ICCJ. Decizia nr. 2052/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2052/2010
Dosar nr. 7418/2/2009
Şedinţa publică din 2 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, la data de 31 iulie 2009, sub nr. 7418/2/2009, reclamanta A.D.S. Bucureşti a formulat acţiune în anulare împotriva sentinţei arbitrale nr. 171 din 10 iulie 2009, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. 267/2008, în contradictoriu cu pârâta SC O. SA Craiova, solicitând admiterea acţiunii în anulare, aşa cum a fost formulată, modificarea sentinţei arbitrale atacate şi respingerea, în integralitate, a cererii de chemare în judecată formulată de SC O. SA Craiova.
Prin sentinţa comercială nr. 154, pronunţată la data de 14 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins, ca nefondată, acţiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 171 din 10 iulie 2009, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. 267/2008, formulată de petenta A.D.S., în contradictoriu cu intimata SC O. SA.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Criticile petentei, în sensul că, în urma analizei probelor, tribunalul arbitral în mod greşit a aplicat teoria echilibrului financiar; a interpretat eronat clauzele contractuale; nu a apreciat modalitatea de acordare a despăgubirilor, în raport de dispoziţiile Legii nr. 381/2002 şi că a considerat secetă excesivă drept un caz de forţă majoră, au fost considerate de Curte ca neîntemeiate, atâta timp cât aprecierea probelor şi a aplicării dispoziţiilor legale incidente este lăsată la latitudinea tribunalului arbitral, iar petenta nu a arătat în ce mod hotărârea arbitrală pronunţată în temeiul probelor administrate de părţi ar încălca ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziţii imperative ale legii.
Susţinerea petentei potrivit căreia Tribunalul arbitral ar fi încălcat dispoziţiile imperative ale art. 969 – art. 970 C. proc. civ., prin aplicarea teoriei echilibrului financiar, a fost înlăturată de Curte, deoarece, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, Tribunalul arbitral, la formarea convingerii care a stat la baza pronunţării soluţiei, a avut în vedere exigenţele principiilor bunei- credinţe, a loialităţii contractuale şi a echilibrului financiar, în raport de prevederile contractuale ale contractului de concesiune din 31 mai 2002 încheiat de părţi şi având drept obiect exploatarea unei suprafeţe de teren agricol de 972,87 ha din judeţul Dolj.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, pârâta A.D.S. Bucureşti, solicitând admiterea recursului, aşa cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul admiterii acţiunii în anulare formulate împotriva sentinţei arbitrale nr. 171 din 10 iulie 2009.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta- pârâtă A.D.S. Bucureşti a invocat, în esenţă, următoarele motive:
Sentinţa comercială nr. 154 din 14 decembrie 2009, pronunţată în dosarul nr. 1878/2/2009, este netemeinică şi nelegală (motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: „Când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii").
În mod greşit şi cu nerespectarea prevederilor legale şi a dispoziţiilor contractuale, a apreciat instanţa arbitrală că, „ţinând cont de exigenţele principiului bunei- credinţe, principiului loialităţii contractuale, coroborate cu principiul echilibrului financiar, dar şi cu prevederile contractuale, raportul de proporţionalitate funcţionează şi în ipoteza calamităţilor culturilor de grâu si rapiţă".
Reţinerea pe care şi-a întemeiat soluţia Tribunalul Arbitral este total greşită, întrucât susţinerea A.D.S. a fost în sensul că, potrivit clauzelor contractuale invocate de reclamantă, referitoare la cazurile de forţă majoră, sunt total neaplicabile în prezenta cauză, întrucât ar fi absurd a se accepta că, în domeniul la care ne raportăm, cel al agriculturii, acest fenomen natural invocat - seceta, ar putea fi considerat caz de forţă majoră.
Astfel, instanţa arbitrală nu a avut în vedere prevederi legale speciale incidente în cauză, făcând grave confuzii şi reţinând în argumentarea sa susţinerile vădit eronate şi nelegale ale reclamantei.
În ceea ce priveşte invocarea exonerării de plată a redevenţei în caz de «forţă majoră», şi anume, seceta excesivă, Legea nr. 381/2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi Normele metodologice la această lege, constituie cadrul legal ce reglementează acordarea de despăgubiri în caz de calamităţi naturale în agricultură.
În acest sens, în conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 381/2002, pentru declararea zonelor calamitate şi stabilirea nivelului maxim al sumei ce poate fi acordată ca despăgubire, este necesară promovarea unei hotărâri de Guvern.
Potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 381/2002, acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi este condiţionată de asigurarea culturilor la societăţile de asigurare-reasigurare agreate de către M.A.P.D.R. Constatarea pagubelor produse şi acordarea sumelor necesare pentru despăgubire se realizează, în condiţiile legii, de către D.A.D.R., urmând a beneficia de acestea în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile legale şi după parcurgerea procedurii prevăzute de lege, reclamanta având, astfel, posibilitatea parcurgerii acestei proceduri şi beneficierii de despăgubirile legale.
