ICCJ. Decizia nr. 1947/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1947/2010
Dosar nr. 3231/1/2009
Şedinţa de la 26 mai 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 641/ C din 6 iunie 2007, Tribunalul Comercial Argeş a admis cererea precizată formulată de reclamanta SC A. SA LEREŞTI şi a obligat-o pe pârâta SC S.M.G. SA Câmpulung Muscel să respecte clauzele cuprinse în art. 1.5 şi 2.10 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 5 din 12 mai 2005, în sensul de a pune la dispoziţia reclamantei certificatul de conformitate a proiectului de execuţie a lucrării şi certificatul de calitate, lucrării emise de un birou de expertiză autorizat, precum şi să transfere reclamantei proprietatea obiectului acestui contract prin remiterea întregii documentaţii de execuţie, atât cea prevăzută de lege cât şi cea la care s-a obligat prin contract.
De asemenea, a fost obligată pârâta la plata unei amenzi civile în favoarea statului de 201ei/zi întârziere până la executarea obligaţiilor prevăzute în hotărâre, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 1010 lei cheltuieli de judecată.
Examinând sentinţa apelată în raport de criticile formulate în apel de pârâta SC S.M.G. SA Câmpulung Muscel, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 135/ A-C pronunţată la 16 noiembrie 2007, a admis apelul, schimbând în parte sentinţa în sensul admiterii în parte a acţiunii aşa cum a fost precizată, doar sub aspectul predării documentelor impuse de lege, necesare recepţionării construcţiei în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/1995 şi art. 2 pct. 10 din contract, sub sancţiunea unei amenzi civile în favoarea statului, de 20 RON/zi până la executarea obligaţiilor şi a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.
S-a obligat intimata să plătească apelantei 10,3 RON cheltuieli de judecată în apel.
Cererea pârâtei intimate SC S.M.G. SA de completare a deciziei pronunţate în apel a fost admisă, prin decizia nr. 142/ A-C din 12 decembrie 2007, obligând-o pe reclamanta- apelantă SC A.C. SA să-i plătească acesteia suma de 3000 RON, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva deciziei prin care s-a soluţionat pe fond apelul au introdus recurs ambele părţi.
Recurenta-reclamantă SC A.C. SA criticând soluţia pronunţată în apel, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă următoarele:
- decizia este motivată contradictoriu, de îndată ce admiţându-se primul motiv de apel ce se referea la faptul că instanţa s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a solicitat instanţa a menţinut totuşi obligarea pârâtei de a preda numai documentele impuse de lege, necesare recepţionării construcţiei, în conformitate cu Legea nr. 10/1995.
Motivarea este contradictorie şi în ceea ce priveşte cel de-al cincilea motiv de apel al pârâtei.
- instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, atunci când 1-a calificat ca fiind un contract de vânzare-cumpărare bunuri viitoare prin trimiterea prin comparaţie, la art. 1413 alin. (5) C. civ., ori părţile au înţeles să încheie un contract de antrepriză.
Reclamanta a formulat recurs şi împotriva deciziei nr. 142/ A-C din 12 decembrie 2007 pronunţată de aceeaşi instanţă, prin care s-a admis cererea de completare a deciziei nr. 135/ A-C din 16 noiembrie 2007, în sensul obligării sale la 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea acestui recurs s-a invocat dispoziţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciindu-se că decizia atacată s-a dat de îndată ce instanţa judecând în fond apelul s-a pronunţat cu privire la cheltuielile de judecată.
Împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs şi pârâta SC S. M.G. SA, criticând-o pentru nelegalitate, motivele fiind încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestor motive de recurs, recurenta a susţinut următoarele:
- decizia supusă recursului nu este motivată în fapt şi în drept cu privire la menţinerea sentinţei, doar sub aspectul predării documentelor necesare recepţionării construcţiei, înlăturând nejustificat probele administrate, dând relevanţă doar susţinerilor instanţei reţinute din concluziile scrise.
- instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/1995 şi a art. 2 din contract, creând o confuzie între obligaţiile contractuale şi petitul acţiunii, deoarece SC S.M.G. SA prin contractul existent între părţi, s-a obligat în principal, să execute şi să furnizeze confecţia metalică pentru hala industrială şi în subsidiar, să asigure asistenţa, la operaţia de montaj a halei, ambele obligaţii fiind respectate.
Prin decizia nr. 1092 din 1 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC A. SA Lereşti împotriva deciziilor 135/ A-C din 16 noiembrie 2007 şi nr. 142/ A-C din 12 decembrie 2007, ambele pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
A respins cererea de repunere în termen formulată de recurenta-pârâtă SC S.M.G. SA Câmpulung Muscel.
A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.M.G. SA Câmpulung Muscel împotriva aceleiaşi decizii, irevocabilă, nr. 135/ A-C din 165 noiembrie 2007.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că acestea nu sunt întemeiate.
În ceea ce priveşte critica subsumată art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a constatat că aceasta nu se înscrie în prevederile acestui text.
A reţinut astfel că:
Din considerentele deciziei rezultă că instanţa a respectat cerinţa ce rezultă din art. 261 alin. (5) C. proc. civ., aceea de a arătat motivele de fapt şi în drept care au stat la baza admiterii apelului, făcându-se referire la probatoriul administrat, la limitele sesizării instanţei de fond, în raport de care, pe care devolutivă a stabilit o nouă stare de fapt.
În acest context, s-a arătat în motivare că reclamanta deşi s-a rezumat la a cere predarea obiectului contractului (obligaţie de a face) instanţa i-a acordat mai mult decât a cerut, obligând-o pe pârâtă chiar la transmiterea dreptului de proprietate.
S-a apreciat, prin urmare că s-a statuat fără temei legal asupra dreptului de proprietate, deşi prin acţiunea precizată i se ceruse instanţei să se pronunţe doar asupra predării obiectului contractului, instanţa de fond a acordat mai mult decât s-a cerut.
Examinând cea de a doua critică, Înalta Curte a reţinut:
Actul juridic dedus judecăţii, îl constituie contractul nr. 5/2005, încheiat de părţi.
În soluţionarea cauzei, pentru stabilirea obligaţiilor asumate de cocontractanţi s-a pus în discuţie, regimul juridic al contractului încheiat de părţi.
Prima instanţă, în raport de conţinutul acestuia şi a dispoziţiilor art. 969 – art. 970 C. civ., a apreciat că părţile au încheiat un contract de antrepriză, deşi l-au intitulat „de vânzare-cumpărare” deoarece prin clauzele stipulate, precum şi pentru faptul că pârâta a încasat nu doar preţul pentru construcţia metalică, ci şi preţul pentru ansamblarea acesteia.
Această calificare dată contractului de prima instanţă aşa cum just a statuat instanţa de apel este greşită, actul dedus judecăţii fiind calificat în raport de voinţa părţilor, ce rezultă din convenţie, ca un contract de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, respectiv construcţia metalică ce urma a fi executată, rezultând astfel expres voinţa părţilor în sensul că „vânzătorul se obligă să vândă şi cumpărătorul să cumpere” acest bun.
În atare situaţie şi faţă de precizarea acţiunii, justificat a apreciat instanţa de apel că, deşi reclamanta s-a rezumat la a cere predarea bunurilor, instanţa i-a acordat mai mult decât a cerut, obligând-o pe pârâtă chiar la transmiterea dreptului de proprietate, ignorând faptul că prin specificul acestui contract, transferul proprietăţii poate opera numai din momentul în care bunurile au fost executate, terminate, fiind în stare de a fi predate cumpărătorului.
Critica privind modul contradictoriu în care s-a soluţionat cel de-al cincilea motiv de apel formulat de pârâtă este lipsită de suport legal, reclamanta neavând abilitatea procesuală de a pune în discuţie acest aspect, acest lucru stând numai în puterea pârâtei în raport de interesul pe care-l are.
