ICCJ. Decizia nr. 1678/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1678/2010
Dosar nr. 49207/3/2005
Şedinţa publică din 11 mai 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 29 decembrie 2005, sub nr. 49207/3/2005, reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată pârâta SC I. SA, solicitând instanţei următoarele: 1. să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 1492 din 23 noiembrie 1997 modificat şi completat prin actul adiţional din data de 21 aprilie 1999; 2. să oblige pârâta la plata daunelor interese ce vor fi efectiv determinate printr-un raport de expertiză conform art. 21 alin. (3) din OG nr. 25/2002, în cuantum estimativ de 11.450.372,75 lei, defalcate astfel: 2.1. suma de 571.287,02 lei, reprezentând penalităţi calculate conform clauzei 7.8, pentru nerealizarea investiţiilor în sumă de 2.856.435,1 lei cu scadenţă la 31 decembrie 2002; 2.2. suma de 2.089.800 lei, reprezentând fonduri de restructurare acordate în baza Legii nr. 58/1991 SC A. SA; 2.3. suma de 434.950,84 lei (calculată la data de 14 iunie 2005, urmând a fi actualizată la data plăţii efective), reprezentând valoarea nerestituită a creditelor bugetare pentru plata energiei electrice şi a gazelor naturale acordate societăţii A. SA în baza OG nr. 13/1995; 2.4 contravaloarea celor 1.058.150 acţiuni ce au format obiectul contractului; 2.5 suma de 8.354.337,89 lei, reprezentând contravaloarea investiţiilor nerealizate în perioada 1998 - 2002; 2.6 plata în continuare a daunelor-interese până la data pronunţării hotărârii definitive şi executorii de rezoluţiune.
La termenul din 15 mai 2007, pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a actelor adiţionale încheiate la 30 iulie 1998 între reclamantă şi managerul general al SC A. SA, acte adiţionale aferente convenţiilor nr. 592 din 30 noiembrie 1994, nr. 316 din 21 iunie 1995, nr. 1001 din 8 ianuarie 1996, nr. 296 din 14 iunie 1996, nr. 1089 din 6 noiembrie 1996, nr. 1446 din 18 decembrie 1996, nr. 852 din 14 octombrie 1996 şi nr. 1337 din 5 decembrie 1996.
Motivele de nulitate absolută se referă la încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 25 alin. (2) lit. c), art. 26 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 58/1991 şi art. 8 alin. (1) lit. l) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al fostului F.P.S., aprobat prin HG nr. 643/1992; încheierea şi semnarea actelor adiţionale de către directorul general executiv al fostului F.P.S., persoană care nu avea competenţe de reprezentare a consiliului de administraţie şi nici nu fusese mandatată în acest sens; încheierea actelor adiţionale cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 143 din Legea nr. 31/1990, în sensul că reprezentantul SC A. SA nu avea aprobarea prealabilă a A.G.A. pentru schimbarea sursei de restituire a sumelor acordate de fostul F.P.S. în vederea modernizării în sursa încasări curente ale societăţii; semnarea actelor adiţionale din partea SC A. SA de către manager S.C. în condiţiile în care acesta nu mai avea calitatea de manager la 31 iulie 1997.
Prin sentinţa comercială nr. 13781 din 12 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, au fost respinse excepţiile privind prematuritatea capătului 2.4 din cererea principală privind contravaloarea celor 1.058.150 acţiuni, excepţia lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale pasive privind capetele 2.2 şi 2.3 din cererea principală cât şi excepţia prescripţiei extinctive privind capetele 2.3 şi 2.5 din cererea principală.
Totodată, s-a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A.V.A.S. Bucureşti în contradictoriu cu pârâta SC I. SA Bucureşti şi pârâta a fost obligată la plata sumei de 571.287,02 lei reprezentând penalităţi pentru nerealizarea investiţiilor pe anul 2002.
S-au respins capetele de cerere 1, 2.2 - 2.6 din cererea principală ca neîntemeiate.
De asemenea, s-a admis excepţia lipsei de interes a cererii reconvenţionale şi s-a respins cererea reconvenţională a pârâtei-reclamante ca lipsită de interes. S-au compensat cheltuielile de judecată efectuate de părţi.
Împotriva sentinţei precitate au formulat apel ambele părţi.
Prin Decizia comercială nr. 532 din 15 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ambele apeluri, ca nefondate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut cu privire la apelul formulat de reclamantă că, în mod legal, a reţinut prima instanţă că reclamanta nu mai poate solicita rezoluţiunea contractului pe motivul neîndeplinirii obligaţiilor investiţionale pe anii 1999 – 2000, întrucât a renunţat la această opţiune când a ales menţinerea contractului şi executării sale, iar prin sentinţa comercială nr. 4924 din 30 noiembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cererea de obligare la realizarea investiţiilor aferente anilor 1999 - 2000 a fost respinsă, ca prescrisă sau neîntemeiată.
Cât priveşte investiţiile aferente anului 2002, s-a reţinut, pe de o parte, că practic părţile nu au prevăzut în contract un pact comisoriu pentru rezoluţiunea contractului în cazul neîndeplinirii obligaţiilor investiţionale precum în cazul preţului (art. 4.3).
Şi nu în ultimul rând, apelanta a solicitat aceste penalităţi de 20 % din suma neinvestită, valorificând clauza penală de la art. 7.8 din contract, ca modalitate de executare indirectă a obligaţiei, prejudiciul fiind evaluat convenţional şi anticipat.
În concluzie, clauza penală prestabilită în contract presupune existenţa contractului şi executarea lui prin echivalent, fiind incompatibilă cu rezoluţiunea contractului.
A reţinut, totodată, că oricum, neexecutarea parţială nu e suficient de importantă pentru a justifica, în cauză, rezoluţiunea contractului.
