ICCJ. Decizia nr. 1638/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1638/2010
Dosar nr. 167/1/2010
Şedinţa publică din 7 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1.Prin sentinţa comercială nr. 10885 din 3 octombrie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca primă instanţă, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC R.B. SA şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 238.000 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor necesare readucerii spaţiului din bloc, ce a făcut obiectul contractului de închiriere încheiat de părţi, în starea iniţială.
Tribunalul a reţinut din analiza materialului probator administrat, în fapt şi în drept următoarele:
La data de 12 aprilie 2001 între reclamantă, în calitate de locator şi pârâtă, locatar, s-a încheiat contractul de închiriere având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, contract care a fost modificat prin trei acte adiţionale ulterioare, în baza cărora s-au derulat raporturile locative dintre părţi până la data de 8 iulie 2005, când, s-a încheiat procesul verbal de predare a imobilului către locator, ocazie cu care părţile au stabilit ca readucerea imobilului în starea iniţială, obligaţie instituită prin art. 7 lit. i) din contract în sarcina locatarului, să fie efectuată de proprietar în numele şi se seama locatarului, ce va suporta costurile, potrivit devizelor finale, evaluarea tuturor lucrărilor urmând a fi efectuată de un expert autorizat independent.
Reţine prima instanţă totodată, că, după întocmirea expertizei extrajudiciare, între părţi s-au purtat discuţii în legătură cu suma pretinsă de reclamantă pentru readucerea imobilului în starea iniţială, pârâta oferind suma de 200.000 lei plus TVA pentru acoperirea valorii lucrărilor ce cădeau în sarcina sa, conduită care, în opinia primei instanţe, constituie o veritabilă recunoaştere a pârâtei cu privire la cuantumul sumei datorate, reclamanta fiind de acord cu stingerea obligaţiei contractuale asumate de pârâte prin plata sumei de 200.000 lei plus TVA.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunal a fost apelată de către pârâtă la data de 5 octombrie 2007, motivele de apel formulate vizând nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii adoptate de prima instanţă sub aspectul interpretării eronate a raporturilor juridice dintre părţi şi a condiţiilor răspunderii civile contractuale prin aprecierea greşită a probelor administrate în cauză.
Instanţa de apel, a încuviinţat cererea pârâtei de efectuare a unei expertize tehnice care să stabilească contravaloarea lucrărilor de readucere a spaţiului în litigiu, la starea iniţială, expertiză întocmită de expertul judiciar M.E., în baza înscrisurilor prezentate de părţi şi a constatărilor din raportul de expertiză extrajudiciară, în condiţiile în care accesul în spaţiu, ocupat în prezent de două instituţii publice, nu a fost posibil.
Prin Decizia comercială nr. 432 din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtă, confirmând ca legală şi temeinică sentinţa fondului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a constatat că procesele verbale încheiate de părţi la data de 8 iulie 2005, 24 august 2005 precum şi înscrisul intitulat „Minută", datat 17 noiembrie 2005, reprezintă convenţii, în sensul art. 969 C. civ., prin care părţile s-au înţeles asupra cuantumului obligaţiei de plată a lucrărilor de readucere a imobilului în starea iniţială, pârâta asumându-şi obligaţia de a plăti suma de 200.000 lei, obligaţie ce se impune a fi respectată în temeiul dispoziţiilor art. 969 C. civ.
Susţinerea pârâtei în sensul că oferta de a plăti suma de 200.000 lei a fost revocată expres la data de 20 martie 2006, cu ocazia încheierii procesului verbal de conciliere, a fost înlăturată de instanţă, cu motivarea că, ipoteza reglementată de art. 37 C. com. pe care pârâta se întemeiază, nu este îndeplinită în cauză, oferta pârâtei, constituie o recunoaştere a obligaţiei de plată izvorâte dintr-o clauză, contractuală, părţile nefiind în situaţia încheierii unui nou contract, ci a finalizării sale, prin stabilirea întinderii unei obligaţii deja convenite.