În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 142/ A-C din 12 decembrie 2007, s-a apreciat că acesta este nefondat deoarece s-a făcut dovada că deşi s-au solicitat cheltuieli de judecată, prin concluzii scrise, cheltuieli dovedite, nu s-au acordat astfel că s-a dat eficientă art. 281 C. proc. civ., completându-se decizia nr. 135/ A-C din 16 noiembrie 2007, în sensul că s-a obligat intimata.
Cu privire la recursul declarat de pârâta SC S.M. G. SA a reţinut următoarele:
Cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, urmează a fi admisă, deoarece din lucrările cauzei rezultă că recursul a fost introdus în termen, deoarece conform Hotărârii de Guvern nr. 1511 din 12 noiembrie 2007 ziua de 24 decembrie 2007 a fost declarată liberă.
Pe fond recursul este nefondat, criticile dezvoltate, neîncadrându-se în temeiurile legale invocate, respectiv 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prima critică vizează nemotivarea deciziei, or din considerentele acesteia rezultă, motivele de fapt şi de drept pentru care a fost menţinută sentinţa sub aspectul predării documentelor necesare recepţionării construcţiei impuse de Legea nr. 10/1995.
Şi cea de-a doua critică privind aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/1995, este nefondată deoarece, aşa cum au convenit prin contract şi aşa cum prevede acest act normativ, constructorul are obligaţia de a preda documentele necesare recepţionării construcţiei.
Aşa fiind, pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins recursurile, ca nefondate, în baza art. 312 C. proc. civ.
Împotriva deciziei nr. 1092 din 1 aprilie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a formulat contestaţie în anulare pârâta-recurentă SC S.M.G. SA Câmpulung Muscel solicitând admiterea contestaţiei în anulare, anularea în parte a deciziei atacate, şi rejudecând recursul pârâtei SC S.M.G. SA Câmpulung Muscel împotriva deciziei nr. 135/ A-C din 16 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, să fie admis, să se modifice în parte decizia recurată, să fie admis apelul formulat SC S.M.G. SA împotriva sentinţei nr. 641/ C din 6 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, să fie schimbată în tot această sentinţă şi, pe fond, să fie respinsă în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A.C. SA Lereşti, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Contestatoarea, în motivarea contestaţiei sale, susţine în esenţă că decizia nr. 1092 din 1 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, este nelegală raportat la dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., care prevăd că hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, în sensul că instanţa de recurs nu a analizat conţinutul înscrisurilor noi prezentate în dovedirea recursului, înscrisuri reprezentate de contractul de ipotecă nr. 125 din 5 februarie 2007, autentificat sub nr. 364 din 6 februarie 2007 la B.N.P. Z.C., procesul-verbal de recepţie nr. 3925 din 19 martie 2008, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1717 din 17 iunie 2008 la B.N.P.A. L.L., R.C., reţinând în considerentele deciziei atacate că în cauză constructorul are obligaţia de a preda documentele necesare recepţionării construcţiei, or, având în vedere actele mai sus arătate, menţinerea obligaţiei impuse de instanţa de fond privind predarea documentelor necesare recepţionării este lipsită de obiect, odată ce bunul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi a fost deja recepţionat de către reclamantă, iar aceasta în calitate de vânzător-utilizator a transmis dreptul de proprietate asupra construcţiei C1 – Hala industrială către cumpărătorul SC R.L. I.F.N. SA.
Contestatoarea susţine, de asemenea, în raport de dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza II, că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind interpretarea eronată de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1292 C. civ., în condiţiile în care odată transferat dreptul de proprietate asupra bunului viitor, actul juridic încheiat între părţi este executat în tot din punctul de vedere al vânzătorului şi, totodată, din perspectiva aceluiaşi motiv de recurs, instanţa de recurs nu a analizat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 969 C. civ.
Contestaţia în anulare nu este fondată.
