ICCJ. Decizia nr. 1810/2010. Comercial. Evacuare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1810/2010
Dosar nr. 1645/112/2008
Şedinţa publică de la 19 mai 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 843 din 30 septembrie 2008 a Tribunalului Bistriţa Năsăud a fost admisă acţiunea reclamantei SC E.G. SA Bistriţa, formulată împotriva pârâtei SC P. SRL Bistriţa şi, în consecinţă, s-a constatat încetarea de drept a contractului de închiriere din 30 septembrie 2008 încheiat între reclamantă şi pârâtă cu privire la spaţiul de producţie situat în municipiul Bistriţa, înscris în C.F. Bistriţa, dispunându-se evacuarea pârâtei din acest spaţiu, cu obligarea predării spaţiului către reclamantă în starea avută la data preluării.
Pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantei suma de 538,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că reclamanta a formulat acţiune împotriva pârâtei, solicitând a se constata încetarea de drept, începând cu data de 11 august 2008, a contractului de închiriere încheiat cu pârâta din 30 septembrie 2005, cu privire la spaţiul de producţie proprietatea reclamantei, situat în municipiul Bistriţa, înscris în C.F. Bistriţa şi să se dispună evacuarea pârâtei din acest spaţiu, respectiv predarea acestui spaţiu către reclamantă în starea avută la data preluării.
Analizând contractul de închiriere, a cărui încetare de drept se solicită prin acţiune, instanţa de fond a constatat că acesta a fost într-adevăr încheiat între părţile contractante SC E.G. SA Bistriţa, în calitate de proprietar şi SC P. SRL Bistriţa, în calitate de chiriaş, având ca obiect închirierea spaţiului de producţie situat în Bistriţa, în suprafaţă de 300 mp, pentru o perioadă de 5 ani, respectiv de la 01 octombrie 2005 până la 30 septembrie 2010, cu posibilitate de prelungire prin act adiţional la prezentul contract. La cap. V "alte clauze" este înserat şi art. 8 care prevede următoarele „prezentul contract îşi încetează valabilitatea la expirarea termenului prevăzut la art. 2, dacă părţile nu convin prin act adiţional să fie prelungit". La alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede „de asemenea contractul poate înceta din iniţiativa uneia dintre părţi, cu un preaviz de cel puţin 120 zile". Contractul de închiriere a fost înregistrat la data de 30 septembrie 2005 - SC E.G. SA Bistriţa.
Reclamanta a formulat în baza art. 7201 C. proc. civ. o cerere de conciliere directă adresată pârâtei prin care a somat-o pe aceasta din urmă de a vira în termen de 10 zile de la primirea cererii contravaloarea chiriei restante de 71.107,14 lei şi de a se prezenta la data de 14 martie 2008 la sediul mandatarului său pentru soluţionarea pe cale amiabilă a continuării sau rezilierii contractului de închiriere din 30 septembrie 2005.
La data de 14 martie s-a încheiat procesul-verbal, în care s-a consemnat rezultatul concilierii directe în sensul că reprezentantul reclamantei îşi menţine pretenţiile formulate în cererea de conciliere, în sensul achitării sumelor precizate, în termen de 10 zile de la conciliere, în caz contrar urmând a se promova acţiune de reziliere a contractului şi despăgubire. In acest proces-verbal este consemnat şi punctul de vedere al reprezentantului pârâtei din care rezultă că într-adevăr chiria nu este achitată şi este de acord să o achite în cuantumul convenit prin contract, dar prin compensare cu datoriile reclamantei şi ale lui Z.V.
Ulterior, reclamanta a formulat prin executorul judecătoresc o notificare pârâtei, prin care i se aducea la cunoştinţă că, în baza art. 8 alin. (2) din contractul de închiriere din 30 septembrie 2005, înţelege să denunţe unilateral acest contract, astfel că acesta îşi încetează efectele la 120 de zile de la comunicarea notificării.
Prin această notificare pârâta a fost invitată să procedeze la eliberarea spaţiului în condiţiile art. 6 alin. (4) din contract, în cel mai scurt timp dar nu mai târziu de 120 zile de la data notificării.
Deşi pârâta a fost notificată, în sensul eliberării spaţiului urmare concilierii directe efectuate în condiţiile art. 7201 C. proc. civ., aceasta nu a făcut-o în mod benevol, deşi termenul prevăzut de art. 8 alin. (2) din contract, respectiv preavizul de 120 de zile a expirat, reclamanta s-a considerat îndreptăţită în a formula acţiunea comercială prin care a solicitat instanţei să constate încetarea de drept începând cu data de 11 august 2008, a contractului încheiat cu pârâta şi înregistrat la data de 30 septembrie 2005.
Faţă de întregul material probator administrat în cauză, respectiv contractul de închiriere, extrasul de C.F., cererea de conciliere directă, notificarea făcută prin executorul judecătoresc, instanţa de fond a constatat că acţiunea reclamantei este întemeiată şi a admis-o, constatând că contractul de închiriere încheiat între reclamantă şi pârâtă a încetat de drept începând cu data de 11 august 2008, astfel că, a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul deţinut pe nedrept, cu obligarea acesteia la predare spaţiului în starea avută la data preluării.
