ICCJ. Decizia nr. 1787/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1787/2010
Dosar nr. 46641/3/2007
Şedinţa publică din 19 mai 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
prin sentinţa nr. 12128 din 12 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei române, în soluţionarea cauzei privind pe reclamanta SC A.R.A. SA şi pe pârâta A.S.I.C., respingând ca inadmisibilă acţiunea reclamantei.
Prin acţiune, reclamanta a solicitat să se constate că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare din data de 23 mai 2007, încheiat între reclamantă în calitate de reasigurător şi pârâtă, în calitate de asigurat, din culpa exclusivă a asiguratului.
În considerentele deciziei, instanţa a reţinut că, fiind încheiat în forma MAR 91, contractul dintre părţi ce a fost încheiat prin corespondenţă este supus legii şi jurisdicţiei engleze.
Apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei a fost admis ca fondat prin Decizia nr. 310 din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa apelului a reţinut că între reclamantă – în calitate de reasigurator al pârâtei, prin intermediul brokerului de reasigurări Z.S.A., a intervenit contractul de reasigurare încheiat prin corespondenţă în condiţiile art. 3 C. com., în considerarea contractului de asigurare „Poliţa de plasament al asigurării maritime pentru corp navă şi maşini" intervenită între asigurătorul A.S.I.C. şi S.E.I.., pentru motonava Cargo „L.F.".
Prin intermediul brokerului, părţile au negociat clauzele contractului în ceea ce priveşte cota de risc, contractul de reasigurare facultativă exprimând acordul de voinţă cu privire acoperirea riscului asumat de asigurător prin contractul iniţial, fiind considerate acceptate condiţiile din acesta, cu condiţia întrunirii condiţiilor de valabilitate cerute de lege.
S-a mai reţinut că poliţa de asigurare nu a fost încheiată cu respectarea cerinţelor de formă cerute pentru valabilitate, iar simpla trimitere la forma MAR 91 fără a fi determinată legea aplicabilă şi instanţa competentă nu sunt opozabile potenţialului reasigurător, cu forţa actului principal la care se aderă prin actul subsecvent.
De asemenea, instanţa a apreciat că în condiţiile în care nu s-a negociat clauza privind jurisdicţia exclusivă a instanţei judecătoreşti din Anglia, iar referirea la norma MAR 91 s-a făcut fără reiterarea clauzei de jurisdicţie sau cu respectarea formei cerute pentru valabilitate, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 105/1992, respectiv dispoziţiile art. 103 alin. (1) lit. d) conform cu care - în lipsa convenţiei părţilor, în contractul de asigurare împotriva riscurilor este incidentă legea de la sediul asigurătorului, inclusiv cu privire la cesiunea sau gajarea poliţei de asigurare.
În concluzie, s-a considerat că în raport de prevederile art. 149 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 105/1992, competenţa de soluţionare a pricinii revine instanţei de judecată române, întrucât reclamanta are alegerea între instanţe deopotrivă competente, alegând instanţa de la locul în care obligaţia trebuia executată conform art. 15 alin. (2) din lege.
Împotriva acestei decizii, pârâta A.S.I.C. a declarat recurs, în susţinerea căruia a invocat următoarele critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.:
- Instanţa de apel a interpretat greşit atât contractul de reasigurare dintre A. şi A.S.I.C., cât şi contractul de asigurare originar, încheiat de asigurătorul A.S. cu asiguratul iniţial (armatorul), fiind neîntemeiate susţinerile instanţei referitoare la reluarea clauzei de jurisdicţie pe care o presupune Poliţa MAR 91, în cuprinsul asigurării pentru a produce efecte.
Recurenta susţine că poliţa MAR 91 cuprinde elemente (prima pagină – „Jacket, schendule" şi clauzele asigurării ce formează un tot, neputând fi analizate separat astfel că, doar în ipoteza în care părţile aleg o altă jurisdicţie decât cea engleză atunci acest aspect trebuie prevăzut în mod expres în cuprinsul asigurării.
Or, în cauză, părţile semnatare ale contractului de asigurare nu au înţeles să aleagă o altă jurisdicţie decât cea engleză, pârâta apreciind ca rămânând aplicabilă norma de alegere a competenţei cuprinsă în prima pagină a asigurării, respectiv competenţa instanţei britanice.
Se mai susţine că instanţa a reţinut greşit necesitatea negocierii clauzei de jurisdicţie la încheierea contractului de reasigurare şi că unicul aspect asupra căruia poartă negocierea dintre broker şi reasigurător este cota cedată.
De asemenea, recurenta arată că reasiguratul şi reasiguratorul nu au negociat niciodată un alt element al poliţei, contractul de reasigurare fiind un contract de adeziune, rămânând aplicabilă norma de alegere a competenţei cuprinsă în poliţa MAR 91.
Recursul este fondat.
Contractul de reasigurare dintre părţi este încheiat sub forma poliţiei transmise de reasigurarat, prin intermediar, poliţa ce face trimitere la formularul MAR 91, fără nicio menţiune suplimentară referitoare la clauzele acesteia.
Rezultă că, în poliţa de reasigurare, referirea la formularul MAR 91 - la conţinutul acestuia - este făcută global, fără ca părţile să precizeze clauzele pe care înţeleg să nu le aplice sau să le modifice aşa cum, în alte situaţii, pentru anumite clauze tip chiar au făcut menţiunea că nu se aplică, fiind incidente dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 105/1992 care prevăd că părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau numai unei anumite părţi a contractului, alegere ce trebuie prevăzută şi precizată în mod expres în acţiune.
În consecinţă, contractul de reasigurare în discuţie are în vedere o poliţă care trimite la formularul tip MAR 91 şi la clauzele tip elaborate de Institutul Asigurătorilor Maritimi, ceea ce denotă că părţile au înţeles - implicit - să aibă în vedere conţinutul poliţei MAR 91 în care se prevede competenţa instanţei engleze şi aplicarea legii engleze, dacă părţile nu au prevăzut, în mod expres, altfel.
Instanţa apelului trebuia să se raporteze - în soluţionarea cauzei - la prevederile art. 74 din Legea nr. 105/1992 cât şi la cele ale art. 3 alin. (1) din Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă dispoziţiilor contractuale - în vigoare la momentul contractului de reasigurare potrivit cărora, legea aplicabilă poate fi convenită în mod expres sau prin trimitere la un formular tip, incident în raport de natura contractului dintre părţi aşa cum este cazul - în cauza dedusă judecăţii - formularului tip MAR 91.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei, motiv pentru care se va da eficienţă dispoziţiilor art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă se va admite recursul pârâtei formulat împotriva deciziei date de instanţa apelului pe care o va modifica, în sensul că va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta A.S.I.C. Bucureşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 310 din 29 iunie 2009, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta SC A.R.A. SA Bucureşti, împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti nr. 12128 din 12 noiembrie 2008, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1771/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1902/2010. Comercial → |
|---|
