ICCJ. Decizia nr. 2858/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2858/2010
Dosar nr. 3014/3/2009
Şedinţa publică de la 22 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin cererea adresată Judecătoriei Sector 1 Bucureşti la data de 3 decembrie 2005, reclamanţii S.S.J. şi M.J. au chemat în judecată pe pârâţii M.M.I.R. şi M.L.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate că sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului şi construcţiei situate în Bucureşti, str. Dumitru Florescu, sector 1.
La data de 7 ianuarie 2008, pârâţii au formulat cerere reconvenţională prin care au solicitat obligarea reclamanţilor pârâţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, compus din suprafaţa de 132 mp teren situat în Bucureşti, str. Dumitru Florescu, sector 1, cerere precizată la data de 3 martie 3008 în sensul că suprafaţa revendicată este de 68,60 mp, cerere anulată, ca netimbrată, prin încheierea de şedinţă din data de 3 martie 2008.
2. Prin sentinţa civilă nr. 4909 din 14 aprilie 2008, Judecătoria Sector 1 a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive ca nefondate şi pe fond a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
3. Apelul declarat de pârâţi a fost admis prin decizia civilă nr. 1706/ A din 10 decembrie 2008 a Tribunalului Municipiului Bucureşti şi reţinându-se necompetenţa materială a judecătoriei în soluţionarea cauzei în primă instanţă, hotărârea a fost anulată, s-a constatat caracterul comercial al litigiului şi competenţa materială de soluţionare în fond în favoarea Tribunalului Bucureşti.
4. Prin sentinţa comercială nr. 4931 din 26 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-au respins excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale active şi pasive invocate de pârâţi.
A fost admisă acţiunea formulată de reclamantul-pârât S.S.J. în contradictoriu cu pârâţii-reclamanţi M.M.I.R. şi M.L. şi s-a anulat, ca netimbrată cererea reconvenţională.
S-a constatat că reclamantul-pârât a invocat dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., solicitând să se constate că este titularul dreptului de proprietate asupra terenului de 68,6 mp situat în Bucureşti, str. Dumitru Florescu, sector 1 şi a construcţiei edificate de autoarea sa SC J.R.I. SRL
Acţiunea este provocatorie şi se întemeiază pe titlul de proprietate al autoarei care, la 7 iunie 2007 a fost radiată din R.C în temeiul art. 31 din Legea nr. 359/2004.
Potrivit aceluiaşi text, alin. (7), bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acestora din registrul comerţului revin acţionarilor.
În ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantului-pârât contestat atât în comportamentul extrajudiciar acestei acţiuni, cât şi prin întâmpinare de către pârâţii-reclamanţi, a fost dobândit în temeiul art. 237 alin. (10) din Legea nr. 31/1990 şi art. 31 alin. (5) din Legea nr. 354/2004, în calitatea sa de unic succesor al autoarei sale, SC J.R.I. SRL.
Potrivit adresei 8504/12/1993 a Direcţiei Generale de Urbanism, terenul are numărul stradal 32 A, regim public atestat şi prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi, deci, cererea principală este fondată.
Cât priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi, având ca obiect revendicarea suprafeţei în litigiu s-a constatat că nu a fost evaluată şi nici timbrată corespunzător, astfel încât s-au aplicat dispoziţiile Legii nr. 146/1997 şi a fost anulată, ca netimbrată.
5. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, pârâţii-reclamanţi M.M.I.R. şi M.L.M., solicitându-se admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei şi respingerea cererii principale şi admiterea cererii reconvenţionale, pentru motivele dezvoltate în scris.
Prin decizia comercială nr. 464 din 18 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, a admis apelurile, a desfiinţat în tot sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă atât în privinţa cererii principale cât şi a cererii reconvenţionale.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a greşit atunci când a anulat cererea reconvenţională, încălcând dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, cu vătămarea drepturilor procesuale ale părţilor, deoarece nu a pus în vedere acestora obligaţia de a timbra, neindicând care ar fi fost cuantumul corespunzător al taxei de timbru în opinia acesteia şi nu a pus în discuţia părţilor excepţia netimbrării cu atât mai mult cu cât la dosar exista, încă din primul ciclu procesual o cerere prin care s-a precizat valoarea terenului de 190.000 lei şi s-a depus suma de 5.145 lei, cu titlu de taxă de timbru.
