ICCJ. Decizia nr. 1873/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1873/2010
Dosar nr. 1417/3/2008
Şedinţa publică de la 21 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Circumstanţele cauzei.
Reclamanta B.I.L. le-a chemat în judecată pe pârâtele SC A.R. – A.V.I.G. SA Bucureşti şi SC A.R. – A., sucursala Prahova şi a solicitat Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, să pronunţe o hotărâre prin care să le oblige la plata sumei de 34.000 Euro reprezentând despăgubiri cuvenite în urma producerii riscului asigurat.
A motivat reclamanta că autoturismul său marca BMW x 5 i-a fost sustras, în ziua de 10 septembrie 2006, de la locul unde a fost parcat. După îndeplinirea procedurii de declarare a furtului, reclamanta a arătat că pârâta a tergiversat plata despăgubirilor pentru ca apoi să-i aducă la cunoştinţă că nu i se acordă suma solicitată întrucât sunt incidente prevederile Cap. IX pct. 36 lit. b), Cap. V pct. 8 lit. d) şi Cap. V pct. 6 lit. k) din condiţiile contractului de asigurare facultativă, care o exonerează de obligaţia de plată.
Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
După analiza actelor dosarului, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată. Prin sentinţa nr. 3951 din 10 martie 2009, prima instanţă a reţinut că reclamanta a pretins suma de 34.000 Euro pe temeiul răspunderii contractuale izvorâtă din asigurarea C.A.S.C.O. pentru avarii şi furtul autoturismului BMW, argumentând că a respectat toate obligaţiile procedurale faţă de asigurator după constatarea furtului. Întrucât pârâta a invocat nerespectarea de către reclamantă a obligaţiilor asumate prin Cap. IX pct. 36 lit. b) teza a II-a, tribunalul a coroborat aceste susţineri cu probele administrate în cauză şi a ajuns la concluzia că sunt aplicabile clauzele aflate la Cap. V, pct. 6, lit. k) şi Cap. IX pct. 36 lit. b) care exceptează asigurătorul de la obligaţia de plată a despăgubirilor de asigurare dacă asiguratul nu l-a informat despre evenimentul asigurat în cel mult 48 de ore şi nu a depus actele originale ale autovehiculului sau a dat declaraţii contradictorii cu privire la situaţia de fapt. Soluţia a fost analizată şi în raport de apărarea privind incidenţa art. 983 C. civ., invocat de pârâte care au susţinut că în contractul de asigurare clauzele trebuie interpretate în favoarea asigurătorului care are calitatea de debitor. În raport de starea de fapt simplificată prin declaraţiile reclamantei la interogatoriu, instanţa de fond a stabilit că nu se pune problema interpretării clauzelor contractului, ci a respectării obligaţiilor asumate prin cele două clauze.
Apelul. Decizia Curţii de Apel Bucureşti.
Sentinţa nr. 3951 din 10 martie 2009 a fost apelată de reclamanta B.I.L., care a invocat în susţinerea căii de atac promovată, netemeinicia şi nelegalitatea soluţiei care a constat în esenţă în greşita interpretare a art. 36 din Cap. IX al contractului de asigurare.
Analizând această critică, instanţa de apel a ajuns la concluzia că reclamanta nu a respectat procedura de predare a documentelor, certificatul de înmatriculare al maşinii, cartea de identitate şi setul de rezervă al cheilor, care a fost instituită prin contract pentru protecţia asigurătorului împotriva tentativelor de fraudă. Dintre aceste obligaţii s-a reţinut că cheile de rezervă au fost predate după 4 zile şi nu după 48 de ore. Aceste considerente au fost coroborate şi cu declaraţiile contradictorii ale apelantei cu privire la situaţia actelor de identitate ale autovehiculului pentru ca apoi instanţa de apel să ajungă la concluzia că soluţia tribunalului este legală şi temeinică.
Cu această motivare, Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 506 din 2 decembrie 2009, a respins, ca nefundat, apelul reclamantei.
Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva deciziei nr. 506 din 2 decembrie 2009 a declarat recurs reclamanta B.I.L. care a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru a susţine nelegalitatea deciziei recurate cu următoarele argumente:
a) Hotărârea este lipsită de temei legal întrucât instanţele anterioare au reţinut că au existat abateri de la regulile care guvernează contractul de asigurare casco. A mai susţinut recurenta că în cauză nu sunt aplicabile prevederile Cap. V pct. 6 lit. k), Cap. V pct. 8 lit. d) şi Cap. IX pct. 36 lit. b), că incidentul (furtul autoturismului) a fost declarat, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar şi din constatarea realizată la faţa locului. Recurenta a mai arătat că instanţele de fond şi de apel s-au aflat într-o gravă eroare asupra documentelor pe care recurenta le-a declarat că se aflau în maşină, confundând cartea de identitate proprie cu cartea de identitate a vehiculului. Nu a amintit instanţa de apel în considerente nici de nota de constatare încheiată de pârâta SC A.R. – A., sucursala Prahova, la data de 12 septembrie 2006, prin care recurenta a înştiinţat asiguratorul asupra furtului şi nici despre faxul transmis de această pârâtă către SC A.R. – A. SA prin care se aducea la cunoştinţă incidentul.
