ICCJ. Decizia nr. 2115/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2115/2010
Dosar nr. 4215/120/2008
Şedinţa publică de la 4 iunie 2010
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Prin acţiunea formulată de către reclamanta SC F.S. SA, societate în insolvenţă s-a solicitat obligarea pârâtei SC P. SA Z.O.B. la plata sumei de 259.918,22 lei reprezentând dobândă legală aferente unei creanţe, dobândă ce urmează a fi calculată de la data de 23 decembrie 2003 până la data plăţii efective a datoriei principale.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin sentinţa comercială nr. 1012 din 11 mai 2006 a Tribunalului Dâmboviţa, sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă, pârâta a fost obligată la plata sumei totale de 2.599.182.222 lei cu titlu de despăgubiri cât şi la restituirea sumei de 1.437.614.306 lei, reprezentând garanţii de bună execuţie cu dobânda legală aferentă garanţiilor de bună execuţie. Prin aceeaşi sentinţă a fost respins capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere aferente sumei de 2.599.182.222 lei iar cu privire la dobânda legală cuvenită pentru suma ce reprezintă despăgubiri pentru cheltuieli suplimentare instanţa a constatat că nu poate acorda această dobândă deoarece nu a fost solicitată prin acţiune.
Pârâta prin întâmpinare a formulat cerere de chemare în garanţie a SC A.M.T.P.R. SA prin care a solicitat ca în situaţia admiterii acţiunii să fie obligată în mod corelativ la plata acestei sume.
Prin sentinţa nr. 9 din data de 8 ianuarie 2008, Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC F.S.M. SA prin lichidator judiciar Cabinet Individual de practician în insolvenţă P.M. în contradictoriu cu pârâta SC P. SA ZONA DE OPERARE BĂICOI şi a obligat pârâta la plata sumei de 124.090,69 lei reprezentând dobânda legală.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că obligarea chematei în garanţie la plata sumei solicitată prin acţiune nu poate fi realizată prin modalitatea aleasă de către pârâtă, respectiv prin întâmpinare ci numai pe calea unei cereri reconvenţionale, cerere care nu a fost depusă la dosar.
În ceea ce priveşte acţiunea principală, tribunalul a constatat că potrivit contractului nr. 7/2003 încheiat între părţi, respectiv art. 44, pentru suma datorată de către pârâtă, astfel cum a fost stabilită prin sentinţa nr. 1012/2006 a Tribunalului Dâmboviţa, se impun a fi acordate şi dobânzi legale, care reprezintă un accesoriu al creanţei principale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat ape pârâta SC P. SA, susţinând că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie a SC M.S. SA ROMAN.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 90 din 6 mai 2008, a admis apelul declarat de pârâtă, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Curtea de Apel a apreciat fondat apelul pârâtei având în vedere că prima instanţă, deşi investită cu două acţiuni conexe, respectiv cererea de chemare în judecată şi cererea de chemare în garanţie, nu a soluţionat cererea de chemare în garanţie, fapt ce echivalează cu necercetarea integrală a fondului.
Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, rejudecând cauza, prin sentinţa nr. 368 din 26 mai 2009, a admis în parte acţiunea reclamantei, a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 102.152,19 lei cu titlu de dobândă şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă.
În faţa tribunalului, pârâta a invocat că debitele au fost puse în executare de către reclamantă, creanţa fiind reactualizată la suma de 438.963,83 lei, cursul dobânzii fiind stopat, fiind de acord cu suma de 143.761,43 lei şi numai de la data rămânerii definitive a hotărârii până la achitarea sumei.
Chemata în garanţie a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Având în vedere probele administrate în cauză tribunalul a reţinut cererea întemeiată în ceea ce priveşte suma de 102.152,19 lei aferentă sumei de 259.918,22 lei, creanţă care nu a fost actualizată cu prilejul executării silite.
Cu referire la cererea de chemare în garanţie, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată întrucât nu există o legătură cauzală între întârzierea la plată manifestată de pârâtă şi atitudinea chematei în garanţie, astfel încât nu există temei juridic contractual sau delictual între pârâtă şi chemata în garanţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC P. SA – G.Z.M. – G.O. (fostă Z.O. BĂICOI), iar Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 117 din 13 octombrie 2009, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea principală ca tardiv formulată; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.
