ICCJ. Decizia nr. 1878/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1878/2010
Dosar nr. 17475/325/2008
Şedinţa publică de la 21 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin cererea reconvenţională înregistrată la Tribunalul Timiş, secţia comercială, urmare disjungerii, reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au solicitat obligarea pârâtei SC L. SRL la plata sumei de 268.406 lei reprezentând diferenţă de chirie în sumă de 36.051 lei cu termen scadent la 31 decembrie 2004, majorări de întârziere de 230.192 lei aferente perioadei 1 ianuarie 2005 - 30 iunie 2008 şi penalităţi de întârziere de 2.163 lei pentru perioada ianuarie-decembrie 2005.
Soluţionând cererea, Tribunalul Timiş prin sentinţa nr. 590/bis din 16 iunie 2009 a respins excepţiile de prematuritate şi inadmisibilitate formulate de SC L. SRL şi a respins şi acţiunea reclamanţilor ca prescrisă.
În argumentarea soluţiei, Tribunalul a reţinut că între părţi s-au stabilit raporturi de locaţiune prin contractul nr. 660/1990 care a produs efecte până la vânzarea spaţiului închiriat către locatara SC L. SRL. A mai reţinut prima instanţă că în anul 2000 s-au majorat chiriile conform Hotărârea C.L. nr. 42/2000 începând cu data de 1 ianuarie 2001, astfel că reclamanţii au calculat suma de 36.051 lei cu titlu de chirie, majorări şi penalităţi de întârziere pe care au solicitat-o prin cererea introdusă în anul 2008 împotriva pârâtei. Reţinând natura convenţională a relaţiilor dintre părţile în litigiu tribunalul a stabilit că în cauză a operat prescripţia atât pentru debitul principal cât şi pentru accesorii citând în acest scop dispoziţiile Decretului nr. 167/1958. Excepţiile prematurităţii şi inadmisibilităţii invocate de pârâtă au fost înlăturate de tribunal, cu trimitere la art. 7201 şi 7205 C. proc. civ., dispoziţii care s-a constatat că nu au fost încălcate.
Apelul . Decizia Curţii de Apel Timişoara.
Sentinţa a fost apelată de reclamanţii, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar, iar Curtea de Apel Timişoara prin Decizia nr. 176 din 9 noiembrie 2009 a respins ca nefondat apelul. Pentru a susţine că veniturile din chirii se varsă la bugetul local în scopul realizării obiectivelor de interes local, apelanţii au invocat Ordinul M.F.P. nr. 1917/2005. Fiind creanţe bugetare, apelantele au considerat că sumele solicitate prin acţiune se varsă la bugetul local şi că se aplică termenul de prescripţie de 5 ani pentru recuperarea acestora şi nu termenul general de prescripţie de 3 ani.
Analizând criticile aduse sentinţei fondului, Curtea a confirmat că raporturile juridice dintre părţi, s-au stabilit prin contractul de locaţiune şi că termenul aplicabil este cel prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care se socoteşte de la data naşterii dreptului la acţiune, în speţă, de la 28 februarie 2003. Cum acţiunea a fost introdusă la data de 6 noiembrie 2008, s-a reţinut că termenul de prescripţie era împlinit.
Recursul, Motivele de recurs.
Împotriva deciziei nr. 176 din 9 noiembrie 2009 au declarat recurs Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara invocând nelegalitatea prevăzută de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. În argumentarea recursului, fără distincţie în ce priveşte fiecare motiv de nelegalitate invocat, recurenţii au susţinut că prin O.G. nr. 45/2003 au fost definite veniturile bugetare, printre acestea fiind stabilite şi alte venituri care se varsă la bugetul local. Au arătat în continuare că sumele încasate din concesionare sau închiriere reprezintă venituri ale bugetului local aşa încât potrivit O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003, obligaţiile fiscale se prescriu în 5 ani, termen care în speţă nu s-a împlinit. În accepţiunea recurenţilor nu s-a împlinit nici termenul de 3 ani întrucât a operat întreruperea cursului prescripţiei în conformitate cu art. 1867 C. civ. ca urmare a atacării în justiţie a Hotărârea C.L. nr. 42/2000, apreciind aceştia că până la soluţionarea irevocabilă a litigiului a fost prorogat termenul până la care se puteau plăti creanţele fără majorări. Reactualizarea sumelor, au mai susţinut autorii recursului, era prevăzută în contract la art. 4 şi a fost acceptată de intimată, aşa încât nu se justifică respingerea pretenţiilor formulate în primă instanţă.
Pentru aceste motive, recurenţii s-au considerat îndreptăţiţi să solicite admiterea recursului şi, în fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Intimata prin întâmpinare a combătut susţinerile recurenţilor după o analiză punctuală a motivelor invocate. În privinţa termenului de prescripţie a arătat că acesta este de 3 ani întrucât în litigiu nu sunt creanţe fiscale, că termenul nu a fost întrerupt prin atacarea de către un terţ a Hotărârea C.L. nr. 42/2000 şi că dispoziţiile art. 4 alin. ultim din contract nu au fost respectate de recurenţi care nu au întocmit facturi şi fişe de calcul pentru perioada în litigiu, care oricum a intrat sub incidenţa termenului de prescripţie.
Recursul este nefondat.
Aspecte prealabile.