b) Decizia a fost pronunţată cu încălcarea art. 969 şi 983 C. civ., întrucât interpretarea contractului a fost făcută în favoarea asigurătorului şi i-a fost anihilat astfel dreptul la despăgubiri. În opinia sa, instanţa de apel a analizat cu superficialitate materialul probator administrat în cauză şi a constatat eronat culpa recurentei în ce priveşte neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de asigurare facultativă încheiat cu pârâtele. Nu s-a ţinut seama în judecarea litigiului de şocul psihic cauzat de incident care în fapt a influenţat declaraţia recurentei în faţa organelor de poliţie şi mai ales în faţa instanţei de fond.
În temeiul acestor critici, recurenta s-a considerat îndreptăţită să solicite admiterea recursului şi în fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Intimatele prin întâmpinare au solicitat respingerea recursului apreciind că s-au încălcat prevederile cap. IX pct. 26 lit. b) teza a doua, din contract care se referă la obligaţia de avizare a asigurătorului în termen de 48 de ore. Tot corect au considerat intimatele că s-au aplicat şi celelalte prevederi ale contractului [(Cap. V, pct. 6 lit. k)] faţă de împrejurarea că recurenta a dat declaraţii contradictorii recunoscute la interogatoriu. Clauzele clare şi precise potrivit intimatelor nu trebuie interpretate, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 978 C. civ., ci dispoziţiile art. 983 C. civ., potrivit cărora interpretarea trebuie făcută în favoarea asigurătorului şi nu împotriva lui. În final s-a cerut instanţei de recurs să observe că modificarea unei hotărâri sau casarea acesteia se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, simpla nemulţumire a părţii nefiind suficientă pentru aprecierea nelegalităţii şi netemeiniciei hotărârii criticate.
Recursul este fondat.
Chestiunea prealabilă.
Înalta Curte observă că argumentele aduse în sprijinul motivului de nelegalitate invocat în recurs vizează aplicarea art. 983 şi 969 C. civ., raportate la clauzele contractului de asigurare. Apărările intimatei au fost structurate şi dezvoltate pe aceleaşi chestiuni de drept aşa încât este vădit faptul că în discuţie este interpretarea greşită a actului dedus judecăţii care se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de punctul 8 al art. 304 C. proc. civ.
Analiza criticilor formulate de recurentă din perspectiva motivului menţionat, raportat la art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
1. Potrivit art. 969 C. civ., invocat de recurentă, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante şi, ca atare, judecătorii sunt obligaţi să le aplice aşa cum au fost concepute şi redactate de participanţii la încheierea convenţiei. Respectarea acestor prevederi trebuie să rezulte din motivarea hotărârii criticate. Nu este de neglijat faptul că împrejurările speţei sunt o măsură a aprecierii asupra aplicării principiului pacta sunt servanda, ceea ce în alte cuvinte implică din partea instanţei, în faţa căreia s-au invocat critici şi apărări în legătură cu modul în care fiecare parte, în funcţie de poziţia sa procesuală a înţeles să-şi valorifice dreptul sau obligaţia, o analiză concretă şi o fundamentare a soluţiei pentru aplicarea corectă a dispoziţiilor legale.
Mai rezultă din actele dosarului că recurenta a refuzat, să execute voluntar contractul opunându-i creditoarei clauze ale convenţiei care în opinia sa îi dau dreptul să nu acorde despăgubiri.
Într-o astfel de situaţie interpretarea clauzelor contractului în raport de împrejurările speţei revine instanţelor devolutive după regulile instituite de Codul civil chiar dacă un astfel de contract se particularizează prin caracterele sale specifice.
Revenind în concret la susţinerile evocate de ambele părţi în legătură cu aplicarea art. 983 C. civ., în cazul contractului de asigurare dedus judecăţii dar şi ca chestiune de principiu care a fost invocată în apărare citându-se în acest scop şi autori francezi, se va reţine mai întâi că raporturile juridice dintre recurentă şi intimată s-au stabilit printr-un contract de asigurare. Printre caracteristicile care-l definesc este şi aceea de a fi un contract în bună măsură de adeziune, fiind evident că unul dintre partenerii contractuali este profesionist şi se comportă ca atare, de aceea îi revenea instanţei de fond obligaţia ca în interpretarea şi analiza actelor dosarului să ţină seama de ceea ce părţile au intenţionat să înţeleagă în mod rezonabil prin clauzele contractului. În contextul arătat, recurenta a pus în discuţie aplicarea Cap. IX pct. 36 lit. b) şi Cap. IX pct. 32-36 din contract, iar intimata i-a opus, Cap. V pct. 6 lit. k), considerând că este îndreptăţită să nu acorde despăgubirile solicitate de reclamanta recurentă.