Şi critica pârâtei cu privire la necesitatea prezentării devizelor finale, în baza cărora să efectueze plata, a fost apreciată de instanţă ca nefondată, în condiţiile în care reclamanta a fost de acord cu plata unei sume mai mici decât cea stabilită prin raportul de expertiză extrajudiciară, fundamentat pe categorii de lucrări, însumând 470.600 lei.
4. Prin cererea înregistrată la data de 21 decembrie 2009, pârâta a declarat recurs, în termen legal împotriva deciziei nr. 432 din 28 octombrie 2009 pronunţate de Curtea de Apel, solicitând casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea administrării de probe noi pentru stabilirea situaţiei de fapt.
Recurenta şi-a întemeiat criticile pe motivele de nelegalitate circumstanţiate de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:
- Instanţa de apel nu a analizat îndeplinirea condiţiilor care să permită atragerea răspunderii civile contractuale a locatarului, deoarece obligaţia de plată a costurilor readucerii spaţiului în starea iniţială, se putea naşte numai după dovedirea şi determinarea exactă a modificărilor, prin compararea proceselor verbale de predare primire şi stabilirea costurilor efective suportate de proprietar pentru readucerea spaţiului în starea iniţială, prin prezentarea dovezilor finale, context în care Decizia este fundamentată pe motive contradictorii şi străine de natura pricinii;
- Instanţa de apel a interpretat greşit procesul verbal din 24 august 2005 şi minuta din 17 noiembrie 2005, asimilându-le unei convenţii asupra plăţii sumei de 200.000 lei, deşi nu se realizase acordul de voinţă al părţilor, pentru a ajunge la concluzia încheierii unei convenţii, în condiţiile în care oferta propusă avea ca scop soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului, propunere neacceptată de reclamantă.
- Instanţa de apel a calificat oferta de a negocia, ca o mărturisire extrajudiciară, fără să verifice în prealabil aplicarea condiţiilor cerute de art. 1204 C. civ., asimilând în mod nelegal, oferta cu o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei;
- Decizia instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul obligării la plata sumei de 38.000 lei contravaloarea reparaţiei ataşate sumei totale de 200.000 lei, fără să existe un temei legal care să fundamenteze existenţa unei astfel de creanţe;
- Concluzionând, recurenta susţine în finalul criticilor formulate că soluţia de casare cu trimitere se impune în vederea administrării de probe noi care să permită analiza condiţiilor răspunderii civile contractuale, în contextul în care raportul de expertiză judiciară dispus în apel nu poate avea valoare probatorie, expertul întocmind o lucrare ipotetică pe baza înscrisurilor şi a expertizei extrajudiciare.
Intimata reclamantă a depus la data de 28 aprilie 2010 întâmpinare la cererea de recurs, solicitând respingerea ca nefondat a recursului. Referindu-se la criticile recurentei subsumate motivelor de nelegalitate invocate, intimata a susţinut că toate argumentele pârâtei au fost examinate de instanţa de apel, care a statuat, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 969 C. civ., asupra obligaţiei de plată asumată de pârâtă în cuantum de 200.000 lei potrivit minutei întocmite la 17 noiembrie 2005.
5. Asupra recursului.
Înalta Curte verificând legalitatea deciziei atacate în contextul criticilor formulate, constată că recursul declarat în cauză de recurenta pârâtă SC R.B. SA este nefondat pentru considerentele ce urmează:
5.1. Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Considerentele instanţei de apel se circumscriu motivelor de critică ce au format obiectul apelului declarat de societatea pârâtă, motive care au vizat modalitatea de calcul a costurilor determinate de readucerea spaţiului în situaţia iniţială, având ca punct de plecare acordul realizat de părţi sub acest aspect la data de 8 iulie 2005, aşa cum pârâta apelantă precizează in terminis în cuprinsul motivelor de apel.
