ICCJ. Decizia nr. 186/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 186/2010
Dosar nr. 1190/33/2008
Şedinţa publică de la 21 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 5610 din 18 decembrie 2009 pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Maramureş, reclamanta SC P. SA a chemat în judecată pe pârâta SC M.T. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 261.316,49 lei, reactualizată cu coeficientul de inflaţie şi la plata cheltuielilor arbitrale.
Reclamanta a renunţat la capetele de cerere privind daunele interese şi a dobânzilor legale.
În motivarea acţiunii s-a arătat că suma pretinsă reprezintă 50 % din preţul plătit în avans pentru o cantitate de material lemnos prevăzut în contractul de livrare încheiat cu pârâta, marfă care nu a mai fost trimisă, astfel încât preţul încasat reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză pentru pârâtă.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a recunoscut existenţa datoriei, însă nu a fost de acord cu admiterea acţiunii, deoarece acţiunea trebuia întemeiată pe clauze contractuale şi nu pe îmbogăţirea fără justă cauză, mai ales că ulterior a livrat reclamantei cantitatea de material lemnos datorată.
S-a mai invocat şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Prin hotărârea arbitrală nr. 3 din 12 iunie 2008 a Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Maramureş a fost respinsă, ca nefondată, excepţia prescripţiei extinctive, a fost admisă acţiunea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 261.316,49 lei, reactualizată cu coeficientul de inflaţie pe perioada, de la data introducerii acţiunii, 18 decembrie 2007 şi până la plata efectivă.
A fost obligată pârâta la 5610 lei cheltuieli arbitrale.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul arbitral a reţinut că suma pretinsă s-a achitat pârâtei pe baza celor 4 facturi emise în lunile noiembrie şi decembrie, aşa încât acţiunea fiind introdusă la 18 decembrie 2007, este formulată în termenul de prescripţie.
Pe fond, s-a reţinut că pârâta a recunoscut existenţa datoriei printr-un înscris transmis prin poşta electronică.
Hotărârea a fost luată cu majoritate de voturi, iar în opinia separată s-a arătat că acţiunea este prescrisă, iar pe fond este inadmisibilă, nefiind întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, când în cauză era încheiat între părţi un contract.
La data de 7 august 2008 pârâta a formulat acţiune în anulare criticând hotărârea arbitrală ca fiind nelegală, arătând că acţiunea este, în principal, inadmisibilă iar în subsidiar, neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 678 din 29 octombrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea în anulare, a fost anulată sentinţa arbitrală nr. 3 din 12 iunie 2008 a Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Maramureş şi rejudecând cauza, a fost respinsă acţiunea, ca inadmisibilă.
A obligat reclamanta la 14.804,84 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul comercial I-1001 din 9 iunie 2003 care cuprindea şi o clauză compromisorie.
Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 364 lit. b) C. proc. civ., deoarece tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală, reţinându-se că acordul părţilor privitor la soluţionarea litigiului de către o instanţă arbitrală, se referea strict la litigiul izvorât din contractul I-1001/9 iunie 2003, însă reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe îmbogăţirea fără justă cauză, compromisul părţilor nefiind, astfel respectat.
S-a mai reţinut că, atâta timp cât reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1092 C. civ., în cauză sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., instanţa arbitrală nefiind îndrituită să soluţioneze un litigiu care nu era întemeiat pe contractul ce cuprindea clauza compromisorie.
Reclamanta putea să ceară fie executarea contractului, fie rezoluţiunea acestuia, întemeiată pe dispoziţiile art. 1021 C. civ. şi nu să ceară obligarea pârâtei în baza unei răspunderi delictuale civile.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, aducându-i următoarele critici.
1. Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei altei instanţe, fiind întrunite condiţiile cerute de art. 304.3 C. proc. civ.
Astfel, instanţa care trebuia să soluţioneze acţiunea în anulare era instanţa ierarhic superioară celei care ar fi trebuit să judece fondul, dacă nu exista convenţie de arbitraj, adică Secţia comercială a Curţii de Apel Cluj şi nu secţia de contencios administrativ, aşa cum s-a reţinut în practicaua sentinţei civile nr. 678 din 29 octombrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
2. Hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea greşită a actului dedus judecăţii.
Astfel, această instanţa a apreciat în mod greşit că între părţi nu există o convenţie arbitrală, atâta timp cât pe facturile emise reclamanta a menţionat contractul nr. I-1001 din 9 iunie 2003.
Mai mult, excepţia privind existenţa şi valabilitatea convenţiei arbitrale trebuia ridicată numai în faţa tribunalului arbitral şi până la primul termen de înfăţişare, sub sancţiunea decăderii.
3. De asemenea, recurenta apreciază că şi cheltuielile de judecată la care a fost obligată sunt exagerate.
Analizând sentinţa recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
1. Prima critică nu poate fi reţinută.
Deşi, într-adevăr, în practicaua sentinţei recurate se reţine faptul că pe rol ar fi soluţionarea unei acţiuni de contencios administrativ, din cuprinsul considerentelor rezultă, fără nici o putinţă de tăgadă, că acţiunea a fost tratată ca o acţiune comercială.
Astfel, dispoziţiile legale invocate sunt de natură comercială şi întreaga argumentaţie tratează litigiul ca fiind unul comercial.
Aşadar, reţinerea greşită din practicaua sentinţei, în sensul că litigiul ar fi unul de natura contenciosului administrativ, nu poate fi tratată decât ca o greşeală materială, provenită probabil, din cauza faptului că la Curtea de Apel Cluj, exista o secţie mixtă, de comercial şi contencios administrativ şi fiscal şi nu secţii distincte, iar grefierii şi judecătorii sunt obişnuiţi cu litigiile de ambele naturi.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută.
Este indiscutabil faptul că reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1092 C. civ., adică pe îmbogăţirea fără justă cauză.
În această situaţie, este evident faptul că prima instanţă nu a interpretat greşit actul dedus judecăţii, ci dimpotrivă a constatat, în mod legal, că reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe răspunderea delictuală civilă şi nu pe răspunderea contractuală.
Chiar reclamanta a afirmat că relaţiile comerciale dintre cele două părţi s-au derulat în baza contractului nr. I-1001 din 9 iunie 2003, şi că a menţionat acest lucru pe facturile emise.
Prin urmare, în mod greşit reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1092 C. civ. şi nu pe dispoziţiile art. 969 C. civ., sau pe cele ale art. 1029 C. civ., atât timp cât despăgubirile solicitate proveneau de la neexecutarea unui contract, reclamanta având două posibilităţi: să ceară executarea obligaţiei corelative sau rezoluţiunea contractului.
Este nefondată şi critica cu privire la tardivitatea ridicării excepţiei cu privire la convenţia arbitrală, deoarece chiar textul de lege, anume art. 364 lit. b) C. proc. civ., prevede posibilitatea anulării hotărârii arbitrale dacă nu există o convenţie arbitrală.
Cum în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unei clauze compromisorii, din cuprinsul contractului nr. I-1001/2003 nerezultând acest lucru, în mod legal prima instanţă a admis acţiunea în anulare şi, pe fond, a respins acţiunea arbitrală, ca inadmisibilă.
3. Nici critica cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată nu este întemeiată, având în vedere valoarea obiectului pricinii deduse judecăţii şi faptul că onorariul de avocat nici nu a fost acordat integral.
Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă către intimată la 11.900 lei cheltuieli de judecată, în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC P. SA Sighetul Marmaţiei împotriva sentinţei nr. 678 din 29 octombrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta reclamantă la plata sumei de 11.900 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC M.T. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 21 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1789/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2004/2010. Comercial → |
|---|
