ICCJ. Decizia nr. 1710/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1710/2010
Dosar nr. 4735/3/2008
Şedinţa publică de la 13 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC M.P. SRL Săftica a chemat în judecată pe pârâtele F.P., SC P. SA Bucureşti şi în garanţie A.V.A.S. Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligate pârâtele să-şi execute obligaţia de a face în sensul de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare asupra spaţiului comercial situat în Şoseaua Pipera, sector 1 Bucureşti care în prezent face obiectul contractului de Închiriere nr. 2620 din 7 august 1997 modificat prin actul adiţional din 21 noiembrie 1997, asupra căruia reclamanta are un drept de preemţiune în cazul în care va fi înstrăinat, sub sancţiunea daunelor cominatorii, solicitând obligarea pârâtelor şi la plata cheltuielilor de judecată.
A arătat în acţiunea sa că la data de 7 august 1997 între SC P. SA Bucureşti în calitate de locator şi SC M.P. SRL Săftica în calitate de locatar a fost încheiat contractul de închiriere nr. 2660, al cărui obiect consta în închirierea spaţiului comercial situat în Şoseaua Pipera, Bucureşti conform anexei 1, care face parte integrantă din contract. A mai arătat că în acest contract, în cuprinsul art. 6-8 este prevăzut dreptul de preemţiune al SC M.P. SRL Săftica, în cazul scoaterii la vânzare a activului, contractul fiind încheiat pe un termen de 10 ani, care începe să curgă de la data procesului verbal de predare-primire.
În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 133/1999 şi făcând dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de lege privind încadrarea în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, SC M.P. SRL Săftica - în baza dreptului său de preemţiune - a depus diligenţe pentru cumpărarea spaţiului şi pentru că pârâta SC P. SA Bucureşti nu a răspuns, a notificat-o pe aceasta, solicitându-i punctul de vedere cu privire la vânzarea activului.
A mai susţinut reclamanta că s-a realizat o evaluare a spaţiului, că a primit un aviz de cumpărare de la A.V.A.S. (din 6 decembrie 2004) şi o adresă de la societatea pârâtă (nr. 87 din 13 ianuarie 2005) prin care era înştiinţată de valoarea de circulaţie a activului în cauză şi că în acest timp s-a schimbat şi conducerea acţionariatului la SC P. SA Bucureşti în sensul că acţiunile deţinute de A.V.A.S. au trecut la Fondul Proprietatea, ceea ce a determinat practic imposibilitatea realizării perfectării acordului de voinţă, astfel că, apreciind îndeplinite condiţiile Legii nr. 133/1999, a solicitat admiterea acţiunii.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins acţiunea principală, a anulat ca netimbrată cererea de chemare în garanţie şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâta SC P. SA Bucureşti a sumei de 5.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pârâta SC P. SA Bucureşti a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât aceasta se întemeiază pe un act normativ abrogat, precum şi excepţia lipsei de interes legitim.
Pârâtul Fondul Proprietatea a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive susţinând că prin contractul încheiat este prevăzut un drept de preemţiune în favoarea reclamantei, convenţia fiind încheiată cu SC P. SA Bucureşti, astfel că Fondul Proprietatea nu este în măsură să dispună de activul care face obiectul contractului de închiriere dintre cele două părţi.
Constatând că cererea de chemare în garanţie este netimbrată, instanţa de fond a admis excepţia de netimbrare a acestei cereri aşa cum rezultă din încheierea din 2 mai 2008, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes invocate de pârâta SC P. SA Bucureşti, ca nefondate şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC F.P. SA.
La data de 16 iunie 2008 reclamanta şi-a precizat cererea în sensul că a renunţat la cererea de chemare în garanţie, înţelegând ca pârâta SC P. SA Bucureşti să fie obligată să perfecteze contractul de vânzare-cumpărare mai sus menţionat sub sancţiunea daunelor cominatorii în sumă de 500 lei pe zi de întârziere calculate de la data pronunţării hotărârii, cu cheltuieli de judecată. A mai menţionat în cererea precizatoare că în conformitate cu dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 133/1999 societatea pârâtă avea obligaţia să întocmească lista activelor disponibile, acestea fiind definite tot de art. 13 din Legea nr. 133/1999 ca fiind acelea neutilizate, dar stabilite prin liste transmise camerelor de comerţ către titularii dreptului de proprietate.
Analizând acţiunea, tribunalul a constatat că părţile nu au stabilit prin contract asupra obligaţiei locatorului de a vinde bunul ce face obiectul contractului de închiriere, instituind doar un drept de preemţiune în cazul în care acesta va fi supus vânzării, că din probele administrate în cauză nu rezultă intenţia locatorului de vânzare a bunului, că art. 9 pct. 5 prevede posibilitatea proprietarului de a refuza vânzarea, situaţie în care reclamanta beneficiază de dreptul de a solicita recuperarea contravalorii actualizate a investiţiilor, ceea ce echivalează cu o clauză de dezicere şi că, nefiind instituită o promisiune de vânzare, nu poate fi suplinit consimţământul proprietarul la vânzarea activului fără a fi prevăzut în contract principiul care guvernează actul de voinţă potrivit art. 5 şi 969 C. civ.