Mai mult, prevederile clauzelor contractuale la care se face referire implicit, respectiv, art. 12.1., art. 12.2. şi art. 12.3., relative la eventuale evenimente de forţă majoră, sunt total inaplicabile în prezenta speţă, aceste aspecte urmând a fi apreciate în contextul perfectării acestei relaţii, şi anume, contract de concesiune încheiat cu reclamanta pentru exploatarea unei suprafeţe de teren cu destinaţie agricolă, întrucât, în domeniul agriculturii, fenomenul natural de genul celui menţionat de reclamantă, seceta excesivă, nu poate fi considerat caz de forţă majoră, astfel cum apreciază reclamanta.
În mod greşit Instanţa Arbitrală s-a substituit voinţei părţilor, astfel cum a fost aceasta stabilită prin contract, şi a dispus modificarea clauzelor contractuale conform voinţei uneia dintre părţi cu ignorarea voinţei celeilalte părţi, care a fost astfel obligată să execute un contract în alte condiţii decât cele pentru care şi-a dat acordul.
Mai mult, în contract nu există clauza contractuală care să condiţioneze plata redevenţei de producţia obţinută ca urmare a exploatării terenului de către concesionar, astfel că nu se poate invoca forţa majoră pentru exonerarea de la plata redevenţei convenită de părţi prin contractul de concesiune din 2002.
Faţă de considerentele arătate, ţinând seama de probele administrate şi de dispoziţiile legale invocate, în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că Tribunalul Arbitral a pronunţat o hotărâre cu respectarea prevederilor legale imperative (art. 969 C. civ., Legea nr. 381/2002), normele procedurale civile incidente în speţă şi prevederile contractuale exprese din contractul de concesiune din 31 mai 2002 încheiat între A.D.S. şi SC O. SA, prevederi care, în conformitate cu art. 969 C. civ., reprezintă legea părţilor.
Astfel, instanţa arbitrală nu a avut în vedere prevederile legale incidente în cauză, iar Curtea de Apel nu a analizat aceste aspecte, respectiv, încălcarea legislaţiei, motivul invocat în formularea acţiunii în anulare, respectiv, art. 364 lit. i) C. proc. civ., fiind vădit întemeiat.
Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Prin recursul formulat, întemeiat în drept pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta- pârâtă A.D.S. Bucureşti reiterează, de fapt, motivele de fond, invocate în faţa instanţei arbitrale şi susţine că, prin hotărârea recurată, au fost încălcate prevederile art. 969 C. civ. şi ale art. 364 lit. i) C. proc. civ.
Astfel, este de observat că recurenta nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, mulţumindu-se să reitereze aspectele criticate prin acţiunea în anulare, a căror examinare relevă că instanţa de control judecătoresc a reţinut, cu justeţe, că motivul invocat, prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. nu-şi găseşte incidenţa în speţă.
Din interpretarea prevederilor cuprinse în art. 364 lit. a)- i) C. proc. civ., rezultă că acest text consacră acţiunea în anulare ca fiind singura cale de desfiinţare a unei hotărâri arbitrale pentru motivele pe care le prevede imperativ şi limitativ, respectiv, pentru încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri ori a unor dispoziţii imperative ale legii, aspect corect reţinut de prima instanţă de control judecătoresc, care a apreciat, cu justeţe, că această cale procedurală nu este una devolutivă, situaţie în care criticile formulate de recurenta- pârâtă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu se justifică.
Este de observat că, în fundamentarea criticii ce vizează incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta- pârâtă A.D.S. Bucureşti a susţinut aplicabilitatea, în speţă, a dispoziţiilor art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ., pentru încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. de către instanţa de fond, prin interpretarea greşită a voinţei părţilor, exprimată prin contractul de concesiune din 31 mai 2002 încheiat între A.D.S. şi SC O. SA.
Or, dispoziţiile art. 969 C. civ. şi a tuturor principiilor care se aplică în cazul executării contractelor de drept privat nu sunt de natura celor ocrotite de textul de lege arătat, pentru a putea duce la admiterea recursului şi desfiinţarea hotărârii arbitrale, aşa cum legal s-a reţinut.
Evocatele prevederi ale Codului civil, referitoare la efectele convenţiilor şi la interpretarea acestora, nu constituie norme imperative, în sensul prevăzut de legiuitor prin art. 364 lit. i) C. proc. civ., precitat, spre a induce, în situaţia dovedirii încălcării lor, incidenţa acestui text legal.
Pentru aceste considerente, constatând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenta- pârâtă, nu-şi găseşte aplicare, Înalta Curte apreciază recursul formulat de această parte în cauză ca fiind nefondat.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.D.S. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 154 din 14 decembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2042/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2069/2010. Comercial → |
|---|
