ICCJ. Decizia nr. 2118/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2118/2010
Dosar nr. 719/44/2009
Şedinţa publică de la 4 iunie 2010
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
I - Obiectul cauzei şi dezlegările statuate în ciclurile procesuale anterioare.
1. Prin acţiunea înregistrată sub nr. 1227/2002 pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, reclamanţii N.F.V.F. şi A.F.V.F. au solicitat obligarea pârâtei SC A.B. SA Berhaci la plata sumei de 335.684 euro în echivalent în lei reprezentând împrumut nerestituit, dobândă legală şi daune .
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că la data de 4 aprilie 1997 au împrumutat pârâta cu suma de 380.000 DM din care suma de 310.000 DM prin virament, iar 70.000 DM prin preluarea de creanţe de la SC V. SA Buciumeni.
Că, potrivit contractului de împrumut nr. 206 încheiat cu pârâta, termenul de restituire a împrumutului era la expirarea a 24 de luni de la acordarea, fiind prelungit ulterior la 48 luni, părţile convenind şi asupra unei dobânzi de 29 % pe an, pârâta respectându-şi obligaţiile contractuale asumate la termenele şi în condiţiile stipulate în contract.
2. Excepţia de necompetenţă materială de Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, ca primă instanţă, excepţia invocată de pârâta SC A.B. SA, a fost soluţionată prin decizia nr. 3 din 16 februarie 2005 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, care şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Galaţi, secţia comercială, hotărâre confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3606 din 14 iunie 2005, reţinându-se că urmare modificărilor codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 58/2004, competenţa de soluţionare în primă instanţă a proceselor şi cererilor în materie comercială patrimoniale aparţine tribunalului.
3. Tribunalul Galaţi, secţia comercială, astfel investit, prin sentinţa comercială nr. 1941 din 4 octombrie 2006, a admis acţiunea formulată de reclamanţi în sensul obligării pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 1.139.181,28 lei contravaloarea împrumutului acordat plus dobânda legală de 29 % pe an.
4. Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, prin decizia nr. 1/ A din 14 ianuarie 2008, a admis apelul declarat de pârâta împotriva sentinţei tribunalului pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca nefondată, şi în consecinţă a respins apelul declarat de reclamanţi cu privire la întinderea dobânzii datorate.
În esenţă, instanţa de control judiciar a reţinut că raporturile comerciale stabilite de părţi sunt supuse legii române, iar potrivit Regulamentului B.N.R. nr. 108/2004 creditele acordate rezidenţilor cu termen de rambursare mai mare de un an trebuie autorizate de B.N.R., autorizaţie care în cauză nu a fost dovedită, deşi pârâta urma să utilizeze împrumutul pentru investiţii.
În acest context, instanţa a apreciat că dispoziţiile din contract cu privire la dobândă sunt nule, iar capitalul împrumutat a fost restituit, argumente care au impus în opinia Curţii respingerea acţiunii introductive.
5. Decizia nr. 1/2008 a Curţii de Apel Galaţi a fost modificată de instanţa de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 15 din 13 ianuarie 2009, care admiţând recursul declarat de reclamanţi a statuat următoarele:
a) Raporturile dintre părţi sunt de natură comercială, situaţie în care li se aplică normele comerciale, dispoziţiile art. 1 şi 2 din Decretul nr. 311/1954 neavând incidenţa în cauză.
b) Soluţionarea de instanţa de apel a cererii cu privire la acordarea dobânzii este greşită, ceea ce impune trimiterea pentru rejudecare a capătului de cerere privind obligarea la plata dobânzii, în raport de cuantumul stabilit de părţi convenţional de 29 % pe an, şi de valoarea dobânzii comerciale practicate în relaţiile comerciale la data convenţiei părţilor.
În consecinţă, decizia nr. 1/A a fost modificată în parte, în sensul că sentinţa nr. 1941 din 4 octombrie 2006 pronunţată de tribunal, a fost schimbată în parte, capătul de cerere privind obligarea la plata dobânzii fiind trimis spre rejudecare.
6. În rejudecare Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială, prin decizia nr. 79/ A din data de 9 octombrie 2009, a respins, ca nefundat, apelul declarat de pârâta SC A. SA împotriva sentinţei nr. 1941/2006 a Tribunalului Galaţi, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe şi a obligat pârâta SC A. SA la plata cheltuielilor de judecată de 53.225 lei, celelalte dispoziţii ale sentinţei fiind menţinute.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de trimitere şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul Bănică Iancu, reţinând că pârâta datorează reclamanţilor suma totală de 1.139.181,28 Ron compusă din debit de 249.178,68 Ron şi dobândă capitalizată de 890.002,70 Ron.
Reţine instanţa că părţile au stabilit de comun acord dobânda de 29 % pe an care este compatibilă cu dobânzile bancare practicate la acel moment, fiind mult sub media practicată de băncile comerciale, aşa cum rezultă din Raportul anual al B.N.R. în care se menţionează, referitor la anul 1997, o dobândă medie de 105,6 % - 112,7 %.
