ICCJ. Decizia nr. 2051/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2051/2010
Dosar nr. 951/1/2009
Şedinţa publică de la 2 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Hunedoara la data de 3 noiembrie 2005, înregistrată sub nr. 6687, reclamanta SC F. SRL a chemat în judecată pe pârâţii H.R. şi P.R., solicitând, în principal, să constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă încheiat între reclamantă şi pârâţi la data de 22 noiembrie 2002, autentificat din 22 noiembrie 2002 la B.N.P. - P.V.M. din Brad, pentru încălcarea principiului accesorialităţii contractului de ipotecă, în lipsa unui contract de împrumut pe care să îl garanteze, respectiv pentru lipsa de obiect şi cauză, iar, în subsidiar să dispună anularea menţionatului contract pentru vicierea consimţământului sau prin dol la data încheierii acestui act juridic.
Prin încheierea pronunţată la data de 12 aprilie 2006, Secţia civilă a Tribunalului Hunedoara a scos cauza de pe rolul său şi a trimis-o spre competentă soluţionare Tribunalului Cluj, având în vedere că prin Încheierea nr. 3054, pronunţată la data de 22 martie 2006 de Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus strămutarea Dosarului nr. 6687/2005 de la Tribunalul Hunedoara la Tribunalul Cluj (fila 47), fiind înregistrat sub nr. 3917/2006, la această instanţă, care, prin sentinţa civilă nr. 209, pronunţată la data de 14 martie 2007, a declinat competenţa materială de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Comercial Cluj, urmare a admiterii excepţiei de necompetenţă materială, cu motivarea că imobilul ce constituie obiectul contractului de ipotecă face parte din fondul de comerţ al reclamantei.
Prin sentinţa comercială nr. 2601, pronunţată la data de 2 mai 2007, Tribunalul Comercial Cluj a respins excepţia prescripţiei dreptului de a cere anularea contractului, ca neîntemeiată, şi, de asemenea, a respins, ca neîntemeiată, şi acţiunea formulată de reclamantă, în speţă.
Spre a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, cu referire la excepţia prescripţiei dreptului de a cere anularea contractului, invocată de pârâţi, că termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă la data de 22 mai 2004, când s-au împlinit 18 luni de la data încheierii contractului, astfel că, la data de 3 noiembrie 2005, când s-a introdus acţiunea, acesta nu era împlinit, iar, pe fondul cauzei, a reţinut că, din conţinutul contractului rezultă că există o creanţă principală a creditorilor pârâţi faţă de debitoarea reclamantă, egală cu valoarea sumei pentru care a fost constituită ipoteca, fiind nejustificată susţinerea încălcării principiului accesorialităţii contractului de ipotecă în cauză şi că reclamanta nu s-a prezentat în instanţă pentru a propune probe în sprijinul afirmaţiilor referitoare la pretinsa viciere prin dol a consimţământului său.
Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 22, pronunţată la data de 7 februarie 2008 a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei pronunţată în cauză de Tribunalul Comercial Cluj, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de ipotecă, autentificat din 22 noiembrie 2002 la Biroul Notarului Public - P.V.M. şi a obligat pe pârâţi să plătească reclamantei suma de 55,30 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond şi apel, respingând capătul de cerere subsidiar.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că părţile au încheiat un singur înscris intitulat „contract de ipotecă” din conţinutul căruia rezultă, cu certitudine, doar faptul că reclamanta a consimţit la înscrierea unui drept de ipotecă în favoarea pârâţilor pentru suma de 150.000 euro, restul clauzelor, specifice naturii juridice a acestui act juridic nereferindu-se la împrumutul propriu-zis, care nu exista la data încheierii contractului de ipotecă, care nu confirmă, prin el însuşi, existenţa contractului de împrumut - instanţa de fond aplicând, greşit, prezumţiile instituite de art. 1203 C. civ., şi, cu toate că a constatat ambiguitatea actului, a omis să constate că acest lucru îi profită reclamantei în calitatea sa de debitoare, conform art. 983 C. civ.