Procedându-se în acest fel, în sensul anulării greşite a cererii reconvenţionale ca netimbrată şi constatându-se, totodată, că aceasta are ca obiect acţiunea în revendicare formulată de apelanţi - pârâţi cu privire la acelaşi imobil în legătură cu care intimaţii-reclamanţi solicită constatarea dreptului lor de proprietate, s-a considerat că se impune desfiinţarea întregii hotărâri pentru judecarea concomitentă a celor două cereri în vederea pronunţării unei soluţii unitare.
6. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul S.S.J., invocând nelegalitatea hotărârii pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat că, prin motivele de apel, pârâţii-reclamanţi au invocat dispoziţiile art. 20 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 146/1997 cu toate că aceste norme nu reglementează în niciun fel situaţia în care aceştia s-au aflat. Acest articol se referă la situaţia în care la momentul înregistrării acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său iniţial, dar a fost modificată ulterior şi ea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluţionată, în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal. Or, apelanţii nu s-au aflat în situaţia enunţată în acest articol, ci au omis să se supună cerinţelor instanţei de judecată care i-a obligat pe aceştia să plătească taxa de timbru în conformitate cu obiectul solicitat prin cererea reconvenţională.
Totodată şi dacă s-ar reţine că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile legale mai sus arătate, instanţa de apel trebuia să dea eficienţă dispoziţiilor art. 120 C. proc. civ. şi să constate incidenţa art. 297 (1) C. proc. civ. numai în privinţa cererii reconvenţionale.
Astfel, potrivit art. 120 C. proc. civ., cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea principală. Când, însă, numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanţa o poate judeca deosebit. Astfel, instanţa de apel în niciun caz nu putea desfiinţa în tot hotărârea primei instanţe, ci cel mult putea să disjungă apelul în privinţa cererii reconvenţionale şi să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe, în temeiul art. 120 alin. (2) C. proc. civ., urmând să procedeze la judecarea apelului cu privire la cererea principală - aceasta aflându-se în stare de judecată, sens în care s-a şi formulat o cerere, art. 297 alin. (1) C. proc. civ. fiind aplicabil numai în situaţia când prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi/ sau atunci când judecata a avut loc în lipsa părţii nelegal citată, ceea ce, în cauză, nu se poate reţine în privinţa cererii principale.
Totodată, instanţa de apel a încălcat şi formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea necuprinzând motivele pe care se sprijină, deoarece aşa cum rezultă din minuta şedinţei de judecată din 18 noiembrie 2009, cuprinsă în decizia atacată, precum şi din întâmpinarea depusă, s-a solicitat disjungerea cererii reconvenţionale, în temeiul art. 120 C. proc. civ. dar, instanţa, cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu s-a pronunţat şi nu a motivat respingerea cererii, ceea ce i-a produs o vătămare a drepturilor procesuale.
A solicitat, în consecinţă, admiterea recursului, casarea deciziei, disjungerea judecării cererii principale de cererea reconvenţională şi trimiterea spre judecată a acesteia din urmă instanţei de fond pentru reluarea ciclului procesual, respectiv trimiterea judecării cererii principale instanţei de apel, pentru rejudecarea apelului, iar, în subsidiar, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei instanţei de apel cu indicaţia obligatorie, conform art. 315 C. proc. civ., de a proceda la disjungerea judecării cererii reconvenţionale de cererea principală.
7. Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
8. Asupra recursului.
În privinţa primei critici, referitoare la soluţionarea apelului în limitele cererii raportat la excepţia netimbrării, se constată că susţinerea recurentului - reclamant este contrazisă de conţinutul cererii de apel din care rezultă că pârâţii - reclamanţi au invocat în privinţa soluţionării cererii reconvenţionale pe cale de excepţie, încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificată raportat la obligaţia legală, nerespectată de către prima instanţă, de a pune în vedere părţii cuantumul legal datorat faţă de obiectul şi valoarea cererii reconvenţionale, atunci când se contestă valoarea, referirea părţii la sumele deja depuse cu acest titlu, făcându-se din aceeaşi perspectivă.