Cu privire la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 133/1999 tribunalul a constatat că aceasta era abrogată la momentul introducerii acţiunii prin Legea nr. 346/2004 şi că, oricum, în lumina principiului libertăţii contractuale, voinţa părţilor este prioritară, pactul de preferinţă inserat în contract fiind doar cu privire la dreptul de preemţiune.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel care a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 172 din 8 aprilie 2009 şi a fost obligată apelanta reclamantă să plătească intimatei pârâte suma de 8.000 lei cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinarea formulată intimata SC P. SA Bucureşti a ridicat excepţia inadmisibilităţii apelului, cerând şi respingerea acestuia ca nemotivat, apărările în legătură cu aceste excepţii fiind înlăturate şi respinse excepţiile.
Cu privire la fondul cauzei a apreciat că instanţa de apel a făcut o corectă analiză a obligaţiilor contractuale, neputând fi reţinută existenţa unui acord exprimat de intimată cu privire la vânzarea imobilului. Procesul verbal al şedinţei Consiliului de Administraţie al SC P. SA Bucureşti din data de 11 martie 1998, depus de aceasta, nu reprezintă un acord expres al acestei părţi în sensul vânzării imobilului, neexistând o hotărâre a adunării generale cu privire la vânzare.
La data de 24 iunie 2009 reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de fond solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii apelului, schimbării sentinţei şi admiterii acţiunii pe fond, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a apreciat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât în temeiul art. 12 lit. a) din Legea nr. 133/1999 reclamanta se afla în categoria societăţilor comerciale care puteau avea acces la activele societăţii pârâte, găsindu-se în situaţia utilizării activelor în sensul art. 13 din aceeaşi lege şi, cum prevederile art. 12 au caracter imperativ, iar societatea pârâtă nu are posibilitatea de a opta asupra vânzării activelor solicitate, aceste dispoziţii având tocmai rolul de a suplini consimţământul proprietarului în ceea ce priveşte transferarea activelor către reclamantă la cererea acesteia, în mod nelegal s-a dat prioritate principiului libertăţii contractuale şi a voinţei expres manifestate de părţi în actul încheiat, vânzarea fiind o obligaţie impusă de lege, motiv pentru care acţiunea trebuia analizată nu numai prin prisma dispoziţiilor contractului, dar şi în temeiul legilor existente în materie, astfel că instanţa nu a dat dovadă că şi-a exercitat rolul activ în calificarea juridică a acţiunii, iar faptul că Legea nr. 133/1999 a fost abrogată nu are relevanţă, deoarece Legea nr. 346/2004 menţine aceleaşi dispoziţii privind obligativitatea locatorului de a vinde locatarului activul disponibil la acea vreme, singura deosebire constând în faptul că reglementarea face obiectul art. 12 lit. b) faţă de art. 12 lit. a) în precedent.
Recursul este nefondat.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Curtea constată că hotărârea atacată este legală şi că instanţa care a judecat apelul a interpretat corect dispoziţiile art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 346/2004 raportate la art. 12 lit. a) din aceeaşi lege.
Este de reţinut că societatea pârâtă deţine cu titlu de proprietate spaţiul în litigiu şi că are ca obiect de activitate închirierea şi subînchirierea bunurilor imobile proprii sau închiriate, aşa cum rezultă din menţiunile făcute la registrul comerţului încă de la 21 septembrie 1998.
În acest context faptul că pârâta a închiriat reclamantei acest spaţiu prin novarea contractului de asociere în participaţiune nu are semnificaţia că imobilul în litigiu este activ disponibil în sensul Legii nr. 346/2004, respectiv că nu ar fi utilizat de pârâtă pentru o perioadă de cel puţin trei luni, dimpotrivă închirierea acestui spaţiu comercial reprezintă utilizarea lui de către pârâtă în exercitarea obiectului său de activitate referitor la închirierea bunurilor imobiliare proprii.
Se constată de asemenea că reclamanta nu a făcut dovada că spaţiul respectiv figurează pe listele cuprinzând activele disponibile prevăzute de art. 13 alin. (4) - (7) din Legea nr. 346/2004, pentru a aprecia că bunul respectiv este activ disponibil în sensul legii şi nici că pârâta ar fi aprobat vânzarea acestui spaţiu, neexistând o hotărâre a adunării generale în acest sens, procesul verbal al Consiliului de Administraţie al SC P. SA nereprezentând un acord al acestei părţi în sensul vânzării imobilului, ci doar faptul că s-au actualizat studiile pentru evaluarea spaţiului.
Ca urmare, corect au reţinut cele două instanţe că, fără a încălca principiul libertăţii contractuale şi a voinţei expre manifestate de părţi în actul încheiat, nu poate fi suplinit prin actul de justiţie acordul proprietarului imobilului pentru a încheia contractul de vânzare-cumpărare, întrucât contractul de închiriere invocat de reclamantă în dovedirea dreptului de a cumpăra acest imobil nu conţine o promisiune unilaterală de vânzare a intimatei pârâte.
În ceea ce priveşte motivul invocat de recurentă în sensul că instanţa de apel şi-a depăşit rolul activ, încălcând dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., Curtea constată că şi acesta este nefondat, întrucât judecătorii instanţei de apel au analizat apelul în lumina tuturor reglementărilor legale în materie, acestea fiind în concordanţă cu soluţia reflectată în dispozitiv, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate.
Conform art. 274 C. proc. civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Cum intimata pârâtă a solicitat cheltuieli de judecată, conform chitanţelor depuse la filele 94, 95 din dosar, va fi admisă cererea acesteia, fiind obligată recurenta reclamantă la plata sumei de 8.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC M.P. SRL Săftica împotriva deciziei nr. 172 din 8 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 8.000 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC P. SA Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1709/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1711/2010. Comercial → |
|---|