Curtea, analizând sentinţa pronunţată prin prisma criticilor invocate, a constatat că prin sentinţa nr. 1012 din data de 11 mai 2006 a Tribunalului Dâmboviţa, irevocabilă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 259.918,22 lei cu titlu de despăgubiri pentru cheltuieli suplimentare ocazionate de rezolvarea unor dificultăţi la sonda 477 R., conform contractului 7/2003. Curtea de Apel a apreciat excepţia prescripţiei întemeiată, având în vedere dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva acestei decizii de declarat recurs reclamanta SC F.S. SA prin lichidator judiciar Cabinet Individual de practician în insolvenţă P.M., în cadrul termenului legal, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea acestui motiv de recurs a invocat întreruperea termenului de prescripţie extinctivă, potrivit art. 16 lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, având în vedere recunoaşterea dreptului la acţiune privind dobânzile solicitate în cadrul primului ciclu procesual, recunoaştere consemnată în încheierea de şedinţă din data de 19 noiembrie 2007 şi adresa depusă de către pârâtă la acel termen de judecată. În acest fel a fost ştearsă prescripţia începută înainte de data de 20 august 2004.
Recurenta susţine că deşi a invocat această apărare în primul ciclu procesual, în cel de al doilea ciclu procesual şi în întâmpinarea formulată în apel, această apărare nu a fost analizată de către instanţă.
Intimata pârâtă SC O.M.V.P. SA MORENI prin întâmpinarea formulată în raport de cererea de recurs a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a recurentei, invocând în susţinerea excepţiei că societatea a fost radiată din Registrul Comerţului, urmare închiderii procedurii insolvenţei. În susţinerea excepţiei invocată, intimata a depus la dosar certificat constatator de la O.N.R.C. din care rezultă ca potrivit menţiunii din data de 22 octombrie 2008 societatea a fost radiată din Registrul Comerţului. În ceea ce priveşte fondul cererii de recurs, pârâta a arătat că manifestarea sa de voinţă în sensul declarării căilor de atac prevăzute de lege şi invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu pot fi apreciate ca recunoaşteri ale debitului solicitat.
În combaterea excepţiei invocată de către intimata pârâtă, recurenta reclamantă a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare prin care a arătat că prin sentinţa nr. 342 din 30 septembrie 2008 a Tribunalului Dâmboviţa, a fost dispusă radierea SC F.S.M. SA, însă judecătorul sindic nu a dat descărcare lichidatorului de îndatoririle şi responsabilităţile legate de litigiile debitorului, ce fac obiectul mai multor dosare printre care şi dosarul de faţă.
Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, în temeiul art. 137 C. proc. civ., excepţia lipsei capacităţii procesuale a recurentei reclamantă şi a reţinut următoarele:
Prin sentinţa nr. 342 din 30 septembrie 2008, Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, în temeiul art. 132 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 a dispus închiderea procedurii falimentului debitorului SC F.S. SA MORENI şi radierea debitorului din registrul comerţului, dar lichidatorul judiciar a fost descărcat de orice îndatoriri şi responsabilităţi cu privire la procedură, cu excepţia litigiilor ce fac obiectul dosarelor nr. 271/120/2008, 1391/120/2007, 2180/113/2006 şi 4215/120/2008, ce formează obiectul pricinii de faţă. Din examinarea înscrisului reprezentat de sentinţa sus menţionată, existentă la dosarul de recurs, Înalta Curte constată că la dosar a fost depusă copia conformă cu originalul a sentinţei sus menţionată, copie care nu cuprinde menţiunea rămânerii irevocabile a acesteia. Coroborând această probă cu informaţiile depuse de către intimata pârâtă de la O.N.R.C., rezultă că menţiunea închiderii procedurii falimentului şi radierii debitorului, datează din data de 22 octombrie 2008, deci urmare pronunţării sentinţei nr. 342 din 30 septembrie 2008. În raport de aceste înscrisuri, în lipsa unor dovezi actuale care să ateste rămânerea definitivă a sentinţei sus menţionată, prin nerecurare sau prin respingerea recursului, Înalta Curte urmează să respingă excepţia invocată de către pârâtă ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamantă, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Din punctul de vedere al motivului de nelegalitate invocat, respectiv încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cu referire la dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, Înalta Curte constată critica nefondată în raport de lipsa cauzei de întrerupere invocată de către recurentă.