Or, din acest punct de vedere, regula consacrată de art. 292 C. proc. civ., potrivit căreia instanţa ierarhic superioară este limitată să cenzureze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel, nu a fost încălcată, deoarece prin apelul formulat pârâţii - reclamanţi au solicitat anularea în întregime a hotărârii faţă de obiectul cererii reconvenţionale constând în revendicare, iar instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe încălcarea de către prima instanţă a obligaţiei de a pune în vedere părţii taxa legal datorată cu raportare la acest obiect, ceea ce atrage această soluţie.
În privinţa aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 120 C. proc. civ. privind disjungerea judecăţii cererii reconvenţionale de cererea principală, direct în calea de atac şi a încălcării, totodată, a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel nu poate desfiinţa hotărârea şi trimite cauza la prima instanţă pentru rejudecare decât în cazurile strict determinate de acest text de lege, se constată, în primul rând, că recurentul reclamant - pârât nu a formulat o astfel de cerere în faţa primei instanţe şi nici instanţa de fond, faţă de caracterul dispozitiv al normei şi natura pretenţiilor, nu a dispus judecarea separată a celor două cereri, astfel încât, cererea cu acest obiect făcută în calea de atac, fie apel, fie recurs, nu mai poate fi primită, în cauză, fiind pronunţată deja o hotărâre unică neapelată de către reclamantul - pârât, recurent în cererea de faţă.
Pe de altă parte, soluţionarea diferită a cererilor cu care a fost învestită prima instanţă, respectiv pe fond şi pe cale de excepţie, poate pune în discuţie aplicabilitatea art. 297 C. proc. civ. cu incidenţă asupra soluţiei ce se poate pronunţa în această situaţie dar ca o consecinţă a admiterii apelului cu care instanţa de apel a fost învestită şi, nicidecum, a aplicării instituţiei disjungerii judecării celor două cereri, la care face trimitere recurentul reclamant - pârât.
În această privinţă, este adevărat că, instanţa de apel poate desfiinţa parţial o hotărâre pronunţată în primă instanţă şi să trimită cauza spre rejudecare acesteia atunci când nu s-a intrat în cercetarea fondului în cazul unor capete de cerere cu finalitate distinctă sau a unor cereri de sine stătătoare, dar textul este incident şi atunci când soluţionarea cererii reconvenţionale nu s-a făcut pe fond şi, între obiectul cererii principale soluţionată pe fond şi al cererii reconvenţionale, există o astfel de legătură de conexitate încât prin ea se urmăreşte de către pârât înlăturarea efectelor cererii principale formulată de reclamant, prin valorificarea pe cale judecătorească a aceloraşi drepturi pe care părţile şi le contestă reciproc.
Această rezolvare dată apelului nu este contrară dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., deoarece cererile se exclud reciproc, admiterea pe fond a cererii reconvenţionale având drept rezultat respingerea pe fond a cererii principale, astfel încât, tocmai pentru o rezolvare unitară, dat fiind că modul de soluţionare pe fond a cererii reconvenţionale din această cauză este strâns legat de soluţia ce s-ar da cererii principale şi numai una dintre cereri a primit o rezolvare pe fond, s-a impus măsura desfiinţării totale a hotărârii cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea concomitentă, pe fond, a ambelor cereri.
Cât priveşte încălcarea formelor de procedură, sub sancţiunea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva faptului că instanţa de apel nu s-a pronunţat şi nu şi-a motivat hotărârea în legătură cu cererea de disjungere, condiţia vătămării în sens procesual, în lipsa unei nulităţi prevăzute expres, nu este îndeplinită, de vreme ce, aşa cum s-a arătat în precedent, cererea de disjungere a judecăţii cererii reconvenţionale de cererea principală nu putea opera decât dacă aceasta s-ar fi cerut în cursul dezbaterilor în primă instanţă, în termenul legal, iar partea nemulţumită ar fi exercitat apel împotriva hotărârii de respingere a unei astfel de cereri - ceea ce în cauză nu se poate reţine.
Aceeaşi rezolvare capătă şi cererea cu acelaşi obiect formulată în recurs, astfel încât, faţă de toate criticile analizate şi găsite nefondate, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamantul S.S.J., împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 464 din 18 noiembrie 2009, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2855/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3142/2010. Comercial → |
|---|