Instanţa de apel nu a primit criticile referitoare la nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la citarea părţilor, constatând că, pentru termenul din 25 aprilie 2007, reclamanta a fost legal citată prin afişare la sediul indicat şi nici pe cele vizând nulitatea sentinţei apelate, în considerarea menţiunilor cuprinse în practicaua sentinţei pentru şedinţa publică din 2 mai 2007, întrucât cauza a rămas în pronunţare la data de 25 aprilie 2007.
Împotriva menţionatei decizii au formulat recurs intimaţii-pârâţi H.R. şi P.R., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel este lovită de nulitate fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 260 C. proc. civ., făcând astfel incidente prevederile art. 105 pct. 2 C. proc. civ., întrucât s-a amânat pronunţarea de 3 ori, câte 7 zile, fără nicio justificare; că instanţa a apreciat greşit probele administrate şi nu a avut în vedere toate declaraţiile martorilor şi a interpretat greşit contractul, nesocotind art. 977 C. civ. şi făcând, greşit, aplicarea art. 983 C. civ., în raport cu clauza contractuală care se referă la împrumut, motivând confuz aplicarea prezumţiilor instituite de art. 1203 C. civ., greşit apreciate.
Intimata a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului.
Secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 200, pronunţată la data de 28 ianuarie 2009, în Dosarul nr. 3854/117/2006, a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de intimaţii-pârâţi împotriva deciziei civile nr. 22 din 7 februarie 2008, pronunţată de Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Cluj, cu motivarea că recurenţii nu au depus dovada achitării taxei judiciare de timbru şi timbrul judiciar în forma prevăzută de lege, cu toate că au fost citaţi cu această menţiune.
Învestită cu soluţionarea contestaţiei în anularea deciziei nr. 200 pronunţată la data de 28 ianuarie 2009 în recurs, aceeaşi instanţă, prin decizia nr. 1327, pronunţată la data de 21 aprilie 2010, a admis această cerere, a anulat menţionata decizie şi a fixat termen pentru judecarea recursului, reţinând că, din eroare, instanţa de recurs nu a observat actele ce atestau îndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.
Judecând recursul pe fond, Înalta Curte constată că motivele invocate în susţinerea acestei cereri sunt neîntemeiate.
Astfel, termenul prevăzut de art. 260 C. proc. civ. are un caracter relativ, situaţie în care nerespectarea lui nu poate produce consecinţe cu privire la valabilitatea hotărârii judecătoreşti, neputându-se reţine pentru încălcarea acestui text legal incidenţa prevederilor art. 105 pct. 2 C. proc. civ. şi nici a cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Este de observat că, deşi recurenţii au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate în susţinerea acestui motiv de recurs se referă la greşita interpretare a probelor, inclusiv a contractului de ipotecă ca înscris, or aceasta constituie o chestiune de fapt care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii, menţionatele critici, nemaiputând face obiectul analizei instanţei de recurs faţă de redactarea art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei recurate.
Având în vedere că instanţa de apel, a reţinut, cu justeţe, că regula de interpretare a contractelor prevăzută de art. 977 C. civ. nu poate fi aplicată în dovedirea existenţei contractului de împrumut, întrucât singura dispoziţie din conţinutul contractului de ipotecă care ar putea avea, eventual, legătură cu ipoteticul contract de împrumut încheiat de părţi are valoarea unei clauze îndoielnice, impunând aplicarea regulii instituite de dispoziţiile art. 983 C. civ., se constată că nici criticile vizând interpretarea şi aplicarea precitatelor dispoziţii legale, circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi primite.
Cum recurenţii au criticat motivarea instanţei de apel cu privire la aplicarea prezumţiilor instituite de art. 1203 C. civ., considerând-o confuză, se constată că această afirmaţie nedezvoltată nu răspunde cerinţelor art. 304 pct. 7 căruia se circumscrie, iar critica greşitei aprecieri a acestor prezumţii de către instanţa de apel excede controlului casaţiei, întrucât această apreciere este atributul suveran al instanţelor de fond care statuează asupra valorii prezumţiilor.
Aşa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâţii H.R. şi P.R. împotriva deciziei civile nr. 22/2008 din 7 februarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2048/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2054/2010. Comercial → |
|---|
