ICCJ. Decizia nr. 1824/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 1824/2010
Dosar nr. 951/1371/2008
Şedinţa publică de la 20 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Mureş sub nr. 951/1371 din 14 august 2008, reclamanta SC T.I. SRL Târgu Mureş a chemat în judecată pe pârâta SC L.M.T. SRL Târgu Mureş solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să angajeze răspunderea pârâtei pentru garanţia privind vicii ascunse ale unui imobil situat în oraşul Târgu Mureş judeţul Mureş în sensul stabilirii faptului că imobilul închiriat este afectat de un viciu ascuns, în sensul că suprafaţa închiriată, astfel cum este stipulată în contractul de locaţiune - 4112,89 mp - este superioară suprafeţei reale a imobilului închiriat, respectiv 3377,43 mp, şi să oblige pe pârâtă la repararea prejudiciului cauzat, în cuantum de 32360,24 Euro (114555,24 lei) reprezentând cuantumul valoric al chiriei lunare plătite de reclamantă şi nedatorată, raportat la diferenţa dintre suprafaţa stabilită în contractul de locaţiune şi suprafaţa reală a imobilului închiriat.
De asemenea s-a solicitat şi obligarea pârâtei la 1316,93 Euro (4661,93 lei ) reprezentând dobânda legală a BNR, aplicată la suma reprezentând prejudiciu, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 477 din 13 februarie 2009 a Tribunalului Comercial Mureş a fost admisă excepţia prescripţiei extinctive invocată de pârâta SC L.M.T. SRL Târgu Mureş şi a fost respinsă acţiunea formulată şi precizată de către reclamantă, ca fiind prescrisă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că cererea reclamantei reprezintă o acţiune patrimonială în răspundere contractuală pentru vicii ascunse ale bunului ce a fost predat prin contractul de locaţiune.
Bunul respectiv i-a fost predat încă din anul 2002, intervenţia în modificarea raportului juridic din data de 1 aprilie 2007 nereprezentând decât o modificare a cadrului contractual existent până atunci, cu privire la chiria lunară.
S-a reţinut de către prima instanţă că dispoziţiile art. 11 din Decretul nr. 167/1958 se aplică şi la speţa de faţă, nerezultând din cuprinsul acestei dispoziţii legale că s-ar aplica doar la actele juridice tranSIative de proprietate, ele aplicându-se şi în cazul contractului de locaţiune.
Şi în cazul acestui ultim tip de contract predarea lucrului este o prestaţie cu execuţie instantanee, locatorul nepredând la un interval de timp, din nou, bunul închiriat, pentru a curge mai multe termene de prescripţiei, potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SC T.I. SRL Târgu Mureş, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei pentru soluţionarea pe fond a cererii, susţinând că în cazul contractelor de locaţiune, cum este cazul şi în speţa de faţă, avem de-a face cu o executare succesivă în timp, astfel că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Apelanta a invocat şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1420 şi urm. C. civ.
Prin Decizia nr. 59/A din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 477 din 13 februarie 2009 a Tribunalului Comercial Mureş.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, deoarece reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1422 C. civ. trebuie stabilit şi termenul de prescripţie precum şi momentul de la care începe să curgă acest termen.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acţiune cu privire la viciile ascunse se prescrie prin îndeplinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie.
Conform cu dispoziţiile art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, dar cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau a lucrării.
În cauza dedusă judecăţii predarea bunului s-a făcut la data încheierii contractului de locaţiune, în anul 2002, or cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 14 august 2008, depăşindu-se cu mult termenul prevăzut de art. 5 din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC T.I. SRL Târgu Mureş, aducându-i următoarele critici:
1. Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1422 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1422 C. civ., locatarul trebuie să fie garantat pentru toate stricăciunile şi viciile lucrului închiriat ori arendat, ce-i împiedică întrebuinţarea, chiar dacă nu au fost cunoscute locatorului la timpul locaţiunii, or, în cauza de faţă, deşi părţile se înţeleseseră să închirieze suprafaţa totală de 4112,89 mp, în realitate respectiva suprafaţă era doar de 3377,43 mp, astfel că, garanţia pentru vicii în materia contractului de locaţiune, constituie o formă a angajării răspunderii contractuale a locatorului pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor asumate.
Prin urmare, în speţă este vorba despre un viciu al bunului a cărui a folosinţă a fost cedată prin contractul de locaţiune, care îmbracă forma unei neexecutări integrale a obligaţiilor asumate.
Prin urmare, s-a făcut o greşită aplicare şi a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dispoziţii care sunt aplicabile şi răspunderii contractuale, nu numai răspunderii delictuale, astfel că termenul de prescripţie este de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune şi nu de 6 luni, astfel cum greşit a reţinut instanţa de apel.
2. Instanţa de apel a făcut şi o greşită aplicare dispoziţiilor art. 11 din Decretul nr. 167/1958, deoarece aceste dispoziţii legale se aplică numai în cazul actelor juridice tranSIative de proprietate şi nu actelor juridice cu executare succesivă, cum este şi cazul în speţa de faţă.