Altfel spus, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei şi de apărările formulate de ambele părţi în faţa primei instanţe, cu privire la modalitatea în care pârâta urma să-şi îndeplinească obligaţia contractuală de readucere a imobilului în starea iniţială, instanţa de apel, analizând înscrisurile încheiate de părţi, la finele locaţiunii, pe acest aspect, s-a pronunţat în limitele investirii, asupra obiectului dedus judecăţii, considerentele deciziei pronunţate fiind în deplină concordanţă cu susţinerile şi apărările părţilor, obiectul disputei dintre părţi vizând cuantumul contravalorii lucrărilor de readucere a imobilului în situaţia iniţială şi nu interpretarea obligaţiei statuate prin contractul de închiriere în sarcina pârâtei locatar, prin art. 7 al cărui conţinut explicit nu implică nicio discuţie şi nici nu a fost contestat de pârâta recurentă.
5.2. Cu privire la motivul întemeiat de dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinerile recurentei în sensul că cele consemnate în înscrisurile încheiate la 24 august 2005 şi 17 noiembrie 2005, nu reprezintă o convenţie asupra plăţii sumei de 200.000 lei şi o recunoaştere a cuantumului lucrărilor de repunere în situaţia iniţială a imobilului, în limita sumei de 200.000 lei, este contrazisă de conţinutul clar şi neechivoc al proceselor verbale şi al minutei întocmite la 17 noiembrie 2005 care reprezintă, în ordine cronologică, evoluţia discuţiilor şi negocierilor purtate de părţi având ca obiect stabilirea valorii lucrărilor de reparaţii ce cădeau în sarcina locatarului la finele locaţiunii în baza expertizei extrajudiciare întocmite în acest scop.
„Oferta pârâtei în suma de 200.000 lei" consemnată expres în adresa din 19 august 2005 transmisă reclamantei şi reiterată în minuta din 17 noiembrie 2005 reprezintă o recunoaştere indubitabilă a cuantumului obligaţiei de plată în limita acestei sume şi independent de faptul că această ofertă nu s-a finalizat prin rezolvarea amiabilă a litigiului, recunoaşterea îşi păstrează deplina valabilitate deoarece exprimă acordul de voinţă al pârâtei cu privire la plata acestei sume în contul obligaţiei de readucere a imobilului în starea iniţială.
Concluzia se impune cu forţa evidenţei din examinarea înscrisurilor întocmite de părţi cu ocazia negocierilor care au avut ca obiect stabilirea cuantumului obligaţiei de plată, pretenţiile finale ale reclamantei fiind în limita sumei de 500.000 lei, pârâta fiind de acord numai cu plata sumei de 200.000 lei pentru stingerea obligaţiei sale.
În alte cuvinte în evoluţia negocierilor, punctele de vedere ale părţilor s-au modificat, faţă de cele exprimate iniţial, context în care, instanţa de apel a apreciat în mod corect că potrivit minutei din 17 noiembrie 2005 pârâta a fost de acord cu plata unei sume predeterminate în cuantum de 200.000 lei şi care nu impunea pentru locator nicio obligaţie cu privire la prezentarea de alte documente justificative, în afara celor avute în vedere cu ocazia negocierilor.
Acordul de voinţă astfel exprimat a fost asumat de persoane din conducerea societăţii pârâte, desemnate să participe la negocieri şi persoane cu pregătire juridică, toate înţelegerile fiind semnate şi purtând ştampila societăţii, context în care a pune în discuţie, valabilitatea acordului de voinţă exprimat de persoanele desemnate de pârâtă să participe la negocieri, denotă o conduită care se situează în afara bunelor practici specifice raporturilor comerciale, transformând tot demersul negocierilor şi înţelegerilor convenite într-o procedură fără nicio finalitate.
Criticile recurentei cu privire la expertiza tehnică efectuată în apel, nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., aprecierea instanţei de apel asupra obiecţiunilor formulate fiind o chestiune de netemeinicie care scapă controlului de legalitate pe calea recursului.
Aşa fiind, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs, ca nefondat, constatând că niciunul din motivele de nelegalitate invocate nu se confirmă în raport de dezlegările în fapt şi în drept statuate prin Decizia recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC R.B. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 432 din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1636/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1644/2010. Comercial → |
|---|