Astfel, recurenta susţine existenţa cauzei de întrerupere a prescripţiei extinctive în raport de recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie. În opinia recurentei această recunoaştere a dreptului a fost realizată în mod expres prin susţinerile consilierului juridic al pârâtei SC P. SA BUCUREŞTI, astfel cum au fost consemnate prin încheierea de şedinţă din data de 6 noiembrie 2007 a Tribunalului Dâmboviţa, în cadrul primului ciclu procesual, în sensul că „Precizează faptul că în principiu este de acord cu dobânda solicitată de reclamantă dar nu este de acord cu calculele făcute de aceasta” În continuarea acestui argument, recurenta a invocat adresa depusă la data de 19 noiembrie 2007 la dosarul instanţei de către pârâtă prin care a solicitat prorogarea discuţiei legată de calculul dobânzii legal la următorul termen de judecată.
Manifestarea de voinţă a intimatei pârâte, reprezentată în instanţă de către consilier juridic C.M., nu îndeplineşte condiţia abandonării din partea debitorului a poziţiei de împotrivire faţă de dreptul subiectiv corelativ din mai multe puncte de vedere:
1. Susţinerile consilierului juridic al societăţii pârâte, efectuate în cadrul şedinţei publice, nu pot fi interpretate în sensul unei recunoaşteri exprese, în sensul unei „manifestări neîndoielnice” din care să rezulte recunoaşterea sumei pretinsă prin acţiune cu titlu de dobândă legală.
2. Aceste susţineri nu au fost însoţite de un înscris care să emane de la organele reprezentative ale societăţii, adresa prin care se solicită amânarea cauzei pentru lipsă de apărare neputând îndeplini această condiţie.
3. Mandatul încredinţat consilierului juridic nu cuprinde şi recunoaşterea drepturilor litigioase, sens în care este necesar un înscris care să emane de la societatea debitoare, semnat de către reprezentanţii legali ai societăţii.
4. Manifestările intimatei pârâte în sensul de a uza de căile de atac prevăzute de lege, reprezintă o dovadă în plus a poziţiei sale de împotrivire faţă de dreptul pretins prin prezenta cerere de chemare în judecată.
5. Motivul de întrerupere trebuie să intervină până la împlinirea termenului de prescripţie.
În raport de aceste considerente, soluţia pronunţată de către Curtea de Apel în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este corectă, în condiţiile în care dobânzile solicitate prin prezenta cerere de chemare în judecată, având caracterul unor accesorii ale creanţei principale, s-au stins prin stingerea dreptului la acţiune privind debitul principal.
Astfel, prin sentinţa 1012 din data de 11 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, rămasă definitivă la data de 22 noiembrie 2006, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă în ceea ce priveşte debitul principal în sumă de 259.918,22 lei cu titlu de despăgubiri stabilite printr-un contract încheiat în anul 2003. În aceste condiţii, dreptul material la acţiune pentru aceste obligaţii a început să curgă începând cu anul 2003 . Întrucât prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. 4049/2005 al Tribunalului Dâmboviţa nu au fost solicitate dobânzi aferente sumei de 259.918,22 lei, devine aplicabil principiul efectului prescripţiei extinctive instituit de art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, privind prescrierea acţiunii privind un drept accesoriu odată cu prescrierea acţiunii privind un drept principal, accesoriul fiind supus aceloraşi cerinţe ca şi principalul.
În raport de faptul că dobânda legală reprezintă un accesoriu al creanţei principale, care se cuvine creditorului pentru întârzierea la plată a unei datorii, începutul termenului de prescripţie extinctivă se calculează de la data naşterii dreptului la acţiune în ceea ce priveşte debitul principal, respectiv din anul 2003, în raport de care acţiunea de faţă introdusă în anul 2007 este formulată după împlinirea termenului de prescripţie.
În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia lipsei capacităţii procesuale a recurentei reclamantă SC F.S. MORENI SA.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC F.S. MORENI SA prin Cabinet Individual de Practician în Insolvenţă P.M. împotriva deciziei nr. 117 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2114/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2117/2010. Comercial → |
|---|