Din dispoziţiile art. 36 lit. b) (Cap. IX) rezultă că asiguratul are obligaţia să reclame evenimentul, în speţă furtul, în maxim 24 de ore de la luarea la cunoştinţă a evenimentului, poliţiei sau altor organe de cercetare în raza cărora s-a produs riscul asigurat …, să avizeze asigurătorul în maxim 48 de ore de la eveniment şi să depună seturile de chei şi telecomenzile autovehiculului, precum şi actele originale ale acestuia dacă nu au fost depuse la poliţie. Sub cuvânt că aceste dispoziţii nu au fost respectate au fost opuse clauzele de excludere prevăzute de Cap. V pct. 6 lit. k), iar instanţele anterioare au acceptat această susţinere fără să observe dispoziţiile Cap. IX alin. (1), care în alineatul final stabilesc că asigurătorul are dreptul să refuze plata despăgubirii dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea şi întinderea pagubei.
Aşadar, instanţele aveau de observat că asigurătorul nu poate opune un refuz de plată a despăgubirii decât în situaţia în care s-ar fi dovedit că nu a putut determina cauza producerii riscului asigurat sau mărimea şi întinderea pagubei, sarcina probei revenindu-i acestuia. În alte cuvinte, ignorând aceste prevederi ale clauzei din Cap. IX pct. 32-36 instanţele anterioare au stabilit o situaţie de fapt neconformă cu voinţa manifestată în convenţie, soluţiile fiind rezultatul faptului că nu s-au concentrat pe identificarea intenţiei comune a părţilor la momentul încheierii contractului.
În fine, trebuia observat că litigiul a izvorât dintr-un contract bilateral şi în principiu de adeziune care trebuie executat cu bună-credinţă şi că acordul părţilor era exprimat într-un cadru complex caracterizat prin multe clauze incluse în cuprinsul său ceea ce impunea cu atât mai mult să fie observată voinţa reală în contextul în care fiecare parte urmăreşte să invoce distorsionat clauzele contractului, asiguratul pentru a obţine acoperirea riscului survenit iar asiguratorul cu scopul de a fi exonerat de obligaţiile ce-i revin.
2. În interpretarea contractului de asigurare părţile au invocat prevederile art. 983 C. civ., recurenta pentru a susţine că interpretarea clauzelor în favoarea asiguratorului este greşită, iar intimata invocând faptul că în caz de dubiu, contractul trebuie interpretat împotriva creditorului obligaţiei şi în profitul debitorului ei.
Pentru a răspunde acestor susţineri mai întâi trebuie avute în vedere chestiunile analizate anterior care vizează interpretarea incompletă a clauzelor contractului determinată de nesocotirea articolului citat mai sus cât şi faptul că rezultatul acestei omisiuni (a unei părţi a textului) a determinat o interpretare favorabilă asigurătorului.
În al doilea rând trebuie precizat că în cazul acestui contract, drepturile şi obligaţiile au fost determinate într-un cadru convenţional în care calitatea părţilor este diferită în sensul că o parte (asigurătorul) este profesionist iar adeziunea rezidă din faptul că asiguratul a acceptat în bloc clauzele unui contract preredactat de asigurător. Ţinând seama de aceste caracteristici buna-credinţă în executarea obligaţiilor este un alt element important care trebuie avut în vedere aşa cum s-a mai arătat.
Revenind la prevederile art. 983 C. civ.
In dubio pro reo, aceasta este semnificaţia prevederilor art. 983 C. civ., care se impune ca regulă de interpretare a contractelor atunci când se caută intenţia comună a părţilor.
Fără a nega aplicabilitatea acestor prevederi în cazul contractului de asigurare este de subliniat totuşi faptul că această modalitate de interpretare în favoarea asigurătorului, cum afirmă intimata, nu constituie o regulă care se aplică fără să se ţină seama de clauzele supuse interpretării. În concret, în măsura în care clauzele sunt dintre cele preredactat (unilateral), instanţa în faţa căreia s-a pus problema aplicării art. 983C. civ., va distinge între ambiguitatea sau echivocul lor. Prin urmare, interpretarea poate fi făcută şi împotriva asigurătorului.
După cum s-a arătat în precedent, clauza de excludere nu poate funcţiona decât în condiţiile pct. 32-36 din Cap. IX. Aceste condiţii deşi clare şi invocate în cauză nu au fost analizate în context pentru a se stabili sensul acordului părţilor.
În fine, în măsura în care se vor lua în examinare condiţiile de mai sus, care trebuie dovedite de asigurător, în aplicarea clauzei respective trebuie avută în vedere buna-credinţă la încheierea contractului şi în executarea acestuia pentru înlăturarea oricărui abuz de drept, şi păstrarea echilibrului,,de forţe” între părţile contractante.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, constatând întemeiate criticile aduse hotărârilor anterior pronunţate şi, de asemenea, că modificarea acestora nu este posibilă întrucât sunt necesare probe noi în raport de care se va reconsidera situaţia de fapt precum şi aplicarea concretă a clauzelor contractului analizate, conform art. 312 alin. (3) raportat la art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul în sensul dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta B.I.L. împotriva deciziei comerciale nr. 506 din 2 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că admite apelul reclamantei B.I.L., desfiinţează sentinţa comercială nr. 3951 din 10 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1872/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1881/2010. Comercial → |
|---|