În cazul contractului de locaţiune, prestaţiile fiind succesive, se aplică dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că termenul de prescripţie curge de la fiecare prestaţie şi nu de la data predării folosinţei imobilului.
3. Chiar dacă s-ar accepta ipoteza potrivit căreia în cauză ar fi incidente dispoziţiile art. 11 din Decretul nr. 167/1958, contractul de locaţiune fiind perfectat la data de 1 aprilie 2007, ar rezulta că dreptul la acţiune nu s-a prescris, chiar dacă viciile au fost ascunse cu viclenie sau nu.
4. Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină deoarece, instanţa de apel şi-a motivat hotărârea prin trimiterea directă la motivarea primei instanţe, nefăcând aprecieri proprii asupra criticilor formulate de apelantă.
5. În speţa de faţă s-ar impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au soluţionat cauza fără să intre în cercetarea fondului, fapt ce reprezintă o situaţie anormală în procesul de administrare a justiţiei, această situaţie fiind de natură a priva pe recurentă de două grade de jurisdicţie.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
1. Prima critică nu poate fi reţinută.
Reclamanta a formulat acţiunea introductivă invocând răspunderea pârâtei pentru garanţia privind vicii ascunse ale bunului imobil pe care l-a închiriat de la aceasta, în sensul că suprafaţa înscrisă în contractul de închiriere şi pentru care a plătit chirie, este mai mare decât cea reală.
Prin urmare, în afară de faptul că acest viciu nu este unul ascuns, reclamanta putând să-l descopere printr-o simplă măsurătoare, fapt ce s-a şi petrecut ulterior, ea este cea care a învestit instanţa cu o cerere vizând garantarea pentru vicii ascunse ale bunului predat, fapt ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Decretul nr. 167/1958 şi nu incidenţa dispoziţiilor art. 8 din acelaşi decret.
De altfel, reclamanta-recurentă face atât o confuzie cât şi o combinaţie între diverse instituţii juridice, combinând, fie răspunderea pentru vicii, fie pentru vicii ascunse ale bunului predat, cu răspunderea contractuală, pe de o parte, iar pe de altă parte, încercând să facă o combinaţie între răspunderea contractuală şi cea delictuală, relativ la situaţia contractului de închiriere, cu scopul de a forma convingerea instanţei că termenul de prescripţie, în speţa de faţă, este cel de 3 ani şi nu cel de 6 luni, aşa cum a reţinut instanţa de apel, însă, aşa cum am mai arătat, reclamanta recurentă este cea care a învestit instanţa cu o acţiune vizând răspunderea pentru vicii ascunse ale bunului predat.
2. Nici ce-a de a doua critică nu poate fi reţinută.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare atât a dispoziţiilor art. 11 cât şi a dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Recurenta reclamantă face o confuzie voită între cele două articole, art. 12 referindu-se la prestaţiile succesive ale debitorului obligaţiei, or în speţa de faţă obligaţia principală a pârâtei a fost aceea de a preda bunul închiriat, această obligaţie fiind cu executare dintr-odată, executare ce a avut loc în anul 2002, odată cu încheierea contractului de locaţiune, doar obligaţia recurentei-reclamante, de plată lunară a chiriei, fiind cu executare succesivă, fiind evident că pentru plata chiriei, debitor este recurenta ci nu pârâta şi, numai pentru această obligaţie termenele de prescripţie curg de la date succesive, raportate la data plăţii fiecărei chirii.
3. Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la faptul că momentul de pornire a termenului de prescripţie ar fi data de 1 aprilie 2007, situaţie în care acţiunea a fost introdusă în termen, dacă s-ar considera că sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece la acea dată a avut loc doar o precizare a cuantumului chiriei şi nu o nouă predare a spaţiului ce a făcut obiectul contractului de închiriere, respectiva predare a spaţiului având loc în anul 2002.
Debitor al obligaţiei stabilite la data de 1 aprilie 2007 este tot recurenta reclamantă, astfel că doar împotriva pârâtei ar putea curge un termen de prescripţie în cazul în care recurenta reclamantă nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de plată a chiriei, în noul cuantum stabilit la acea dată.
4. Decizia recurată a fost motivată de către instanţa de apel, chiar dacă aceasta a confirmat susţinerile primei instanţe, acest fapt neînsemnând că Decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Dimpotrivă, din cuprinsul considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a analizat în amănunt criticile formulate de reclamantă în apel, iar faptul că a confirmat soluţia primei instanţe nu înseamnă nicidecum că instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia.
5. Casarea cu trimitere s-ar fi impus numai în măsura în care instanţa de recurs ar fi constatat că în mod greşit a fost soluţionată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, situaţie în care s-ar fi impus soluţionarea pe fond a cauzei, tocmai pentru ca părţile să nu fie lipsite de niciun grad de jurisdicţie.
Cum însă instanţa de recurs a constatat că, într-adevăr, dreptul la acţiune al reclamantei este prescris, este evident că soluţia în recurs nu poate fi decât aceea a respingerii acestuia.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC T.I. SRL Târgu Mureş împotriva deciziei nr. 59/A din 29 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 20 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1819/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1827/2010. Comercial → |
|---|
