ICCJ. Decizia nr. 1758/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1758/2010
Dosar nr. 14429/3/200.
Şedinţa publică din 18 mai 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 11.443 din 30 octombrie 2008 pronunţată în dosarul nr. 14429/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a luat act de renunţarea reclamantei la soluţionarea capătului de cerere privind acordarea daunelor morale şi s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A.P.SRL Bucureşti împotriva pârâtei SC A.R.A. SA Bucureşti cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 4.023,74 lei cu titlu de comision şi 4.071,73 lei penalităţi de întârziere către reclamantă, cu compensarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă ca urmare a declinării competenţei de către Judecătoria Sector 1 Bucureşti, a arătat în esenţă că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, precizată ulterior a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor anterior menţionate cu motivarea că în baza contractului de mandat, negocia şi încheia contracte de asigurare numai în numele şi în contul pârâtei beneficiind de plata unui comision ce reprezenta o cotă procentuală din sumele încasate, obligaţie ce nu a fost respectată de pârâtă. De asemenea, ca urmare a denunţării unilaterale a contractului de management, fără respectarea preavizului de 60 de zile, deşi parametrii de performanţă au fost atinşi, pârâta datorează plata preţului stabilit prin contract şi pentru această perioadă, precum şi penalităţile aferente.
Astfel, arată tribunalul, potrivit art. 9 din contractul de mandat nr. 11640 din 10 noiembrie 2004, reclamanta în calitate de mandatar avea dreptul la un comision, determinat conform metodologiei de lucru întocmită de pârâtă şi însuşită de reclamantă, pentru contractele încheiate direct sau în baza recomandărilor reclamantei s-a stabilit prin aceeaşi metodologie, că pentru asigurările pe care nu avea dreptul să le încheie personal, mandatarul, în speţă, reclamanta avea obligaţia de a face o recomandare scrisă în dublu exemplar şi de a ţine evidenţa formularelor de recomandare.
În acest context, în legătură cu plata comisionului în valoare de 25.000 lei pretins de reclamantă ca urmare a emiterii poliţei de asigurare nr. 56041 din 26 august 2005 în favoarea I.G.P.R. şi a penalităţilor de întârziere aferente, contestate de pârâtă, s-a reţinut că poliţa în litigiu a fost eliberată în baza contractului de prestări servicii cu acelaşi număr semnat în numele pârâtei de reprezentantul acesteia purtând şi semnătura reprezentantului societăţii reclamante, care îndeplinea şi calitatea de director al sucursalei municipiului Bucureşti a pârâtei.
Prin urmare, arată prima instanţă, reclamanta nu a încheiat în mod direct contractul de prestări servicii cu I.G.P.R. şi nu a făcut dovada realizării unei recomandări a acestui potenţial asigurat, conform metodologiei de lucru acceptate, motiv pentru care a respins pretenţiile solicitate în temeiul acestei poliţe şi le-a admis pe cele derivate din celelalte care poartă semnătura şi numele reprezentantului său.
Referitor la pretenţiile izvorâte din contractul de management nr. 11641 din 10 noiembrie 2004 reprezentând contravaloarea serviciilor aferente lunilor august şi septembrie 2005, pentru perioada de preaviz ce ar fi trebuit respectată ca urmare a denunţării unilaterale a contractului de către pârâtă la data de 26 iulie 2005, cu efecte din data de 1 august 2005, tribunalul a arătat că cererea este nefondată pentru că pârâta a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 9.1.2 din contract, care nu prevede nici un termen pentru ipoteza rezilierii din partea asiguratorului motivat de săvârşirea unor greşeli profesionale grave de către reclamantă de natură a aduce prejudicii pârâtei.
Apelul formulat de pârâtă a fost respins ca nefondat prin Decizia comercială nr. 181 din 10 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cu motivarea că sentinţa tribunalului este temeinică şi legală din perspectiva dispoziţiilor art. 969 şi art. 1073 C. civ. şi a expertizei efectuate în cauză, care a determinat corect cuantumul sumelor datorate de pârâtă.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC A.P. SRL, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor, recurenta invocă faptul că prin Decizia recurată, instanţa de apel, păstrând sentinţa tribunalului a aplicat greşit dispoziţiile art. 969 şi art. 970 C. civ., ignorând obligaţiile asumate de părţi prin contractele încheiate.