În privinţa pretenţiilor formulate la capetele de cerere 2.2 - 2.6 din cererea principală, acestea reprezintă daune-interese pentru rezoluţiune, fiind accesorii cererii principale de la capătul 1, urmând astfel soarta principalului.
Referitor la apelul pârâtei, s-a reţinut că nu a probat criticile din apel în privinţa modului de stabilire a clauzelor din contract de către părţi, instanţa neputând cenzura clauza de la art. 6.7.8 din contract la nivelul de 2% pe an care constituie voinţa părţilor şi este astfel obligatorie, conform art. 969 C. civ.
Ambele părţi au formulat, în termenul legal recurs.
Reclamanta a invocat nelegalitatea hotărârii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a reţinut greşit că potrivit prevederilor art. 1021 C. civ., executarea contractului este incompatibilă cu desfiinţarea lui şi că în cauză nu se impune rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, apreciindu-se că neexecutarea investiţiilor în discuţie nu este suficient de importantă pentru a duce la rezoluţiunea contractului.
În baza prevederilor art. 1020 şi art. 1021 C. civ., condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice. În cazul în care una dintre părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile, creditorul obligaţiei neexecutate are dreptul de a alege între a cere executarea obligaţiei şi desfiinţarea contractului cu daune-interese, iar obligaţia executării investiţiilor a fost esenţială la încheierea contractului şi nu a fost îndeplinită.
Pe de altă parte, în caz de rezoluţiune a contractului, creditorul poate să solicite şi daune-interese materiale în situaţia în care a suferit un prejudiciu datorită neexecutării totale sau parţiale sau a executării necorespunzătoare a prestaţiilor de către cealaltă parte. Cuantumul daunelor-interese poate fi stabilit de părţi, anticipat, la momentul încheierii contractului prin inserarea unei clauze penale în acest sens, sau de către instanţa de judecată la cererea creditorului, iar în baza dispoziţiilor speciale aplicabile, respectiv dispoziţiile OG nr. 25/2002, derogatorii de la dreptul comun, rezultă în mod expres modalitatea de evaluare a prejudiciului sub forma daunelor-interese, prestabilită la art. 7.8 din contract, în sensul că, cumpărătorul va plăti vânzătorului o penalitate egală cu 20 % pe an pentru suma neinvestită la sfârşitul fiecărui an.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că A.V.A.S., prin valorificarea clauzei penale de la art. 7.8 din contract, nu mai este în măsură să solicite rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni.
Pârâta a formulat recurs, pe care l-a întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat, în esenţă, că cererea sa de reducţiune a clauzei penale este întemeiată şi trebuia admisă, fiind obligată să semneze contractul deşi s-a depăşit limita legală de 0,5 %.
Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuţie nulitatea cererii, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., deoarece impune ca o condiţie de formă a recursului, menţionarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor. Or, simpla indicare a textului de lege prin care se reglementează motivele de recurs în baza cărora poate fi modificată sau casată o hotărâre şi nemulţumirea părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta în concret în ce constau greşelile săvârşite şi legea încălcată pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.
Prin urmare, Înalta Curte dând eficienţă acestui text de lege va constata nulitatea recursului formulat de pârâtă.
Privitor la recursul formulat de reclamantă, prin care s-a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este nefondat.
Este adevărat că, potrivit art. 1201 C. civ., clauza rezolutorie este subînţeleasă în contractele sinalagmatice, iar OG nr. 25/2002 şi art. 7.8 din contractul părţilor stabileşte dreptul reclamantei de a solicita rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea acestuia şi daune-interese, în discuţie fiind procentul de 20 % din suma rămasă neinvestită la sfârşitul anului raportat la obligaţia realizării unor investiţii de o anumită valoare.
Or, aşa cum s-a arătat deja în precedent, instanţa de apel nu a avut în vedere numai principiul „electa una via non datur recursus ad alteram", care, de altfel, nici nu este aplicabil - aşa cum susţine şi recurenta, partea fiind, într-adevăr, în drept, să solicite atât rezoluţiunea cât şi daune-interese, constatând în penalităţi de întârziere pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de a efectua anumite investiţii, faţă de dispoziţiile speciale incidente invocate, derogatorii de la dreptul comun, ci faptul că neîndeplinirea obligaţiei nu este de o asemenea gravitate încât să atragă această sancţiune, în opinia acesteia.
În cauză, rezultă că părţile nu au convenit un pact comisoriu de gradul III sau IV care să atragă desfiinţarea de drept a contractului după caz şi fără punere în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată situaţie care să înlăture, astfel, rolul instanţei în stabilirea culpei şi corespunzător a oportunităţii rezoluţiunii, cum poate să o facă în situaţia dată în cauză, a pactului comisoriu de gradul I.
Aşa fiind, instanţa de apel era în drept să aprecieze asupra culpei şi a făcut-o, fiind suverană în stabilirea situaţiei de fapt, din acest punct de vedere criticile neputând face obiectul recursului care vizează doar aspectele legate de aplicarea sau interpretarea greşită a legii ceea ce nu se poate reţine în cauză pentru considerentele deja arătate.
Cât priveşte restul daunelor-interese aspect, de altfel, necriticat expres prin cererea de recurs, se constată că instanţa de apel a reţinut corect admisibilitatea acestora raportat la soluţia dată capătului în rezoluţiune, fiind o consecinţă a principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară care nu operează în cauză în lipsa admiterii rezoluţiunii şi, deci, legal nu au fost acordate de către prima instanţă.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de pârâta SC I. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 532 din 15 decembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. BUCUREŞTI împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1665/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1683/2010. Comercial → |
|---|