1. Din expunerea argumentelor aduse în sprijinul recursului rezultă cu evidenţă faptul că nu au fost respectate întocmai cerinţele impuse procedural de art. 3021 lit. c) C. proc. civ. privind indicarea şi dezvoltarea fiecărui motiv de nelegalitate invocat. Această cerinţă rezidă şi din caracterul extraordinar al căii de atac a recursului prin care se exercită un control de nelegalitate al deciziei atacate şi nu o rejudecare a fondului aşa încât aspectele de netemeinicie nu pot constitui obiect al controlului. În acest sens sunt de observat şi dispoziţiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ. care subliniază expres faptul că recursul poate fi promovat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute la pct. 1-9.
2. Din perspectiva precizărilor de mai sus şi apelând la dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va examina numai aspectele de nelegalitate care ar putea fi încadrate în motivele indicate generic la sfârşitul cererii de recurs. În acest context se va porni la examinarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia se poate cere modificarea hotărârii dacă instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii a schimbat natura sau înţelesul neîndoielnic al acestuia.
Acest motiv de nelegalitate (art. 304 pct. 8) vizează de regulă nerespectarea cerinţelor art. 969 C. civ. şi a regulilor de interpretare care pun în valoare voinţa reală a părţilor. Dacă se admite că prin acest motiv s-au pus în discuţie raporturile juridice dintre părţi se va reţine că, în adevăr, izvorul obligaţiilor reclamate de recurenţi se află în contractul de Închiriere nr. 660/1999 care şi-a încetat efectele la data de 11 mai 2004 când spaţiul a fost cumpărat de intimata SC L. SRL.
Fiind într-un raport juridic de drept comercial, regulile aplicabile sunt cele comerciale care, principial, se bazează pe egalitatea juridică a subiectelor de drept. Aceasta înseamnă că în cadrul relaţiilor contractuale voinţa unui partener nu este subordonată voinţei celuilalt.
În alte cuvinte, în raportul juridic de drept comercial conduita părţilor pe timpul derulării unei convenţii se stabileşte de comun acord, de pe poziţia de egalitate juridică, această posibilitate conferită de art. 969 C. civ. fiind expresia principiului libertăţii de voinţă. Revenind la speţă, se constată că litigiul îşi are izvorul în contractul de locaţiune, că recurentele nu se află într-un raport de autoritate faţă de intimate aşa încât nu se subordonează voinţei acestora, manifestată unilateral, de majorare a chiriei. Este edificator în acest sens art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere prin care s-a convenit posibilitatea majorării chiriilor pentru spaţiul închiriat dar această majorare nu operează independent de exprimarea voinţei intimatei pentru acceptarea concretă a majorării.
Nu este lipsit de importanţă să se sublinieze că, fiind într-o materie comercială, dispoziţiile aplicabile sunt ale dreptului comercial care se completează în măsura în care este necesar cu dispoziţiile dreptului civil. Acesta fiind cadrul procesual şi regulile aplicabile contractului, în mod corect instanţele anterioare au stabilit că majorarea chiriei şi solicitarea de a se plăti suma recalculată unilateral nu ţine seama de puterea de lege a contractului de închiriere aşa încât tot corect s-a înlăturat aplicarea în cauză a Hotărârea C.L. nr. 42/2000 şi a ordinelor la care au făcut trimitere recurenţii.
3. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. va fi luat în examinare în raport de prevederile Decretului nr. 167/1958, a căror aplicabilitate a fost explicată anterior prin determinarea cauzei ca având natură comercială. Motivul invocat vizează aplicarea greşită a legii sub cuvânt că termenul de prescripţie de 5 ani este prevăzut de O.G. nr. 92/2003, aşa cum a fost republicată, prin care se stipulează dreptul organului fiscal de a stabili obligaţiile fiscale într-un termen de 5 ani.
Înalta Curte va reţine inaplicabilitatea acestor dispoziţii întrucât în cauză se valorifică drepturi convenţionale comerciale şi nu drepturi fiscale aşa încât nu poate fi impus termenul de 5 ani stabilit pentru valorificarea obligaţiilor fiscale .
Aşadar, termenul pentru valorificarea drepturilor rezultând dintr-un contract comercial, în speţă, din contractul de Închiriere nr. 660/1990, este de 3 ani iar actul normativ aplicabil este Decretul nr. 167/1958, art. 3 şi 7, reţinut corect de Curtea de Apel.
În fine, se constată că în cauză nu operează nici dispoziţiile art. 1867 C. civ. referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, deoarece Decretul nr. 167/1958 are dispoziţii proprii referitoare la întrerupere şi în măsura în care ar fi operat astfel de cauze, ele nu puteau fi examinate decât în raport de actul normativ aplicabil.
Rezumând considerentele de mai sus se va reţine că, raporturile juridice dintre părţile în proces sunt de natură comercială iar termenul de prescripţie pentru obligaţiile izvorând din contract este de 3 ani în conformitate cu dispoziţiile art. 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958.
Faţă de cele ce preced constatând că nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea deciziei pronunţată de Curtea de Apel, conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar şi C.L. Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 176 din 9 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1877/2010. Comercial. Acţiune în anulare.... | ICCJ. Decizia nr. 1879/2010. Comercial. Acţiune în anulare a... → |
|---|