Astfel, făcând confuzie între calitatea doamnei S.M. de salariat cu contract de muncă la SC A. SA şi aceea de mandatar al reclamantei SC A.P. SRL, societate care a făcut, în numele şi în interesul pârâtei demersurile necesare pentru ca această să se califice la licitaţia organizată de I.G.P.R., să o câştige şi să încheie contractul de asigurare, instanţele anterioare au apreciat nejustificat că pretenţiile aferente acestei poliţe de asigurare nu sunt datorate.
Prin urmare, susţine recurenta, faptul că contractul de asigurare este semnat şi de reprezentantul pârâtei, nu exclude şi nu neagă dovada executării obligaţilor de intermediere şi de recomandare asumate de reclamantă prin contractul de mandat şi nici nu poate duce la concluzia că unele poliţe ar fi încheiate în temeiul contractului de muncă, deoarece pentru această prestaţie era datorat salariul diferit de comisionul cuvenit în baza contractului de mandat.
De asemenea, ca urmare a rezilierii unilaterale a contractului de management, pârâta trebuia obligată la plata sumelor solicitate deoarece singurul motiv pentru încetarea contractului constă în neîndeplinirea parametrilor de performanţă, ceea ce nu a fost cazul în speţă, iar culpa gravă ce ar fi putut determina încetarea contractului nu a fost dovedită.
Ultima critică vizează aplicarea eronată a prevederilor art. 274 şi art. 276 C. proc. civ. în sensul că deşi acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, iar pârâta nu a formulat pretenţii, cheltuielile de judecată trebuiau admise, astfel cum s-a solicitat.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi dispoziţiilor legale anterior menţionate, cu precizarea că în legătură cu recursul depus de SC A. SRL Bucureşti, s-a menţionat la data de 2 martie 2010, că această societate nu a fost parte în litigiu, şi deci nu are nici calitatea de recurentă, Curtea, constată că este nefondat.
Astfel, potrivit art. 9 din contractul de mandat nr. 11640 din 10 noiembrie 2004, reclamanta era îndreptăţită să primească, pentru asigurările încheiate direct sau indirect, ca urmare a recomandărilor făcute, în calitate de mandatar, asiguratorului, plata comisioanelor negociate conform anexei la contract.
Potrivit metodologiei de lucru elaborată de pârâtă şi însuşită de reclamantă, pentru asigurările pe care nu avea dreptul să le încheie personal, mandatarul, în speţă reclamanta, va recomanda, în scris, potenţialul asigurat şi va ţine evidenţa formularelor de recomandare, în dublu exemplar, consemnând toate fazele evoluţiei lor.
În acest context, faţă de împrejurarea că poliţa de asigurare nr. 56041 din 26 iulie 2005, poartă semnătura reprezentantului legal al pârâtei şi în lipsa dovezilor din care să rezulte că reclamanta ar fi încheiat în mod direct sau ca urmare a recomandări asiguratului, în conformitate cu metodologia de lucru agreată, justificat s-a reţinut prin Decizia recurată că nu există nici un temei pentru plata comisionului aferent acestei poliţe.
De asemenea, în conformitate cu clauzele contractului de management, din art. 9.1.2, contractul încetează prin rezilierea de către pârâtă, pentru motivele prevăzute la art. 4.1.3, respectiv atunci când parametrii de performanţă se situează sub 30% din obiectivul stabilit, sau în cazul unor greşeli profesionale grave, adică orice act sau fapt care produce un prejudiciu pentru SC A. SA, prin nerespectarea dispoziţiilor din prezentul contract.
Pentru niciuna dintre aceste ipoteze nu s-a stabilit un termen de preaviz, astfel că nu pot fi aplicate prin analogie prevederile contractuale incidente altor situaţii, iar pe de altă parte, aprecierea pârâtei că demersurile reprezentantului reclamantei de a încasa un comision necuvenit, reprezintă o conduită culpabilă echivalentă unei greşeli profesionale grave, de natură a avea drept consecinţă încetarea contractului în condiţiile menţionate, aspecte pe care însă, recurenta le ignoră, susţinând nejustificat că a acţionat potrivit clauzelor contractuale.
În privinţa ultimului motiv de recurs se va reţine că dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. au fost corect aplicate, ca urmare a faptului că au fost admise, parţial, atât solicitările reclamantei cât şi apărările pârâtei.
În concluzie, recursul reclamantei este nefondat şi va fi respins ca atare, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.P.SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 181 din 10 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI- a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1757/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1764/2010. Comercial → |
|---|
