soluţia este fundamentată pe dezlegarea chestiunilor privind amplasarea riscului, ceea ce vizează interpretarea clauzei care a creat echivocul nu se poate trece la controlul legalităţii.
În consecinţă, faţă de cele ce preced potrivit art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 alin. (7) C. proc. civ. şi art. 314 C. proc. civ., recursul se va admite conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC A.B.F. E. SRL ITALIA împotriva deciziei nr. 85/C/2009-A din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1868/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1872/2010. Comercial → |
|---|