În baza art. 274 C. proc. civ. pârâta ca parte căzută în pretenţii a fost obligată faţă de reclamantă la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de către aceasta, respectiv taxa timbru, timbru judiciar şi onorariu avocaţial justificate prin actele depuse la dosar, respectiv suma de 538,50 lei.
Prin Decizia civilă nr. 28 din 17 februarie 2009 Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrative şi fiscal, a respins apelul declarat de pârâta SC P. SRL Bistriţa împotriva sentiţei, pe care a menţinut-o în întregime.
A obligat-o pe apelantă să-i plătească intimatei SC E.G. SA Bistriţa suma de 595 lei cheltuieli de judecată în apel.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că:
Măsura de disjungere şi soluţionare separată a cererii pretins,,reconventionale,, este pe deplin legală si temeinică, în spiritul unei bune administrări a actului de justiţie. Nefiind vorba despre o cerere incidentală sau accesorie, instanţa sesizată cu soluţionarea cererii iniţiale de chemare în judecată nu a avut nici o obligaţie ca, anterior disjungerii să procedeze la citarea părţilor. Ulterior disjungerii cererii şi formării unui dosar separat, desigur că părţile au fost citate în vederea respectării drepturilor procedurale.
Nu poate fi acceptată ideea conform căreia necitarea părţilor dintr-o cerere introdusă într-o manieră neprocedurală într-un dosar, cerere care a fost disjunsă pentru înregistrare şi soluţionare separată poate influenţa legalitatea modului de soluţionare al cererii principale, cu privire la care instanţa a fost legal investită.
Cu privire la soluţia de admitere de către prima instanţă a cererii de chemare în judecată, instanţa de apel apreciază că prima instanţă nu a făcut altceva decât să aplice o clauză contractuală acceptată de către părţi prin incheierea actului juridic şi a făcut aplicarea principiului „pacta sunt servanda,, reglementat prin dispoziţiile art. 969 C. civ. Astfel, prin contractul încheiat a fost convenită ca modalitate de încetare a contractului denunţarea unilaterală a contractului faţă de părţi cu un preaviz de cel puţin 120 de zile. Reclamanta s-a prevalat de aceasta clauză, a notificat pârâta locatară şi a respectat termenul de preaviz.
În consecinţă, contrar celor susţinute de către apelantă, evacuarea nu are nici o legătură cu neplata chiriei, fiind solicitată si dispusă în virtutea unei cauze total diferite, în concret, posibilitatea prevăzută expres de contractul încheiat între părţi de denunţare unilaterală a contractului de către oricare dintre părţi cu singura condiţie de respectare a unui termen de preaviz.
În opinia instanţei, denunţarea unilaterală a contractului şi evacuarea pârâtei apelante nu are un caracter abuziv, ci este un demers care se încadrează în cadrul contractual existent între părţi. Prin „notele de şedinţă,, (filele 53-55), apelanta face trimitere la o promisiune de vânzare de părţi sociale încheiată între asociaţii celor doua societăţi comerciale, prin care se prevede pe lângă cesiunea părţilor sociale şi obligaţia cedentului (Z.V.) de a oferi spre folosinţa gratuită cumpărătorului spaţiul de acces şi platforma din faţa spaţiului de producţie. În opinia instanţei, clauzele promisiunii de vânzare nu au nici o legătură cu obiectul dedus judecaţii, deoarece se referă aşa cum rezultă în mod expres din chiar susţinerile apelantei la o platformă din faţa spaţiului de producţie şi la un spaţiu de acces, pe când reclamanta a solicitat evacuarea pârâtei din chiar incinta spaţiului de producţie înscris în C.F. Bistriţa, spaţiu cu suprafaţa de 300 mp. Astfel cererea de chemare în judecată nu se referă nici la drumul de acces şi nici la platforma betonată.
Cu privire la soluţionarea amiabilă a litigiului dintre părţi, instanţa de apel a reţinut că deşi există în contract stipulată obligativitatea soluţionării amiabile a litigiului, aceasta clauză nu trebuie interpretată în sensul împiedicării accesului la justiţie. Reclamanta intimată a încercat soluţionarea amiabilă a litigiului, a notificat apelanta cu privire la intenţia de denunţare unilaterală a contractului, însă aceasta nu s-a conformat clauzei contractuale şi nu a părăsit spaţiul la expirarea termenului de preaviz.
În mod repetat apelanta face referire la negocierile purtate între părţi privind plata chiriei şi la o eventuală compensare a chiriei cu alte obligaţii reciproce. În opinia instanţei, orice referire la plata chiriei excede cadrului procesual, deoarece evacuarea nu este solicitată şi dispusă pentru neplata chiriei, ci are un temei total diferit şi anume posibilitatea de denunţare unilaterală a contractului, clauza acceptată expres de părţi în baza principiului libertăţii contractuale. Invocarea unei clauze din contractul de locaţiune încheiat între părţi nu are un caracter ilicit, ci reprezintă o situaţie acceptată de către apelantă, chiar prin încheierea contractului de închiriere.