Primul motiv de contestaţie se întemeiază, astfel cum s-a arătat, pe art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., invocate de contestatoare, în fundamentarea primului motiv de contestaţie, potrivit cărora o hotărâre dată în recurs poate fi retractată dacă a fost rezultatul unei greşeli materiale, se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ca respingerea greşită a unui recurs considerat tardiv, anularea greşită a unui recurs ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate şi altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Prin urmare, greşelile instanţei de recurs care pot deschide calea contestaţiei în anulare sunt greşeli de fapt şi nu de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale, iar instanţa care soluţionează contestaţia în anulare este ţinută să verifice numai dacă există vreunul dintre motivele limitativ prevăzute de lege pentru retractarea deciziei, în raport de susţinerile formulate în contestaţie şi nu să examineze justeţea soluţiei pronunţate.
În speţă, contestatoarea susţine că instanţa de recurs, astfel cum rezultă din considerentele deciziei pronunţate, nu ar fi luat în considerare, respectiv analizat, înscrisurile noi prezentate în dovedirea recursului - înscrisuri care ar fi avut un caracter determinant în soluţionarea cauzei, or, rezultă cu evidenţă că nu ne aflăm în prezenţa unor erori materiale de natura celor mai sus exemplificate care să poată fi circumscrise textului legal menţionat şi care să aibă vocaţia de a conduce la admisibilitatea contestaţiei în anulare, sub acest aspect.
De altfel, caracterul determinant al acestor înscrisuri a fost deja analizat de Înalta Curte, prin decizia nr. 629 din 17 februarie 2010, pronunţată în dosarul nr. 489/46/2009, în care s-a arătat că în ce priveşte contractul de ipotecă instanţa de revizuire a reţinut, cu justeţe că acesta nu este determinant pentru soluţionarea litigiului de către instanţa de apel, având în vedere că prin decizia a cărei revizuire se solicită, s-a admis apelul pârâtei SC S.M.G. SA, cu consecinţa schimbării sentinţei Tribunalului Argeş nr. 955 din 16 octombrie 2007, în sensul obligării pârâtei să predea reclamantei SC A.C. SA, doar documentele impuse de lege, necesare recepţionării construcţiei, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/1995 şi art. 2.10 din contractul nr. 5 din 12 mai 2005, remarcându-se, deopotrivă, cu privire la acest act, că partea interesată, respectiv revizuienta, nu a făcut dovada actelor împrejurării de forţă majoră mai presus de voinţa sa, care au împiedicat-o să prezinte acest înscris.
Cu referire la celelalte două înscrisuri, invocate de revizuientă, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 1717 din 17 iunie 2008 şi procesul-verbal de recepţie nr. 3925 s-a arătat că instanţa de revizuire a reţinut corect că acestea nu îndeplinesc, pe lângă condiţia de a fi determinante pentru soluţionarea cauzei, nici condiţia de a fi existat la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire a cere.
Astfel fiind, primul motiv de contestaţie în anulare se constată a fi neîntemeiat.
În ce priveşte cel de-al doilea motiv de contestaţie, formulat prin raportare la dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ., potrivit căruia instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este, de asemenea, neîntemeiat, întrucât, aşa cum rezultă din examinarea considerentelor deciziei atacate, acest motiv de recurs a fost analizat, instanţa de recurs, concluzionând în ce priveşte cea de-a doua critică formulată de recurentă că este nefondată, deoarece aşa cum au convenit prin contract părţile şi aşa cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 10/1995, constructorul are obligaţia de a preda documentele necesare recepţionării construcţiei.
Se constată, totodată, că această concluzie la care a ajuns instanţa de recurs în decizia atacată cu contestaţie în anulare este în acord cu cele reţinute în decizia nr. 629 din 17 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, astfel cum s-a arătat cu ocazia examinării primului motiv de contestaţie în anulare.
În consecinţă, contestaţia în anulare formulată de SC S.G. SA Câmpulung Muscel se va respinge, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC S.G. SA Câmpulung Muscel împotriva deciziei nr. 1092 din 1 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1931/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2112/2010. Comercial → |
|---|
