ICCJ. Decizia nr. 1863/2010. Comercial. Nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1863/2010
Dosar nr. 13822/3/2007
Şedinţa publică de la 21 mai 2010
Asupra excepţiei insuficienţei timbrării a recursului de faţă
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 10704 din 16 octombrie 2008 pronunţată de secţia a VI-a comercială, a Tribunalului Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta O.S., în contradictoriu cu pârâţii SC G.S.T. SRL, O.D.G. şi O.C. şi s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii A.G.A. din 17 aprilie 2006, contractului de cesiune din 17 aprilie 2006, actului adiţional din 17 aprilie 2006, actului constitutiv actualizat, înscrisuri ce au stat la baza menţiunii nr. 827 din 12 ianuarie 2007 soluţionată prin încheierea nr. 142/2007 O.R.C.I. de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
S-a constat nulitatea absolută şi a actelor subsecvente menţiunii, respectiv înscrisurile ce au stat la baza menţiunii nr. 2501/2007 soluţionată prin încheierea nr. 363/2007 a O.R.C.I. de pe lângă Tribunalul Bucureşti, respectiv hotărârea A.G.A. din 24 ianuarie 2007, contractul de cesiune din 24 ianuarie 2007, actul adiţional din 24 ianuarie 2007 şi actul constitutiv actualizat.
S-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, din coroborarea probelor administrate, că reclamanta nu şi-a exprimat consimţământul pentru cesiune, părţile sociale au fost cesionate prin contractul din 24 ianuarie 2007 pentru o persoană aflată în situaţia de rudenie cu pârâţii, perioadă în care reclamanta şi O.G. erau în proces de divorţ, situaţie prezumată a fi fost cunoscută de nepoata care a preluat părţile sociale. Totodată s-a reţinut că având în vedere că nulitatea actului principal atrage după sine şi nulitatea actului subsecvent iar încheierea unui contract valabil presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 948 C. civ. cerinţă legală care nu a fost respectată, cu bună credinţa care nu poate fi reţinută în sarcina cesionarei Coman, existând prezumţia că ar fi cunoscut că părţile erau în divorţ datorită relaţiilor de rudenie, astfel că acţiunea urmează a fi admisă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială nr. 396 din 13 octombrie 2009 a respins apelurile pârâţilor ca nefondate reţinând în esenţă că inexistenta consimţământului intimatei-reclamante la cesiune este dovedită atât de concluziile expertizelor criminalistice depuse la dosarul cauzei, cât şi de împrejurarea că aceasta a înfiinţat societatea şi s-a ocupat de administrarea acesteia, iar între intimată şi apelantul O.D.G. relaţiile de familie s-au deteriorat, aceştia aflându-se în proces de divorţ.
În ceea ce priveşte susţinerile societăţii apelante referitoare la buna credinţă a doamnei C.L. în achiziţionarea părţilor sociale, curtea apreciază că relaţia de rudenie a acesteia cu apelantul pârât a fost dovedită prin probele administrate, iar prezumţia de conivenţă frauduloasă a acesteia cu O.D.G. rezultă şi din faptul că aceştia au acelaşi domiciliu.
În consecinţă, în prezenta cauză tocmai anularea actului subsecvent conduce la protejarea siguranţei circuitului civil, iar soluţia pronunţată de instanţa de fond reflectă aplicarea principiului de drept potrivit căruia anularea actului principal atrage şi anularea actelor subsecvente.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC G.S.T. SRL Buftea întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului modificarea deciziei recurate şi a sentinţei şi pe fond respingerea cererii principale ca neîntemeiată.
Înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 11 şi 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997, modificată şi completată şi la dispoziţiile art. 3021 alin. (2) C. proc. civ., a luat în examinare excepţia netimbrării cererii de recurs şi a reţinut:
Conform art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe care se plătesc anticipat, sau în mod excepţional până la termenul stabilit de instanţă.
Având în vedere criticile formulate în recurs, raportat la soluția instanţei, Înalta Curte în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 146/1997 şi art. 1 din O.G.nr. 32/1995 a stabilit în sarcina recurentei, obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru în sumă de 19,5 lei (filele 29 dosar recurs).
Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că recurenta nu s-a conformat obligaţiei de timbrare potrivit menţiunii din citație pentru termenul din 21 mai 2010, când procedura a fost legal îndeplinită, Înalta Curte, urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii şi ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995 şi să dispună anularea recursului reclamantei, ca insuficient timbrat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. recurenta pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de pârâta SC G.S.T. SRL Buftea împotriva Deciziei comerciale nr. 396 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca insuficient timbrat.
Obligă recurenta pârâtă la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă D. (O.) S.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1862/2010. Comercial. Obligatia de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 1864/2010. Comercial. Acţiune în anulare a... → |
|---|