Mai mult, conţinutul clauzei este foarte clar, nesusceptibil de interpretări (art. 8 alin. (2)), iar susţinerile apelantei conform cărora aceasta clauza devenea aplicabilă doar în momentul expirării termenului contractual de cinci ani nu au nici o legătură cu conţinutul actului juridic analizat.
În consecinţă, instanţa de apel a respins apelul declarat şi a menţinut sentinţa apelată, ca fiind pe deplin legală si temeinică.
În baza art. 274 C. proc. civ., apelanta a fost obligată să plătească intimatei SC E.G. SA Bistriţa suma de 595 lei cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu avocat.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs pârâţii SC P. SRL Bistriţa, M.D. şi M.I., întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor şi a încheierii de disjungere atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
Fără o sistematizare a motivelor de recurs, recurenţii susţin în esenţă:
1) În temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., că încheierea de disjungere şi sentinţa atacată cu apel, sunt nelegale şi netemeinice, fiind date cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente în speţă şi, în primul rând a dispoziţiilor art. 85, 107, 720 alin. (3), 720 alin. (2), sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 89, 105 alin. (2), 106 C. proc. civ. şi cu consecinţa aplicării dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., fiind cu totul inacceptabilă teza curţii de apel potrivit căreia instanţa se poate pronunţa asupra caracterului unei cereri, în speţă al cererii reconvenţionale şi mai ales asupra disjungerii acesteia fără citarea tuturor părţilor şi fără a pune aceste chestiuni în discuţia lor;
2) Prin invocarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanţa de apel a făcut o analiză eronată a cererii sale reconvenţionale, care are legătură cu acţiunea principală, ce face obiectul prezentei cauze, pretenţiile lor fiind în legătură şi cu spaţiul de producţie proprietatea reclamantei.
Asupra recursului astfel formulat şi apreciind că M.D. şi M.I. au calitate procesuală pasivă, justificând existenţa unui interes şi în prezenta cauză, Înalta Curte constată următoarele:
1) Consideraţiile curţii de apel asupra caracterului înscrisului intitulat acţiune reconvenţională şi a necesităţii disjungerii soluţionării pretinsei cereri reconvenţionale sunt corecte şi vor fi menţinute, fiind confirmate prin decizia de faţă, întrucât instanţa de apel a reţinut judicios că, în speţă, nefiind vorba despre o cerere incidentală sau accesorie, instanţa sesizată cu soluţionarea cererii iniţiale de chemare în judecată nu a avut nicio obligaţie ca anterior disjungerii să procedeze la citarea părţilor, disjungerea unei cereri introdusă într-o manieră neprocedurală pentru a fi înregistrată şi soluţionată separat neputând influenţa în niciun mod legalitatea soluţionării cererii principale cu privire la care instanţa a fost legal investită.
De altfel, din examinarea actelor dosarului rezultă că la soluţionarea acţiunii în fond părţile aflate în proces au fost reprezentate de avocaţi, astfel încât acest prim motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se constată a fi neîntemeiat şi va fi respins, ca atare.
2) Nici cel de-al doilea motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este întemeiat, atât timp cât se constată că s-a reţinut corect că evacuarea pârâtei nu are nicio legătură cu neplata chiriei, ci se bazează pe clauza privind posibilitatea denunţării unilaterale a contractului cu singura condiţie de respectare a termenului de preaviz - posibilitate prevăzută expres de părţi în contractul încheiat.
De asemenea, s-a reţinut corect şi că respectiva clauză nu poate avea un caracter abuziv, de vreme ce a fost prevăzută de părţi, prin voinţa lor, în cadrul contractual existent, conţinutul ei fiind de altfel foarte clar, nesusceptibil de interpretări; ea nu devine aplicabilă doar la expirarea termenului contractual - aşa cum eronat s-a susţinut, iar prevederea contractuală referitoare la obligativitatea soluţionării amiabile a litigiului nu poate fi interpretată în sensul împiedicării accesului liber la justiţie.
În fine, la dosarul cauzei, s-a depus în recurs procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc la data de 1 aprilie 2009, din care rezultă că pârâta SC P. SRL a fost evacuată din spaţiul în litigiu.
În consecinţă, reţinându-se că recurenţii nu au formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condiţiile strict şi limitative prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. să conducă la modificarea sau casarea deciziei curţii de apel, aceasta va fi păstrată ca fiind legală şi se va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâţii SC P. SRL Bistriţa, M.D. şi M.I. împotriva Deciziei civile nr. 28 din 17 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1809/2010. Comercial. Acţiune în anulare a... | ICCJ. Decizia nr. 1858/2010. Comercial. C/val. gaze +... → |
|---|