Totodată, instanţa constată că deşi pârâta contestă procentul de 29 % pe an, acelaşi cuantum a fost agreat şi plătit în contractul de împrumut încheiat de pârâta cu SA V. Buciumeni, pentru perioada 1997-2000.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă ca parte căzută în pretenţii, instanţa stabileşte suma de 53.225 lei reţinând, că cuantumul acestora stabilit de tribunal este eronat ceea ce impune modificarea sumei acordate.
II - Recursul promovat împotriva deciziei nr. 79 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în rejudecare, de reclamanţi şi de pârâta SC A.B. SA - Motivele de recurs.
7. Prin cererea de recurs, înregistrată la data de 18 noiembrie 2009, în termen legal, reclamanţii au critica decizia nr. 79 numai sub aspectul soluţionării capătului de cerere vizând cheltuielile de judecată acordate, susţinând că deşi au solicitat în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată ocazionate de toate fazele procesuale, instanţa a dispus numai asupra cheltuielilor de judecată de la fond.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenţii solicită şi acordarea în completare a sumei de 15.640 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru achitată în recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi onorariile de avocat în apel şi recurs la stabilirea cauţiunii şi în primul recurs promovat în cauză la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
8. Recurenta pârâtă şi-a întemeiat recursul pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 6,7,8 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea deciziei şi pe fond respingerea acţiunii formulate de reclamanţi cu obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată.
Criticile recurentei, dezvoltate prin cererea de recurs au vizat următoarele:
- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., depăşind cadrul procesual fixat în mod obligatoriu de instanţa de recurs cu referire numai la capătul de cerere privind dobânda datorată;
- raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul Bănică şi omologat de instanţă încalcă dispoziţiile legale în materia împrumutului prin modul de calcul utilizat, respectiv capitalizarea dobânzii;
- expertul în mod greşit, referitor la suma restituită de debitoare stabileşte un cuantum de 240.145 DM deşi cele două expertize efectuate anterior concluzionează că s-a plătit suma de 308.978 DM;
- în perioada de referinţă, dobânda bancară practicată era de 9-12 % cu mult sub dobânda convenită prin contract;
- instanţa de apel nu răspunde acestor apărări referitoare la nulitatea înscrisurilor depuse în probaţiune de reclamanţi;
- în ce priveşte nulitatea contractului de împrumut sancţiunea se impunea ca urmare a fundamentării convenţiei pe o cauză ilicită, şi cu încălcarea normelor în vigoare în materie de operaţii în valută;
- dobânda de 29 % pe an încalcă dispoziţiile art. 5 C. civ., potrivit cărora nu se poate deroga prin convenţii de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, în acelaşi timp este nelegală putând fi asimilată unei clauze ilicite sau clauze penale deghizate, în sensul art. 2 din Legea nr. 313/1879 şi se impune a fi anulată.
8. Asupra recursurilor.
Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia pronunţată de Curtea de apel, în raport de criticile formulate, constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:
8.1. Cu privire la recursul declarat de reclamanţii-recurenţi.
Critica recurenţilor cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de apel nu se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cuantumul cheltuielilor acordate priveşte un aspect de netemeinicie care nu poate fi cenzurat pe calea recursului astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Distinct de aceasta din practicaua deciziei nr. 79/A în care sunt consemnate dezbaterile din data de 30 septembrie 2009 asupra apelurilor, rezultă că reclamanţii au solicitat cu titlu general cheltuieli de judecată, fără să le detaileze,, cu menţiunea că vor depune ulterior chitanţele doveditoare, cerere care în aceste condiţii nu putea fi examinată de instanţa de apel, aşa încât susţinerea recurenţilor în sensul că s-au încălcat dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., nu are nici un fundament în lucrările dosarului.
Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., prevăd expres că partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere, la plata cheltuielilor de judecată, or în cauză o cerere în acest sens cu un conţinut clar şi explicit nu a fost formulată.
8.2. Cu privire la recursul declarat de recurenta pârâtă.
Prin chestiune ce se impune a fi subliniată cu privire la cererea de recurs formulată de această parte vizează nerespectarea întrutotul a exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 3021 C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs trebuie să cuprindă indicarea şi dezvoltarea motivelor de recurs în raport de ipoteza de nelegalitate pe care se întemeiază.
În cauză recurenta-pârâtă indică în preambulul considerentelor generic, motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., criticile formulate nu sunt sistematizate în raport de ipoteza prevăzută în art. 304.
Or, instanţa de recurs nu se poate substitui părţii în construcţia apărării şi în expunerea raţionamentului logico juridic subsumat fiecărui motiv de nelegalitate deoarece s-ar încălca principii fundamentale care guvernează procesul civil, respectiv principiul disponibilităţii părţilor şi al imparţialităţii.
Dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., permit instanţei să intervină numai în ipoteza încadrării greşite a motivelor de recurs, dacă dezvoltarea lor face posibilă încadrarea într-unul din motivele prevăzute de art. 304.
Cu aceste precizări, Curtea constată că motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., care sancţionează ipoteza în care instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, nemotivarea hotărârii şi interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii prin schimbarea naturii şi înţelesului vădit neîndoielnic nu îşi găsesc reflectarea în criticile formulate de recurentă.
Afirmaţiile recurentei în sensul că instanţa de apel nu a răspuns tuturor argumentelor invocate, sau că a analizat cauza în ansamblul său, nu sunt suficiente pentru a contura motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 7 şi nici nu corespund realităţii aşa cum va rezulta din analiza ce urmează.
În esenţă, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., pronunţând o hotărâre nelegală (motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs, prin decizia de casare, au vizat stabilirea naturii comerciale a raporturilor izvorâte din contractul de împrumut încheiat de părţi, supus dispoziţiilor legii comerciale; inaplicarea Decretului nr. 311/1954, cu privire la dobânda de 6 % pe an; stabilirea naturii convenţionale a dobânzii de 29 % pe an, în raport de care instanţa de apel în rejudecare, având în vedere şi nivelul dobânzilor practicate pe piaţă la momentul scadenţei, urma să cuantifice suma datorată cu acest titlu de pârâtă.
Or, instanţa de apel în rejudecare a statuat în limitele acestui obiectiv fixat prin decizia de casare şi în raport de dispoziţiile legale incidente cu privire la dobândă respectiv O.G. nr. 9/2000, act normativ în vigoare la data scadenţei împrumutului.
Ca natură juridică dobânda, în cazul contractelor care au ca obiect o sumă de bani reprezintă o remuneraţie a capitalului având natura juridică a fructelor civile.
În sensul art. 1088 C. civ., la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ. deoarece în materie de comerţ actele juridice sunt cu titlu oneros şi întotdeauna banii sunt frugiferi (art. 43 C. com.).
Dispoziţiile susmenţionate au fost completate şi modificate de O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzilor legale pentru obligaţiile băneşti, care stabileşte că părţile, atât în materie civilă, cât şi comercială sunt libere să stabilească rata dobânzii pentru întârziere la plată, în exercitarea acestui drept, contractanţii nefiind limitaţi sub niciun aspect cu excepţia nivelului maxim prevăzut în art. 5 în raporturile civile.
Legea lasă aşadar, la latitudinea părţilor să stabilească costul pe care împrumutatorul înţelege să îl pretindă de la împrumutat, iar calcularea şi obligarea la plata dobânzii legale prevăzute în actul normativ, are caracter subsidiar, fiind limitată la acele situaţii când dispoziţiile legale ori părţile contractante prevăd că obligaţia este purtătoare de dobânzi fără a specifica rata lor.
Transpunând aceste dispoziţii legale a contractul de împrumut încheiat de părţi în baza principiului libertăţii contractuale, care are ca fundament autonomia de voinţă, rezultă că niciuna din restricţiile susmenţionate nu îşi găsesc aplicarea, care să afecteze obligaţia asumată de pârâtă de a plăti dobânda convenţională de 29 % pe an alături de obligaţia principală de restituire a împrumutului.
Cum, instanţa de casare a statuat că dispoziţiile Decretului nr. 311/1954 nu îşi găsesc aplicarea în cauză, criticile recurentei fundamentate pe acest act normativ sunt lipsite de orice eficienţă juridică.
Prin urmare anatorismul, capitalizarea dobânzii, respectiv dobânda la dobândă îşi găseşte aplicarea în baza art. 1089 alin. (1) C. civ., astfel cum au fost completate de art. 8 din O.G. nr. 9/2000.
În acest context legal, dezlegarea dată de instanţa de apel în sensul că dobânda convenţională de 29 % pe an, consimţită de părţi este în acord cu nivelul dobânzilor practicate în raporturile comerciale la acel moment, nefiind excesiv de oneroasă, se înscrie în obiectivul trasat de decizia de casare, neexistând niciun aspect care să impună concluzia recurentei în sensul depăşirii limitelor casării.
Totodată, se impune a sublinia că, în raport de soluţia adoptată de instanţa de recurs, de modificare în parte a deciziei nr. 1 din 14 ianuarie 2008 şi de considerentele care explicitează dispozitivul deciziei, recurenta nu mai poate pune în discuţie nulitatea contractului de împrumut, în întregul său, aspect care nu a format obiectul casării.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) va respinge ambele recursuri, ca nefondate, constatând că motivele de nelegalitate invocate de părţi nu subzistă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii N.F.V.F. şi A.F.V.F. şi pârâta SC A.B. SA BERHACI împotriva deciziei comerciale nr. 79/ A din 9 octombrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială, maritimă şi fluvială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2117/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2119/2010. Comercial → |
|---|
